În multe dintre țările abia ieșite din comunism, cultura trece convulsiv printr-un proces de reevaluare ideologică. Din România și până mai la nord, în țările baltice, se descoperă, fie cu jenă, fie cu indignare, că multe dintre statuile ridicate ori recuperate în grabă, în anii ‘90, au pete biografice care nu dispar ușor la mașina … Continuă să citești Alte vremuri, alte statui
Pentru cel născut în mileniul trecut, arta de dragul artei sau lectura de dragul lecturii sunt concepte familiare, al căror sens e într-atât de evident, că nu mai necesită explicații suplimentare. Citesc pentru că îmi place să citesc, scriu pentru că îmi place să scriu și cred că am ceva de spus… punct. Mecanismul acesta … Continuă să citești Funeraliile ficțiunii?!
Geert Hofstede definește cultura ca fenomen de programare colectivă a minții. Programatorii nu sunt parte a unei mari oculte ce are o agendă anume, ci părinții, bunicii, învățătorii, profesorii și prietenii noștri care nu fac altceva decât să transmită continuu și involuntar codul cultural cu care ei înșiși au fost programați. Din momentul nașterii noastre, … Continuă să citești Cultura ca ritual
Originalitatea în literatură este un concept care merită o discuție ceva mai elaborată. Pare că ne aflăm în fața unei situații des întâlnită, din păcate: contaminarea sensurilor. Mecanismul este relativ simplu; când un anume termen are o circulație vastă, lui i se transferă sensurile generale spre domenii specifice. Se întâmplă cu romantismul ori clasicismul; curentele … Continuă să citești Cât de inutilă este originalitatea literară?!
De câteva ori, pe vremea când abia începusem să citesc literatură, mi s-a întâmplat să mă trezesc cu dorința de a da mai repede paginile cărții pe care o citeam, pentru a ajunge la final. Voiam să știu „ce se întâmplă”, fără a mai fi nevoie să aștept, parcurgând pagini plictisitoare cu descrieri care nu … Continuă să citești Lucruri simple despre literatură
Cu ani în urmă, George Steiner constata, destul de tăios, că științele umaniste nu mai umanizează individul („the humanities don’t humanize”). Cititorul care lăcrimează la cutare pasaj din Shakespeare, spunea el, nu are niciun fel de tresărire când constată suferințele reale ale lumii în care trăiește. Aceasta este una dintre cele mai dure lecții pe … Continuă să citești Recuperarea subiectivismului
Ideea de a folosi literatura pentru a exprima opțiuni politice ori ideologice trezește încă în adepții autonomiei esteticului încruntări si priviri dezaprobatoare. Se întâmplă mai ales prin Estul Europei, unde traumele recente ale proletcultismului au creat alergii firești și un oarecare scepticism față de orice apropiere nefirească între ideologie și literatură. Mărturisesc că, o vreme, … Continuă să citești Cui i-e frică de ideologie?
S-a scris mult despre memorie. Și se va mai scrie, pentru că subiectul e generos, deopotrivă pentru omul de știință și pentru umanist. Unul dintre motivele recurente e că omul, în principiu, își amintește ceea ce vrea să-și amintească. Memoria noastră nu numai că funcționează selectiv, dar mai și intervine asupra evenimentelor, distorsionându-le în mod … Continuă să citești MARTORUL ȘI ISTORIA
Memoria culturală te ferește de pericolul de a descoperi America în fiecare zi și te ajută să pricepi că vii de undeva, că te îndrepți spre ceva și că lucrurile care te înconjoară sunt parte a unui sistem coerent care a început înainte ca tu să exiști și va continua, inexorabil, și după ce tu … Continuă să citești Termenul de valabilitate al textului literar
Întrebarea fundamentală pentru oricine e implicat în mod real în procesul educației este aceasta: ce fel de om ar trebui să creeze sistemele noastre de educație? Cum arată omul bine alcătuit?! Teoretic, ne răspundem în fiecare zi. Mă tem, însă, că răspunsurile noastre sunt simple lozinci. Gândirea critică e fundamentală, vor spune unii. Inteligența trebuie … Continuă să citești Angoasele omului nou
Limbajul este, probabil, cel mai important ingredient în orice construcție a unei identități publice. Vorbesc despre limbaj în sensul cel mai larg al termenului, care merge dincolo de vorbirea articulată și coboară către zonele mai mult sau mai puțin subtile ale nonverbalului și paraverbalului. Suntem pentru ceilalți ceea ce spunem că suntem sau ceea ce … Continuă să citești Limitele rațiunii
S-au emis multe sentințe despre lumea în care trăim, s-au folosit multe clișee pentru a-i defini ritmurile și trăirile. „Secolul vitezei”, „era tehnologiei”, „postmodernitate”, „postcultură”, „epoca inteligenței artificiale” ș.a.m.d. Nu știm cum va rămâne în istoria culturală a umanității secolul pe care îl traversăm deja de câțiva ani buni. Nu știm nici măcar dacă, în … Continuă să citești Minunata lume nouă
De la o vreme, în medii dintre cele mai diverse, se răspândește o îngrijorare stridentă legată de corectitudinea cu care se vorbește limba română. Ea, îngrijorarea, ar fi rezonabilă dacă am putea-o prezuma inocentă și dacă s-ar extinde și dincolo de micile observații legate de formă. Voluptatea cu care ne corectăm unii pe alții, atunci … Continuă să citești BOCIND LA CĂPĂTÂIUL LIMBII ROMÂNE
Când, pe la 13-14 ani, de fiecare dată când plecam undeva cu trenul și era încă noapte afară, priveam la geamurile blocurilor din depărtare și-mi imaginam cam ce se putea petrece dincolo de acele geamuri, trebuie să fi crezut despre mine însumi că sunt original. Am aflat, mai apoi, că li se întâmplă multora, copii … Continuă să citești Vă rugăm, poftiți în vagoane!
Trebuie să admit că pare stranie asocierea între fundamentalism și literatură. În vreme ce fundamentalismul, de orice fel ar fi el, se caracterizează prin închidere și obtuzitate, prin refuzul alternativei și sacralizarea dogmei, literatura, dimpotrivă, pornește de la premisele deschiderii, de la ideea că lumea ideilor și a poveștilor e o realitate fluidă ce se … Continuă să citești Fundamentalismul textual
„Dacă li se cere intelectualilor să producă mult, o vor face, firește, dar lumea ideilor nu va avea nimic de câștigat de aici.” Viețile noastre, de câteva decenii bune, se birocratizează și se standardizează constant. Existențele și biografiile pare că ne sunt reduse, din ce în ce mai mult, în așa fel, încât să poată … Continuă să citești Birocratizarea vieții intelectuale
E foarte posibil ca literatura să fi dobândit, în epoca noastră, definită de excesul de informație, o funcție nouă, o utilitate pe care n-o putea avea în trecut. Asaltată de ritmurile nebunești ale contemporaneității, conștiința umană atinge, din ce în ce mai des, punctul în care nu mai poate procesa mecanismele complicate ale realității. Consecința … Continuă să citești Zgomotul de fond
În cea mai mare parte a istoriei omenirii, analfabeții au fost net majoritari. A ști să scrii și să citești era, până nu demult, un privilegiu. Ca orice privilegiu, el a fost acordat subiectiv, în baza unor merite de ordin genealogic sau financiar. A fi analfabet într-un univers în care analfabeții constituie majoritatea confortabilă nu … Continuă să citești Analfabetul funcțional
Ceea ce cred că definește orice narațiune cu impact asupra publicului (fie că vorbim de formele discursului politic, fie că discutăm despre literatură) e raportarea la sens. O poveste trebuie să aibă sens, trebuie să răspundă nevoii de coerență a lumii căreia i se adresează. Sigur, ne încurcă adesea în evaluare prejudecata că sensul ar … Continuă să citești Realitatea – mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix, numit ficțiune
Pe măsură ce o literatură națională acumulează scriitori, idei, cărți, se impune inevitabil și necesitatea selecției. Ce anume păstrăm în canonul nostru, care sunt numele și textele care ocupă spațiul interior al cititorului și, mai ales, după ce criterii ar trebui să operăm delicatul proces de selecție? Două probleme distincte apar aici: programele școlare și … Continuă să citești Canonul, programele școlare și corabia lui Tezeu
Mi s-a întâmplat de vreo câteva ori (nu recent, e adevărat) să văd pe cineva izbucnind în râs, în timp ce parcurgea paginile vreunei cărți. O dată eram într-un tren, a doua oară nu-mi mai amintesc cu exactitate unde. Se întâmpla în mileniul trecut. Cumva, mi se pare greu de crezut că scene de genul … Continuă să citești Despre umor, numai de bine
Pe vremea când eram încă elev de liceu, printre lucrurile care mă exasperau constant era obsesia dascălilor mei pentru modele umane. Obsesia, atunci ca și acum, se actualiza/actualizează deplin într-una dintre cele mai banale (iritante?!) întrebări: cine e modelul tău în viață? De fiecare dată când intram în conflict cu vreun regulament școlar ori cu … Continuă să citești SUPRALICITAREA MODELELOR
Omul Vitruvian al lui da Vinci este, probabil, cea mai puternică imagine a Renașterii ce populează mentalul colectiv al omului modern. E imposibil ca o persoană cât de cât educată să nu fi văzut, cel puțin o dată în viață, desenul lui da Vinci, realizat în ultimul deceniu al veacului al XV-lea. E drept că, … Continuă să citești Inadecvarea
Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu sunat ori apelat pe rețelele de socializare de câțiva amici sau cunoscuți care, politicos, mă întreabă, înainte de toate: Ce mai faci? Le spun că citesc ceva… Aaa, deci astăzi nu lucrezi? Ghicesc în spatele replicii, o alta: uite, aș citi și eu, dar vezi, n-am timp… … Continuă să citești Utilitarismul. Ipocriziile școlii românești