Există artiști care, pe lângă că sunt așa cum sunt, în general, artiștii – năvalnici, orgolioși, agresivi, colerici, impetuoși, nestăviliți etc. – mai și zămislesc o operă exact în oglindă. Aidoma lor. Îi știți, nu mai e nevoie să vi-i mai prezint! Cum tot la fel – vai, ce ne-am face fără ambivalența naturală a acestei lumi?! – există, perfect opusă, altă categorie de artiști ale căror operă și temperament nu se aseamănă deloc. Au contraire, ele sunt întruchiparea cea mai consistentă și materială a unui oximoron copios. A contradicției ireductibile. A unei antonimii ultra-vocale. A paradoxului bulimic. A unui antagonism aproape sălbatic. (NOTĂ: Tocmai de aceea, fie vorba între noi, cronicart-ul a și preferat acest titlu antitetic!)
De aceea, pot spune că varietatea umană, pe alocuri – cum spuneam – extrem de contradictorie, mi-a provocat, în lumea aceasta a lor, a artiștilor (de altfel, acum o să generalizez, ca peste tot, în toate lumile posibile!) întâlnirea nu chiar agreabilă cu reușite specimene neplăcut-extravagante, oțios-epatante, înverșunat-ridicole și „clasicizate” prea de timpuriu de agresivitatea bolovănoasă a vanității sterpe ori de o ferocitate animalieră cam de prost gust, așa (bașca gratuită, că doar nu le mușca nimeni din lucrare!). Însă, culmea culmilor! aveam să descopăr că aceste creaturi repugnante, acești zmei dezgustători, acești căpcăuni oribili, acești monștri execrabili erau, în atmosfera aia a lor ce-mi părea otrăvită, autorii unei opere fabuloase, formidabile, uluitoare de-a dreptul. De o delicatețe, de o fragilitate, de o frăgezime absolut impresionante, emoționante și cuceritoare, care era imposibil să nu fi lăsat pe oricine bouche bée, éberlué sau prostit și năuc. Astfel că, observatorul n-are ce face și revine resemnat la ponciful extraplat cum că aparențele înșală!
Cealaltă secțiune, și mai elucubrantă, este cea în care trăiesc – unii laolaltă, alții împrăștiați – inși cumsecade, discreți, modești, buni ca pâinea caldă, blajini, cuviincioși, blânzi, politicoși, la locul lor, de treabă, cuminți și buni de pus la rană. Repet: ca indivizi. Dar care, odată intrați în procesul de creație a operei, nu mai au pic de milostenie pentru imaginea lor de oameni obișnuiți. Sunt de nerecunoscut. Devin parcă niște fiare. Se năpustesc vijelios și năprasnic la gâtul subiectului, spre a-l strangula parcă, storcându-i toate esențele, dinamitând în același timp toate zăgazurile și zdrobind absolut toate bornele ce le fixaseră până atunci parcursul. E, de pildă, precum la Concertul în La minor, op.16, de Edvard Grieg, interpretat de o pianistă silfidă, firavă și plăpândă, care e obligată – la finalul părții a treia (nu mai vorbesc de primele măsuri ale concertului, devenite emblemă sonoră a lucrării!) – să se dezlănțuie cu dârzenie, așa cum i-o cere partitura, printr-un tușeu extraordinar de apăsat. Aproape dureros de apăsat. Și atunci – de fapt, în asta constă și miracolul – te întrebi: De unde oare Dumnezeu atâta forță la gingașa și străveziu de bacoviana făptură din fața clapelor?
Din această ultimă categorie de artiști care îngrașă paradoxul nestăvilit al unei puteri fantastice deduse din grație și duioșie face parte și artista Gabriela Cristu.
Fiindcă modestia ei, discreția și delicatețea prezenței sale i-au construit de-a lungul timpului în cercurile artistice imaginea unei persoane timide și delicate, lipsită de orice stridență sau ieșire zgomotoasă din decor și preferând să rămână ascunsă în căușul suav al unei singurătăți armonioase, am să evoc doar câteva detalii dintr-o biografie artistică pe cât de generoasă, pe atât de rezervată.
Născută la Ploiești, anul 1950. Liceul N. Tonitza București, apoi, Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu, secția de pictură. În 1991, are însă o revelație: trebuie să facă tapiserie. O disciplină grea, care necesită forță, răbdare și minuție. Pentru asta, își construiește un război de mari dimensiuni și trece la treabă.
Ce știm despre ea? Este membră, din 1991, a ARELIS (Association pour la Diffusion et la Création de la Tapisserie et de l’Art de la Fibre) și face parte din Federația Asociațiilor Artiștilor Plastici (cu sediul la Paris). În 1992, este primită societară la Salon d’Automne de la Paris. Din 2005, e membră a ETF (European Tapestry Forum) din Danemarca, iar, din 2015, membră ATA (American Tapestry Alliance), USA.
Are lucrări în colecții publice și particulare din România, Franța, Statele Unite, Canada, Egipt, Marea Britanie, Italia, Serbia. Premii: 1993 – Premiul pentru tapiserie la Salonul Național de Artă la Sala de expoziții a Teatrului Național, 2014 – Premiul pentru tapiserie, Bienala Artelor Decorative „Decorativ Art”, Sala „C. Brâncuși” a Parlamentului României, 2015 – Premiul de Merit oferit de Muzeul Național de Artă al Letoniei (Recognition of the Latvian National Museum of Art). Iar, dintre expoziții, le enumerăm pe cele din străinătate: Rusia (Moscova), Canada (Toronto – Expoziția Internațională de Miniaturi Textile „Del Bello Gallery”), Franța (Paris – de mai multe ori la Cité Internationale des Arts și, de asemenea, la Salon d’Automne – Grand Palais și l’Espace Eiffel-Branly; Beauvais – Primul Festival Internațional de Tapiserie, Château de Puyguilhem – Dordogne; Compiègne – „L’Art de la Fibre, La Fibre de l’Art. Naissance et Mutations”, expoziție de Tapiserie organizată de ARELIS, la Chapelle Saint Pierre des Minimes; Angers – ARTAPESTRY – la Muzeul Jean Lurçat și al Tapiseriei Contemporane), Belgia (Tournai – Trienala Internațională de Tapiserie, Namur), SUA (Boston – cu Chapelle Gallery, la Federal Reserve Bank of Boston; Tampa – ATB7 (American Tapestry Biennial 7), University of Tampa at Scarfone/Hartley Gallery; Louisville – ATB7 Kentucky Museum of Art and Craft’s; South Bend – ATB11 (American Tapestry Biennial 11), Museum of Art; Topeka, Kansas – ATB11 Mulvane Art Museum; San Jose, California – ATB11 San Jose Museum of Quilts & Textiles), Italia (Veneția – ICR: Expoziție de Tapiserie Românească), Ungaria (Budapesta – Muzeul de Artă: Expoziția Internațională de Tapiserie „Metamorphosis”, Karpit 2), Spania (Madrid – „Șapte artiști români la Madrid”, expoziție de tapiserie românească la ICR, cu ocazia inaugurării institutului), Danemarca (Aalborg, Nordjyllands Kunstmuseum – ARTAPESTRY, Prima Trienală de tapiserie europeană), Germania (Krefeld, Deutschen Textilmuseum – ARTAPESTRY; Carlshutte – NordArt 2014, Expoziția internațională de pictură, sculptură, desen, Kunstwerk), Norvegia (Bergen – ARTAPESTRY 2, Kunstindustrimuseum), Suedia (Lulea – ARTAPESTRY 2, Konsthallen Art Museum), Republica Moldova (Chișinău – Salonul Artelor Decorative, Muzeul de Artă), Letonia (Riga – A 5-a Trienala Internațională de Textile și Arta Fibrei). Cea mai recentă apariție: la International Textile Biennial, de anul acesta (23-31 martie) de la GC „Den Breughel” din orașul Haacht (Belgia), unde, printre cele 13 țări participante, România a fost aleasă principala invitată…
Precum și, firește – ca să n-o mai lungim – nenumărate participări la expoziții personale și de grup într-o sumedenie de orașe din România.
Am vrut să evidențiez acest veritabil palmares, tocmai pentru a dezveli și a scoate la lumină o parte din personalitatea consistentă și valoroasă a acestei artiste, a cărei modestie ar trebui să-i încurce serios pe bufonii trufiei nemăsurate în artă, o trufie epatantă și înzorzonată cu atitudini și platitudini gâlgâitoare, declamate cu „zgomotul și furia” specifice veleitarilor.
Gabriela Cristu face așa: mai întâi, pictează (în tempera sau acuarelă) câte un tablou de mari dimensiuni (a trecut de la 2×1 m la 4×3 m), pe hârtie pânzată, pe care o atârnă pe peretele atelierului printr-un inteligent sistem de sfori și scripeți.
Ce mi se pare interesant – am întrebat-o – este că ea nu lucrează la scară, adică să plece de la o lucrare de mici dimensiuni, pe care s-o caroieze și, apoi, să ia fiecare pătrat și să-l mărească la dimensiunea dorită. Nu! Ea pictează direct acolo, pe hârtia cu dublură de pânză, atunci când îi vine bâzdâcul acela tainic, inexplicabil și imprevizibil, impulsul acela clocotitor care o împinge de la spate să se ridice din fotoliu și să se repeadă cu lăcomie spre lucrare.
Nu are nimic preconceput, nu are pre-direcții și predilecții, nu are amprente prestabilite pe retină sau cortex. Ci are doar inspirația fabulatorie a momentului de grație. Ea este aceea care se varsă pe hârtie. Din ea răsar creaturile fantasmatice care populează lucrările sale, imaginile horror împachetate în sublim, stârnind cele mai contradictorii reacții combinate: spaima cu extazul, oribilul cu gingășia, ferocitatea cu grația, hidosul cu suavul, diformul cu tandrețea sau abominabilul cu duioșia. Un șir nesfârșit de perechi antinomice, pe care Gabriela Cristu îl stăpânește impecabil. Îl modelează, îl face plastic, capabil să se muleze perfect pe intenția semantică dorită. Ea singură, semnificația, este aceea care, la final, după ce percepția se omogenizează la receptare, iese la suprafața lucrării încet-încet – un abur subțire și transparent, ca duhul vrăjitor ieșit din sticlă, descris de către Frații Grimm în binecunoscuta lor poveste.
Compozițiile Gabrielei Cristu sunt compuse din spectaculoase hibridări corporale (pești, oameni, ființe mitologice sau fantastice, păsări, gasteropode, insecte, feline, ofidiene etc.), care, sigur, sunt însoțite la prima vedere, de un fel de spaimă subiacentă, datorată impactului cu bizarul. Dar, odată sintetizată atmosfera sinoptică visată de artistă, imaginile translatează empatic teroarea provocată inițial, se îmblânzesc cumva și devin obiect de studiu vizual, de analiză aplicată. Peste toate, însă rămâne misterul unor apariții inexplicabile (în asta constă, de fapt, și inefabilul operei de artă!) care provoacă până la urmă, cu cât privirea devine mai sfredelitoare, un fel de extaz oniric confortabil, lesnicios și ergonomic. Ce se fixează total în memoria afectivă a privitorului.
De aceea, nici până acum nu-mi pot explica de unde apare în bestiarul Gabrielei Cristu, închipuit în cea mai recentă panoramă (aflată încă la stadiul de „hârtie”), deci, de unde țâșnește, din ce strat al memoriei artistei, acel inorog neverosimil de natural, ce n-are nimic din silueta albă, igienică și curată, strălucitoare și prețioasă din tapiseriile seriei de Dame à la Licorne, pe care le-am admirat la Musée de Cluny. Aproape că te aștepți să-l întâlnești pe o stradă din Maisons Laffitte (e doar pour les connaisseurs!), dus de căpăstru spre hipodromul de lângă castel sau la Longchamp, pregătit pentru cursă – atât e de firesc acest inorog. Sensul este clar – la fel ca al atâtor vedenii ale artistei – fantasticul e la îndemâna noastră, abnormul dăinuie în noi, ființele imposibile și neobișnuite se află printre noi, trăiesc cu noi odată.
Sau de unde vine, din ce colț al viziunilor misterioase apare exemplarul acela de pisică Sphynx, care se încovoaie exact pe curbura de sub grumazul inorogului, ca și cum ar fi lipit de el? Sau cuplul din dreapta, nuduri de-abia dezvelite, ca niște umbre de carne, al unui bărbat și al unei femei (aflată cu spatele!), îmbrățișați, dar cu mâna bărbatului ieșind pur și simplu din trupul iubitei, sugerând actul de posesie absolută, hipersexuală, dacă se poate spune așa. Iar la mijloc, pe axul central, acea faţă a unei copile de o frumusețe delirantă, privindu-ne fix, cu ochii ei albaștri… Poate, cine știe, e chiar poza din copilărie a artistei (preocupată, nu o dată, de propriul chip, cum e de pildă, în lucrarea Mirajeria, unde întâlnim un autoportret splendid, ivindu-se în fondue din penajul unui vultur!).
Întregul tablou are ca fond insistent o rețea de faguri, în care se zăresc larvele viitoarelor albine. Să fie oare o aplecare cvasi-obsedantă spre semantica profundă a acestor hymenoptere, ca simboluri ale hărniciei, muncii, perseverenței, colectivității, familiei, fertilității, bogăției și sufletului? Sau, dimpotrivă – prin această obsesie (pe care o vom întâlni și în altă lucrare ce-și așteaptă intrarea „în război”!) – poate că artista dorește să pătrundă într-un univers legendar amintind de Egiptul antic, unde albina a fost peste 4.000 de ani una dintre reprezentările regalității, însemnând, totodată, puterea absolută a faraonului peste întregul Egipt. O altă titulatură a faraonului era Cel al rogozului și albinei, având semnificația de Rege al Egiptului de Sus și de Jos. Pentru egipteni, faraonul erau un rege-zeu, iar această asociere dintre divinitate și albine pare să fie la fel de veche ca însăși religia. De aceea, se credea că albinele atât de venerate se iviseră din lacrimile lui Ra, zeul soarelui, ele reprezentând din acest motiv energia solară (dăruită fertilității) și dulceața vieții (dăruită tot fertilității!).
Dar încă nu e totul gata. Nu s-a isprăvit decât viziunea. Retorica. Urmează materialul. Discursul.
Așadar, a doua etapă a travaliului depus spre a obține forma finală a tapiseriei constă în trecerea de la tabloul pictat la munca istovitoare din fața războiului, adaptat la dimensiunile lucrării (4×3 m). Acolo, după ce și-a ales ațele, le-a vopsit în cele mai delicate nuanțe – m-am apropiat de o lucrare și am încercat să sesizez câte tonuri de albastru a folosit artista, dar n-am reușit – ea începe să le așeze păstrând în spate modelul pictat pe hârtie și urmând la perfecție toată gama de culori. Este o etapă ce poate (în)dura luni și ani de zile. Importantă e răbdarea.
Am întrebat-o, de curiozitate: – Cam cât timp vă ia o tapiserie de dimensiunile acestea? Mi-a răspuns: – Se poate și-n cinci ani, dar și în doi, numai că trebuie să lucrezi zi de zi. Or, eu, uneori, mai preget…
Abia atunci, la capătul acestor ani de nepreget, de caznă frumoasă și intens muzicală (nu poate lucra fără muzica lui Bach îngemănat cu Mozart!), în fine, putem considera cazul de teroare gingașă al Gabrielei Cristu ca putând fi clasat…
Firește, în Galeria universală a Frumosului.