exerciții de luciditate
Ovidiu Ivancu

Fundamentalismul textual

Articol publicat în ediția 10/2019

Trebuie să admit că pare stranie asocierea între fundamentalism și literatură. În vreme ce fundamentalismul, de orice fel ar fi el, se caracterizează prin închidere și obtuzitate, prin refuzul alternativei și sacralizarea dogmei, literatura, dimpotrivă, pornește de la premisele deschiderii, de la ideea că lumea ideilor și a poveștilor e o realitate fluidă ce se refuză închistării și osificării. Gândind în acești termeni, mă tem că am ignora o realitate frapantă: cele mai multe forme de fundamentalism experimentate de oameni (fundamentalism religios, fundamentalism etic, fundamentalism politic etc.) au în centrul lor texte de la care se revendică și la care se raportează ritualic.

Nu voi vorbi decât pasager de exemplele evidente ale fundamentalismului religios. Tora, Biblia sau Coranul au statutul unor texte sacre/ revelate, de aceea relația lor cu fundamentalismul atinge zone destul de sensibile, cu un potențial polemic inflamator considerabil. Profesorul Martin Puchner, într-o carte tradusă recent și la noi (Lumea scrisă. Povești care au schimbat oamenii, istoria și civilizația.), vorbește despre un concept adesea ignorat: „fundamentalismul textual”. El se referă la orice text care îndeplinește simultan două condiții: 1) inspiră acțiuni concrete și 2) creează prozeliți. Cel mai la îndemână exemplu este Manifestul comunist, al lui Marx și Engels. Din Europa și până în Asia, textul acesta de doar câteva pagini a avut puterea de a schimba viețile a sute de milioane de oameni. Un alt exemplu, și aici ne deplasăm mai către interiorul literaturii, este Goethe cu al său Suferințele tânărului Werther, un roman apărut în 1774, acuzat adesea de a fi contribuit la creșterea ratei sinuciderilor în epocă (studii ceva mai actuale demonstrează că e vorba și de ceva exagerări aici). Ideea că un cititor se poate sinucide după o lectură (au fost cazuri) justifică o discuție mai laborioasă pe marginea fundamentalismului și a literaturii.

Sigur, există și forme ceva mai puțin drastice de fundamentalism textual. Unele chiar amuzante. Să ne gândim doar la teoriile conspiraționiste care-i inspiră pe cititorii lui Dan Brown. Mulți dintre ei au pornit-o într-un pelerinaj asiduu spre locurile descrise în Codul lui Da Vinci, transformându-le în destinații turistice redutabile. La noi, Costache Negruzzi, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Nicolae Bălcescu creează personalități care bântuie febril conștiințele și imaginația românilor, exclusiv în forma imaginată de cei trei scriitori. Alexandru Lăpușneanu, Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul sunt personaje literare care și-au părăsit demult scena și aspiră la statutul de oameni reali. E greu să le mai spui unora că Mihai Viteazul nu e marele și primul unificator al tuturor românilor, că această concepție nu e decât viziunea interesată și justificată ideologic a lui Bălcescu. Ceea ce au în comun situațiile enunțate mai sus e relația dintre literatură și un tip cu totul aparte de cititor; să-l numim cititorul-zelot. Caracteristica de căpătâi a acestui tip de cititor e sacralizarea scrisului. Pentru el, textele conțin nu idei la care merită reflectat, ci adevăruri care trebuie apărate.

Într-un articol publicat în 2014 (How Poetry Relates to Ethnic Cleansing), excentricul filosof sloven Slavoj Žižek stabilește o relație directă între naționalism și poezie. Poezia, spune el, a excitat mințile unora într-atât, încât, atunci când aceștia au avut și posibilitatea de a acționa, au recurs la purificări etnice și alte asemenea atrocități. Exemplul asupra căruia el se concentrează este Iugoslavia. Ar fi o eroare, însă, să credem că fundamentalismul textual se află într-o exclusivă legătură cu ideologia, că, bunăoară, pericolul unui text de a fi citit ad litteram apare numai în măsura în care el, textul, e conceput pentru a servi unei anume ideologii. Se întâmplă și așa, firește. Un exemplu mai puțin evident de scriitură asumat și evident ideologică este Constituția modernă. Firește că aici sacralizarea ei e dorită și e unul dintre scopurile declarate. Patriotul care lăcrimează cu Constituția țării sale la buzunarul de la piept face exact ceea ce se așteaptă de la el. Nu discut acest tip de raport între fundamentalism și text. El este de înțeles și, într-un anume fel, util (dogmatizarea legilor, atunci când ele sunt bune, asigură coerență și promovează liniștea socială).

Ceea ce mi se pare mai interesant e situația în care un text ficțional ca intenție și realizare generează fundamentalism textual. Chiar fără dorința explicită a autorului de a-l pune în slujba unei ideologii, textul poate, aparent de unul singur, într-o formă supremă de răzvrătire și emancipare în relație cu cel care l-a creat, s-o apuce pe calea fundamentalismului. Condiția esențială e sincronizarea cu realitatea interioară a cititorului-zelot. În 2014, un tânăr de 22 de ani a ucis șase persoane, în Statele Unite ale Americii, inspirat, spune el, de personajul lui Bret Easton Ellis (American Psycho), Patrick Bateman. Sigur, două obiecții apar imediat aici: e posibil ca sursa de inspirație să fi fost filmul și nu cartea. Apoi, nu e deloc improbabil ca în lipsa unei surse literare de inspirație, tânărul să fi comis, mai devreme sau mai târziu, crimele respective. Prima obiecție e relativ ușor demontabilă: filmul e bazat pe text. A doua, fiind o supoziție, intră pe tărâmul istoriei contrafactuale. Să lucrăm, deci, cu ceea ce s-a întâmplat și nu cu ce s-ar fi putut întâmpla dacă… De-ar fi un exemplu singular, poate n-ar merita să i se acorde atenție. Numai că istoria umanității e plină de criminali și lideri respectabili care au divinizat texte literare și au acționat în litera lor. Alexandru Macedon prețuia Iliada lui Homer și sunt indicii (vezi cartea lui Martin Puchner, menționată mai sus) că a încercat să reconstituie traseul unora dintre eroii de acolo.

Care sunt, însă, ingredientele care alimentează fundamentalismul textual? Există ceva anume într-un text literar care facilitează sacralizarea lui?! Să fie în integralitate un proces aleatoriu?! Pentru a încerca un răspuns, e nevoie de o analiză comparativă. În definitiv, de la Epopeea lui Ghilgameș până la Dracula sau Codul lui Da Vinci, pare a fi un spectru extrem de eterogen de texte. Ceea ce, totuși, ele au în comun e că propun un proiect alternativ de existență. Textele pasibile de a fi material propice pentru fundamentalismul textual se orientează către o altfel de alcătuire a societății umane, sugerează un alt tip de viitor. Când românii invocă figura lui Mihai Viteazul, ei construiesc de fapt legitimitatea pentru prezent și, mai ales, pentru viitor. Până și Goethe propune în Suferințele tânărului Werther o altă paradigmă a iubirii. Astăzi, nu mai înțelegem tulburarea creată de o asemenea producție literară, dar, în epocă, viziunea textului era cât se poate de proaspătă. Fundamentalismul în general pornește de la premisa unui prezent prost alcătuit și propune un viitor construit pe alte valori. Or, literatura e cel mai propice teren pentru dezvoltarea fundamentalismului pentru că, în definitiv, literatura asta face: promite universuri alternative, încă neexplorate, universuri unde contradicțiile lumii reale sunt rezolvate ușor.

Apoi, textul trebuie să-și întâlnească cititorul-zelot exact la momentul potrivit. Sincronizarea trebuie să fie perfectă. Manifestul partidului comunist părea a fi fost uitat o vreme destul de îndelungată, până în momentul în care soluția propusă de el s-a întâlnit cu nemulțumirea revoluționară. Atunci, s-a petrecut un lucru straniu. Cele câteva pagini nu fuseseră concepute pentru a include realități precum cele din Rusia, de pildă. Analizele porneau de la un cu totul alt tip de societate. N-a mai contat. Lecția e extrem de importantă. În toate cazurile de fundamentalism textual care îmi vin acum în minte, există un moment de cotitură, în care raportul dintre text și cititorul-zelot se inversează radical. Cititorul preia controlul asupra textului, neîncetând o clipă să pretindă că-i urmează cu strictețe litera. Atentate și crime sunt comise în numele celor mai pacifiști învățători din istoria umanității (Buddha, Confucius, Iisus ș.a). Pentru anumiți creștini fundamentaliști din Statele Unite ale Americii, Harry Potter promovează ocultismul și, deci, nu poate fi studiat în școli (s-ar încălca separația dintre Stat și Biserică). Acesta este momentul în care cititorul-zelot preia povestea și pretinde că a ajuns la înțelegerea ei ultimă, deplină. De aici încolo, textul în sine devine fie obiect de cult, fie instrument diabolic împotriva căruia trebuie dusă o luptă asiduă. Extrapolând, am putea spune că acceptarea unei singure interpretări oficiale e semnul unui fundamentalism textual incipient. Când textele încep să aibă o singură cheie de interpretare, atunci interpretarea capătă mai multă vizibilitate decât textul însuși.

Žižek observă că în raportul între textul literar și cititorul fundamentalist (eu l-am numit aici zelot) se produce o depersonalizare. Oamenii reali, în carne și oase, devin pentru un astfel de cititor simple personaje, sacrificate fără niciun fel de problemă pe altarul unui bine comun, al unui viitor care justifică atrocitatea. Pentru fundamentalist, cruzimea e o unealtă provizorie, o formă de a atinge o realitate ideală în care, evident, cruzimea nu va mai fi necesară.

Gândiți-vă la modelul din 1001 de nopți. Șeherezada spune o poveste pe care n-o termină niciodată, pentru a-l împiedica pe sultanul Shahryar să o ucidă, așa cum procedase cu multe alte soții înaintea ei. Conform unor interpretări credibile, ea speră ca astfel să îl și educe pe sultan, să îi arate calea prin povești. E modelul după care funcționează relația între text și cititor, în cazul fundamentalismului textual. Dacă povestea se termină, Șeherezada moare. Dacă nu mai putem descoperi într-un text sensuri noi, mai mult, dacă nu mai avem disponibilitatea de a o face, părându-ni-se că orice nouă interpretare e blasfematoare, se deschide ușa fundamentalismului textual. Unii o deschid larg, alții doar cât să-și strecoare capul înăuntru. E un detaliu.

O altă caracteristică a acestui proces e amânarea sine die a paradisului promis. Totdeauna mai e ceva de făcut pentru ca lumea visată, viitorul perfect să se instituie plenar. Unii așteaptă a doua venire a lui Iisus, citind, probabil, un text tradus în română din greacă, unde la rândul lui a fost tradus din ebraica veche. Alții suspină nefericiți la gândul că nu a fost suficient timp pentru a se institui comunismul veritabil, sacralizând un text scris de Marx și Engels, text pe care l-au citit gândindu-se la mama-Rusia.

Dintre toate formele de fundamentalism încercate până acum, poate că cel textual are drept de preeminență asupra tuturor celorlalte. Când conștiința tulburată și mintea excitată a unui cititor-zelot se întâlnesc cu textul presupus legitimator, rezultatul e o combustie socială de magnitudini variabile, de la mici picanterii inofensive până la revoluții, dictaturi și genocide.