eseu
Gheorghe SIMON

VERONICA – Floare tristă a poeziei române

Articol publicat în ediția 10/201910/2019

Veronica Micle: Numele unei năframe. Veronica, în limba ebraică, e numele unei năframe, pe care o femeie miloasă a pus-o pe faţa obosită şi chinuită a lui Iisus Hristos, în drumul spre Golgota. Pe năframă s-a imprimat imediat chipul Mîntuitorului. Aşa mi se pare că s-a întîmplat şi cu numele poetei: el pare înmiresmat de duhul sfînt al Preafericitului Eminescu. Singur şi disperat, i-a anagramat numele pînă la epuizarea tuturor variantelor, voind să-i găsească un nou înţeles, o nouă pecete, o nouă făptură, împrumutîndu-i ceva din aura demiurgică a creatorului. Ca şi cum numele – Veronica – nu ar fi fost suficient de pertinent. Prin comutare infinită, e posibil ca pe scara fiinţei să nimereşti şi numele cel adevărat, care să se potrivească de minune cu făptura, în eternă căutare.

Ramură de liliac. Un neputincios în ale vieţii, cum i-am spune astăzi, Al. Macedonski, îi va publica poetei un poem, Mater Dolorosa, în „Literatorul”, dar mai bine nu ar fi făcut acest gest, căci el voia, de fapt, să-l învenineze pe Eminescu. Mater Dolorosa va fi semnat Veronica Miclescu, o anagramă, o combinare impertinentă, cu numele Eminescu, cum va fi fost şi epigrama cu pricina, care a stîrnit indignarea tuturor. Numele nu sunt inofensive şi nu poţi să te joci cu destinul lor, pentru că pot tulbura, fiind un atentat la persoana cuiva. Trebuie amintit aici profundul respect al lui Eminescu faţă de numele poetei. Cît timp a trăit Ştefan Micle, Eminescu nu a cutezat să-i scrie (ortografieze) numele: Veronică – e întîia oară că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe hîrtie. Veronica avea 29 de ani, iar cele două fiice: una 11 ani, iar cealaltă 13 ani.

Scara numelor. Dezmierdările şi îndrăgirile reciproce iau forma diminutivelor. Într-o scrisoare către Veronica, Eminescu o numeşte nici mai mult, dar nici mai puţin decît „Draga mea Nicuţă” (de la Veronicuţă). Iată şi alte mîngîieri: Scumpa mea amică, Dulcea mea amică, Dulcea mea Veronică, Dulcea mea doamnă, Măi Poţoţoni, Măi îngeraşule, Dulce şi dragă Cuţă, Dragă, Dulcea şi îngereasca mea Cuţă, Draga mea copilă, Draga mea Veronicuţă, Măi ramură de liliac. Încîntătoare e şi diagrama diminutivelor folosite de Veronica pentru Eminescu: Bien aimé Titi, Mon cher et bien aimé Titi, Titi al meu, Amicul meu, Mon petit Eminesco, Scumpul meu Eminescu, Dragul meu Eminescu, Mon cher petit amant, Scumpul meu poet, Iubitul meu, Eminescul meu, Eminescule, domnul Eminesco, Domnul meu: toate fiind o încercare de înnoire şi primenire a fiinţei poetului, prin multiplicarea numelui.

Nu ştim dacă întîmplarea face ca Mama, Naşa şi Moaşa poetei Veronica Micle să poarte acelaşi nume: Ana. În timpul războiului, soldaţii români au înscris numele poetului cu brazi tineri întru apărarea locului, iar numele poetei va fi scris cu viorele pe mormîntul de la Văratec, după mărturia lui Emil Gârleanu. Ne vom fi întrebat, desigur, de cît de mare îi va fi fost durerea, cît de insuportabil chinul de a fi rămas fără el, cît de neîndurătoare viaţa, din moment ce s-a hotărît să şi-o curme singură. Remuşcarea, regretul, reproşul sunt atît de acute în mintea poetei, încît acestea îi apar ca o adevărată crimă: „poate că şi eu am comis crima neiertată de a te iubi mai mult decît pe mine însumi, mai mult decît pe mama mea, mai mult decît durerea morţii bărbatului meu, ce vrei mai mult decît pe copii mei, pe care îi voi lăsa săraci şi orfani pe lume”.

Avem să fim…” Veronica e întruchiparea durerii, a unei sfîşieri atroce. Ea se întrece pe sine şi devine una cu fiinţa poetului. Îi cercetează fiinţa, şi-o apropie, o dezmiardă, în mîngîierea ei, prin diminutive, o blestemă în sfinţenia ei orfică, o înalţă spre cer, spre cerul fericirii vinovate şi nu-şi mai simte pămîntul sub picioare. Îl ceartă pentru tăcerile lui. Îi reproşează că nu publică cel puţin vreo poezie în revista „Convorbiri literare”, ca să-l poată citi şi ea. Aşa cum ea îl imploră: „Citeşte-mă. Căci am să mor”. Eminescu însă pare a rămîne rece. Îi explică (motivează) o singură dată (fără să i-o fi cerut nimeni) viaţa lui ciudată şi inexplicabilă pentru toţi cunoscuţii, reproşîndu-şi îndrăzneala de a o fi iubit: „Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate că nu sunt nici capabil de-a fi, tu nu m-ai făcut atît de nefericit, încît să mă nimicesc”.

Ceea ce va rămîne etern în sufletul poetului e lumina în care a văzut-o întîia oară, în raza „dumnezee”, irizare divină a unei păreri ce se înfiripa în făptura şi fiinţa Veronicăi. Şi aceasta se întîmpla la Viena, unde Eminescu i-a fost recomandat să o însoţească şi să-i fie ghid. Beatrice nu-i răspunde lui Dante, în biserică, atunci cînd o vede şi o salută, ca pe o făptură a cerului; îi va fi însă călăuză lui Dante în Paradis. Eminescu îi cere Veronicăi, în repetate rînduri, să fie la locul ei, îi cere să fie naturală, firească. Îi reproşează că fotografia pe care o are n-o reprezintă pe Veronica cea naturală, ştiută numai de el: „N-am măcar un portret bun al tău. Sub un portret bun al tău se înţelege unul fără coafură înaltă pe care capul tău cel mic să ocupe proporţiile lui proprii, căci numai pe acesta îl iubesc. În genere, te iubesc în proporţii cît se poate de proprii”. Eminescu va înţelege ce-i pretinde Veronica: „Îmi faci din nou tabloul unei vieţi pe care eu n-o înţeleg”. De altfel, şi Veronica îi va scrie la un moment dat: „Trebuie să fac să mai slăbeşti, ştii că te-ai făcut prea gras – nu merge – poeţii trebuie să fie mai afumaţi niţel, atunci devin mai interesanţi. Am să te învăţ ce trebuie să faci să captezi inimi îndărătnice”. Iubirea autentică, cea care tinde spre fericirea supremă şi care capătă aura unei străluciri nefireşti, este cea care rupe canoanele, predestinată parcă să încerce fiinţa aptă şi înaltă a unora dintre noi. Avem să fim, îşi spun în scrisori. Avem să fim fericiţi. Şi nu vor fi niciodată.

Un chip, o vecie întreagă. Nu i-am putut înţelege niciodată pe cei care se agaţă de cîte un amănunt dintr-o biografie exemplară sau în derivă. Ei nu fac altceva decît să-şi anine numele lor precar de numele consfinţit prin creaţie. Iubirea celor doi a fost nefiresc de firească. Aproape sfîntă. Prin jertfă şi suferinţă. Drama lor e una ontică şi orfică. Logosul îi ocroteşte. Cuvîntul cel dintîi, care prisoseşte în sufletul lor etern. Taina lor nu va mai fi în veci dezlegată. Nici prin cuvînt, ci doar prin cele care ni se pare că sunt în cer şi pe pămînt. Cutremuraţi de prea mult, şi-au întemeiat iubirea prin Cuvînt: şoapta promisă (desprinsă) în clipa dintîi şi gura mută de uimire.

Pentru Eminescu, femeia e mai presus de iubirea pămînteană. Prin suferinţă ea devine sfîntă. Şi cîţi n-au intervenit în timpul vieţii ca să regleze şi să normalizeze vălmăşagul şi iureşul vieţii lor. Viaţa unuia ar fi de neconceput fără prezenţa celuilalt. I-a fost dat poporului romîn un geniu supra-firesc şi era normal ca şi iubirea să-i fi fost supra-firească. Cei şubrezi şi neputincioşi hulesc şi batjocoresc ceea ce-i de nepătruns, ceea ce trebuie să rămînă pururi taină: iubirea. I-a fost dat acestei femei să trăiască iubirea şi poezia. Ceea ce în expresie abia se resimte, nemîngîierea unei singurătăţi pustiitoare, deşertăciunea visului spulberat, cuvinte fără înţeles, chin aprig de a-ţi trăi viaţa, străină cîteodată ţie însuţi, încît pare a fi povestită de alţii.

Poezia Veronicăi Micle nu e doar un strigăt înăbuşit de dorinţi înecate, ci e vibraţie dureroasă şi sfîntă într-un suflet cutremurat de uimire. Are puterea să cînte, pentru că poezia e cîntec (cuvînt rostit), iar cîntecul înseamnă însoţire. Însoţire a fiinţei în pribegia ei solitară. Pentru că nici nu-şi doreşte altceva. Poezia e unicul ei Dumnezeu: tînjeşte doar după un chip şi după un nume şi se trezeşte cu vecia întreagă, cu eternitatea unei clipe. Unică, unice.

Chipul şi numele celui iubit pot fi reînviate în amintire, pot fi retrăite prin anamnesis, dar nu şi vocea poetului, glasul, şoapta lui. Supremă şi de neînlocuit e vocea. Absenţa ei nedumereşte mai mult decît haosul fără de margini. Poeta veghează şi îşi supraveghează sufletul, pentru a nu şi-l pierde prin amorţire sau prin închipuire, planînd în sfere dulci, senine, în ora cea de pace, de sfîntă liniştire. Acolo, în cer, se petrec multe şi s-ar mai petrece încă, dacă lumea nu ar fi atît de mică în necuprinsu-i. Iluzia se spulberă repede însă, ca şi cerneala revărsată pe paginile albe şi care sugerează întunericul, haosul, necuprinderea, tăcerea, întrucît doar Eminescu („tu om cu mintea mare”) ar putea să-i cuprindă şi să-i surprindă înţelesul. Dar taina nu se va dezlega.

Înger sub rază de Luceafăr. Între două suflete, se pare că nu există identitate decît o singură clipă. E clipa fatală. E fulgerul divin. E acel întîia oară. E acel farmec sfînt de care trebuie să te cuprinzi, dacă vrei să te ai, să nu te pierzi. Acea clipă durează cît eternitatea. Restul e tăcere şi amărăciune. Şi ce se alege din două vieţi, dacă nu o icoană? Şi ce e o icoană, dacă nu un chip sfinţit? Şi ce e un nume, dacă nu e rostit de nimeni? De o străină gură, de o sfîntă gură.

Prin iubire, i-a fost dat Veronicăi, care şi-a sfinţit numele în genunea eminesciană, nu numai puterea de a cunoaşte, dar şi ceea ce e mai rar întîlnit, puterea de a recunoaşte. Veronica Micle nu numai că l-a cunoscut pe Eminescu, iubindu-l peste puterea ei, dar a şi intuit geniul poetului, a prevăzut nemurirea lui în literele române.

Fie şi numai pentru această recunoaştere genială, Veronica Micle poate fi iertată pentru toate celelalte păcate pe care i le-ar fi pricinuit poetului. Eminescu ar fi fost prea solitar în solitudinea-i firească, dar prin Veronica, nefericirea sa, ca şi nefericirea poetei s-au încununat cu aura sfîntă a suferinţei, cu binecuvîntarea Maicii prea îndurerate. Ce-am putea noi, oare, spune mai mult decît au mărturisit ei înşişi despre viaţa şi iubirea lor, decît şoapte înmugurind în sufletul copleşit de fior.

Veronica Micle întruchipa idealul feminin al poetului: graţie, frumuseţe, sensibilitate. Vîrsta, firea, locul străin în care s-au cunoscut au contribuit şi au înlesnit aprinderea focului iubirii, care nu va putea fi stins niciodată de nimeni. Iubirea lor a fost aureolată de sfinţenia durerii, de nimbul poeziei, care i-a înălţat spre cerurile înalte şi pure ale preaîndurătoarei vecii.

Veronica e floarea tristă a limbii române. În fiecare femeie pluteşte şi ceva de neînţeles, enigmatic, dar Veronica a dezlegat parcă întreaga taină feminină, îndurînd cît toate femeile la un loc. Nici o exagerare nu ni se pare stînjenitoare, pentru că însăşi viaţa ei a fost o exagerare, a firii feminine, de aceea ne apare, azi, atît de nefirească, pentru că e de neatins. Veronica, năframă galileică altădată, e vălul transparent al poeziei române, pe care s-a imprimat şi odihneşte de-a pururi chipul, făptura îndurerată a poetului.

Veronica nu a scris multe poezii, dar în ele vibrează iubirea şi durerea, sufletul zbuciumat al poetei. Nu ne trebuie biografii, nici mărturii, e suficient să ştim că la Văratec, aproape de noi, plînge un îngeraş. De fapt, nu ştii dacă plînge sau dacă nu cumva se apără cu mîna de o rază care i-ar stînjeni privirea, rază care nu poate fi decît cea a Luceafărului. Dintotdeauna, iubirea e fără apărare, iubirea e cea care face să se mişte cerul cu stele, cea care dă un sens vieţii şi morţii deopotrivă.