poeme
Petru Ioan Crețu

Poeme

Articol publicat în ediția 11-12/2019

Metamorfoze

– și de-a joaca jocului

cum se desprinde ochiul de pe luciul apei

negustorul de săbii cu tâmpla crestată

apoi omul de tinichea și tu bându-ți cafeaua

pe furiș sub norul de fum și-o frunză de laur

cineva tot desenează o dungă verde pe hol

peste ochi și noi alunecăm de-a lungul ei

murmurând cuvinte ciudate

un talmeș-balmeș și nici nu știu cum

deodată se face înghesuială în ochiul tău stâng

un cui mustind a rugină în noapte

o trompetă beată și un zgomot de pași

în fereastra vecinului se dă Lost Highway

și amintirile din ea se scurg până

sub caloriferul de fontă

lumina stinsă un ochi hulpav și o pâlnie

din tablă cutată

ne prindem de carne cu spaimă, zuruind

până se face iar și iar

dimineață

după care coborâm și colorăm cerul cu albastru

Apocalipse provinciale

Cum țâșnește din mine câmpia udă

printre coaste spre zariștea cerească

credeam cumva că plouă în noi cu pâine

că în ochi ne răsare grâul fierbinte

iar câinii alergau bezmetici pe miriști

și mușcau luna de pulpe

știu bine că din glod se va naște

copilul minune ascuns într-o noapte.

Îți mai aduci aminte de îngerul care vroia să-mi vândă un câine?

Ne-am întâlnit în restaurantul gării

bea vodcă ieftină și își plângea de milă

poate nu știai tocmai se întâmplă îmi zice

Dumnezeu a plecat și nu se mai întoarce, ești pregătit?

Să mergem zic și îmi era frică

în mine crucea de lemn crescuse adânc în sânge

cuvintele magice neprihănite crestate în tâmplă scânteiau

simțeam cum mă înconjoară lumină și duh

iar singura justificare a existenței mele era învierea

– pentru a trăi veșnic mai întâi murim!

Cum țâșnește din mine împăcarea

în văzduh pe câmpie pe sub ape

o tăcere peste care mureau cucii

fâlfâitul aripii în liniștea morții.

Seceta a ucis toată câmpia din mine

e atâta căldură furioasă lățită peste tot și cumva soarele s-a prelins peste

bolta subțire umbra mi s-a lipit de asfaltul topit ies aburi în zare ca

niște duhuri rele păgâne orașul a înnebunit curge ca o lavă fierbinte

în câmpie peste știuleții cărbune și macii împietriți țăranii jertfesc puiul de găină

în lanul ars de porumb păpărudă rudă ia ieși de ne udă arșița din gură

s-au răsculat toți caii morți din fântâni

cu aripile coaste cu mirosul greu de hoit ca nicicând străbat

zarea de-a lungul și în lat peste dropii fripte la proțap peste scrumul ca rouă

ceva mai spre seară noi ne cărăm spitalele și morții în spate într-un

pelerinaj idiot pe câmpie până la marginea orașului ucis toropit de căldură

— cum îngropăm lumina sub pietre să nu ne mai ardă tâmpla.

pe miriști se aude un fâlfâit de oglinzi întoarse înnegrite de fum

cad cucii trăsniți și țipetele lor se înfig în ferestre în oase de timp

bătrânii satului neputincioși miopi adunați în cerc în livada de duzi

bat din picior și în toaca de lemn invocă ploaia ori moartea deja nu mai știu

din curcubeul vechi cad culorile una câte una până la piele

hoții de ploaie sparg lacătele nopții și fură tot întunericul din lume

rana din pleoapă tărâmuri cuprinse de febră în mine nu mai crește lumină să știi

Frica

în mine e spaima de singurătate laolaltă cu nevoia de singurătate

stau cuminți într-un colț ținându-se de mână ca două orfeline ciudate

diminețile mele sunt murdare prelinse din fructele nopții

praf de rodie azvârlit într-o doară peste semințele de cânepă

– lasă-mă să te blestem și să te plâng ca pe o nălucă albastră

stau în patul meu de spital ca într-un cocon într-un hamac prins între muchii

germenul fricii își face loc printre coaste și încolțește în ochi

răsare acolo ca un corn rugos de inorog ca un țurțure de gheață palidă

ca între doi sâni lăptoși de mamă lichidă ascunsă-n tranșee printre soldații morți

– cum se înlănțuie moartea cu brațele când sunt inorog pe tărâmul dintre două vise

păduri de pin transformându-se în luntre aurii

cum coboară ele muntele de-a lungul albiei de râu

și se sparg de pietre cu zgomot surd de lemn lovit cu piatra

cum îți spuneam nici nu pot să dorm până când pe furiș

îți strecor printre amintiri câteva capcane

pentru vulturi pleșuvi cu arc de oțel și-un șarpe

Catharsis

Luminată e de pâine masa mea la care scriu

cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu”

(Marin Lupșanu – O familie de țărani)

e frig în lume ne sticlește viața de ger

susură rana din tâmplă a moarte

până la prăsele înfig ochiul în cer

și îmi este frică să mai luminez până și cu gândul fecioara

frică îmi e să nu înmuguresc să înfrunzesc a mire târziu

trosnesc în mine toți zeii și veneticii și mieii

și în livezi stau să înflorească duzii printre cruci

si luna își ciugulește bulgării desculță prin miriștea bătrână

– știai că zarea a putrezit și că nici nu au mai înmugurit

prunii nici teii parcă erau posedați de îngeri în nopțile cu brumă

cu greieri zgribuliți amestecați cu humă?

la marginea satului cu duzi

stau morile de grâu pitite printre umbre

la pândă

mirosind a veșnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu tot

ca într-o imensă mașină de tocat morminte

deșelând pământul și roțile se înfig adânc în carnea de lut

și eu aveam călcâiele și osul tâmplei sfârtecate de lumină

și pluteam pe deasupra caselor scunde ridicate din pământ bulgărit

amestecat cu pleavă cu paie și cu trudă

– hei, cum ne zidim în pământ cu pământ ca într-o cetate nebună!

pe drum

se simțea doar mirosul fierbinte cum urcă în cer

când mama frângea pâinea în două cu mâinile flămânde