Și noi am fost tineri și am hrănit zeii cu ambrozie,
din spatele zăbrelelor am zugrăvit
toate gările în cinstea lor,
am orchestrat mitinguri în săli de așteptare.
Peste normă, desenam o săgeată pe fiecare locomotivă,
să șuiere prin stații numele noastre când se vor desigila zăbrelele.
Seara ne odihneam capetele lângă geamurile vagoanelor,
visam că mădularele noastre se dezintegrează
și plutesc libere în compartimente cu scaune de pluș.
Dimineața citeam mersul trenurilor –
fantastice broșuri de propagandă,
în câteva rânduri, vânzătorii acestor broșuri
ne-au trimis vopsele pe banii lor.
Prin orașe femeile ne închinau imnuri,
o tânără a urcat până în vârful turnului de pază,
amenința că-și taie glasul cu un ciob de oglindă,
sunetul coastelor ei era de nestăvilit.
Un sâmbure de adevăr exista, totuși,
faima căldurii noastre se dusese
cu fiecare săgeată de pe locomotive,
dar ne făcusem reci țurțuri sub streșini.
În apa unui pârâu rece
trăiesc cu toate actele în regulă,
acolo dansez, mănânc, citesc, scriu.
Când e frig și îngheață, îi desenez
bărcuțe de carton gros,
răcoarea lui mă pătrunde,
de aceea țin o manta pe umeri
și închid ochii să nu mi se vadă temerile
lăsate pe piele.
Locul meu preferat
este lângă vârtejul de la podeț,
unde vin copiii să se joace cu mine,
dar vin și sinucigașii
și îndrăgostiții
care nu mă văd, nu mă aud.
Dacă afară e toropeală,
mă ocup cu lucruri mult mai interesante,
cum ar fi
păzirea liniștii
în saloanele peștilor verzi.
Am găsit locul unde Crăciunul miroase a brad,
acolo sfinții din calendar colindă pe ulițe,
mă ademenesc cu nuci și covrigi,
rostind rugăciuni în dreptul fiecărei case.
Pruncul de care știţi
coboară spre noi pe o stea,
zâmbi-va de vom bate cuie
în palmele lui,
va păstra doar o privire
ce râcâie memoria iertării
în lanul în care am înțepenit crucea.
Nu îmi pot cuprinde capul cu mâinile,
ba negru, ba galben, ba alb,
nu mi se supune nici cu leacuri,
nici cu descântece,
nici cu alcooluri fine.
Doar un înger are trecere în preajma lui,
un înger ciudat,
fără picioare, fără nas, fără vedere,
doar cu o batistă udă pe cap
și cu un ceainic
ce transformă lucrurile
în omuleți verzi
chițăind ca vulpile.
Ne jucăm de-a hoții și vardiștii,
apoi de-a veverițele prin copaci,
în pauze ne admirăm gleznele julite,
semne străvezii ale istoriei noastre,
ca la congrese.
Un bătrân cu voce apăsată ca a monedelor groase așezate pe tavă,
face semne clare, noduri de batistă la vedere,
în noi e loc de vieți mai multe decât încap în pădure,
mai multe decât putem spune.
Plângem și ne apucăm de scris, alegem foile după culori,
vom pune panglici speciale poemelor noastre la final,
altfel se va vorbi de noi ca de niște sălbatici cu bărbi fioroase
și nasuri de uliu,
când de fapt putem fi recunoscuți după depresii.
Braseria își ascute luminile una câte una,
în caietul cu datornici numele clienților se înșiră ca sticlele în raft,
părul meu strălucește în oglinda ceasornicului de buzunar,
timpul e prietenul nostru în delir cu alcoolicii.
Femei cu sâni la vedere lasă ruj de sânge
pe ceștile de cafea și pahare,
cunosc amprentele tuturor buzelor,
sunt ca medicul de gardă lângă bolnavi,
tac smirnă lângă felinare.
La fiecare masă câte un ospătar servește clienții,
pe fiecare geam clienții desenează câte o grădină
și un animal mic pentru menajerie,
timpul în delir e prietenul nostru.
Ați încremenit? întreabă o fată cu picioare de plasă,
degetele dumneavoastră sunt de cunoscător,
desenați măcar o frunză de înger pe pahare sau cești –
voi da fuga după modele pe terasa braseriei vecine,
în repetate rânduri am spus că mai potriviți ar fi fluturii,
dar nu mă aude nimeni.
Pentru că mâine în camera de gheață
conștiința mea va trece printr-o lumină confuză,
nu vreau să mai conteze ce spun,
nici dacă eu sunt eu.
Cerul se inflamează zadarnic peste acoperișul casei,
mă afund în obscuritatea dulceagă
a vieții,
fără nădejde îmi vor ceda nervii,
se-nchide trapa cerului
și se lipește de mine un abator de carne biciuită.