cărți care vor fi
DAN STANCA

Portret la bătrâneţe

Articol publicat în ediția 11-12/2019

Nici cu o zi înainte de moarte, Marcel Buracu nu a presimţit iminenţa sfârşitului. În dimineaţa fatală s-a sculat liniştit la ora şase, s-a dus la baie, unde a întârziat deoarece a acordat prea multă atenţie bărbieritului, poate acesta să fi fost un semn că ziua aceea nu va fi ca toate celelalte, a făcut duş şi s-a gândit că, dacă iese din casă, trebuie să se îmbrace elegant, să redevină junele din urmă cu zeci de ani, care în ruptul capului nu voia să le povestească celor pe care atunci îi cunoştea despre trecutul său crâncen. Dacă întâlnea o femeie, cu atât mai mult avea datoria să-şi ascundă trecutul. Continuând s-o vadă, de la sine înţeles ar fi început să-şi povestească unul altuia ce au făcut înainte de-a se cunoaşte, iar el atunci se pomenea într-o situaţie extrem de delicată… Cum să facă şterşi anii aceia de închisoare? În nici un caz nu voia să solicite compasiunea celuilalt sau a celeilalte, fapt care i s-ar fi părut de-a dreptul indecent. Unii colegi de-ai lui, vrând să facă impresie, recurgeau tocmai la asemenea evocări. Domniţa era înduioşată de poveştile de puşcărie şi aproape că se simţea în prezenţa unui erou. Povestitorul, evident, nu-şi mai încăpea în piele de mândrie şi voia să culeagă din situaţia creată cât mai multe avantaje. Lui Marcel i se făcea silă. Dacă ajungi să cucereşti o femeie vorbindu-i despre mizeriile prin care ai trecut, aceasta înseamnă că eşti mult mai ticălos decât aceia care au fost vinovaţi de tot acel calvar, conchidea el şi-i întorcea spatele aceluia care folosea asemenea strategii de seducţie. Din această cauză, incredibil, îşi pierduse o serie de camarazi cu care ani şi ani împărţise amarul detenţiei. Fusese sigur că nu se vor despărţi niciodată fiindcă îi unea o prietenie consolidată tocmai de răul pe care-l străbătuseră, şi uite că despărţirea avusese loc. Şi aceasta în condiţiile libertăţii, când, teoretic cel puţin, nimic nu ar fi putut să se strecoare între ei şi să-i îndepărteze. Mai degrabă în puşcărie s-ar fi putut lua la ceartă din cauza bunăoară a unei coji de pâine pe care unul dintre ei o vârâse pe ascuns în buzunar, dar nu în libertate, având prilej berechet să-şi aducă aminte iar amintirile, astfel, să le întărească şi mai mult prietenia… Dumnezeule, a murmurat în dimineaţa aceea Marcel Buracu, după ce s-a uitat în oglindă şi-a îndreptat ţinuta şi narcisist a spus în sinea lui că arată fără reproş. Mai avea puţin şi împlinea 90 de ani, dar nu vedea în aceasta un motiv de depresie. Ştia că prea multă umbră n-o să mai facă pământului, dar nu se îngrijora câtuşi de puţin. O zi frumoasă poate să fie echivalentul eternităţii. De ce să se gândească la vârsta pe care o are? Cu ce-l ajută o asemenea luciditate? În închisoare supravieţuise tocmai prin aceea că ignorase timpul. Dacă s-ar fi gândit că mai are în faţă încă zece ani neefectuaţi din termenul de detenţie, şi-ar fi pierdut minţile. Important era să treacă ziua în care se afla, să se uite pe cer şi să vadă declinul soarelui, să nu se întristeze atunci când se înnopta, să se culce sperând că poate o va visa pe maica Domnului, iar a doua zi, chiar dacă va lua totul de la capăt, să nu se simtă împovărat de sentimentul repetiţiei. Ăsta-i tot secretul… Timp nu mai există. Este doar un ritm în care te încadrezi, cerc al veşnicei reîntoarceri şi până la urmă un fel de „tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, ce poate fi mai liniştitor?

Casa era goală fiindcă soţia lui locuise majoritatea timpului prin Franţa, nu venea în ţară decât de cel mult două ori pe an, iar sfârşitul tot acolo o prinsese. El, în schimb, se dusese la ea destul de des, dar, plecat de acasă, nu se mai simţea în largul lui. Era un simţământ confuz şi până la urmă absurd. De ce nu se simţea bine acolo, pe malul Senei sau al Loarei, inspirând aerul umed care cobora dinspre Normandia, unde nu era sufocat de duhorile din ţară şi putea să bată toate muzeele? Păi tocmai de asta nu se simţea în apele lui. Era de fapt un intrus, intrat într-o carte sau într-un tablou fără să aibă nici o legătură cu personajele sau cu desenele de acolo… Nimeni nu-l lua de mână să-l dea afară, dar el era acela care se jena şi voia musai să găsească ieşirea. Evident, franţuzoaicelor putea să le turuie zi şi noapte despre universul concentraţionar, denumiri ca Jilava, Aiud, Gherla, Râmnicu Sărat sunau exotic în auzul acelor domnişoare fâşneţe, dar, dacă ar fi avut de-a face cu doamne îndoctrinate, s-ar fi trezit plesnit peste faţă cu un calificativ dezonorant, „fascist”… Oh, mademoiselle, êtes vous vraiment sure que vous connnaissez le sens du mot? Noi, fasciştii, aşa cum ne numiţi, ne-am iubit ţara şi am vrut s-o apărăm de aşa-zişii eliberatori… I-ar fi râs în nas cucoana. Nu însemna însă că dezacordul lor ideologic ar fi descurajat raportul intim, nici vorbă… Poate tocmai dezacordul excita cu adevărat şi posedând-o pe cucoană, trăia mult mai intens plăcerile. Marcel chiar avusese o asemenea experienţă, simţind că i se urcă sângele la cap deoarece ”gauchista” nu se lăsa în nici un fel convinsă de toate argumentele lui şi o ţinea una şi bună că toţi emigranţii din Europa Răsăriteană au fost şi sunt nişte fascişti antisemiţi, nişte bestii care nu suportă ideea că au pierdut războiul… Enervat, Marcel i-a spus de la obraz: Îl câştigăm însă în pat… De fapt, asta şi aştepta muierea. În dimineaţa care a urmat, Marcel s-a simţit excepţional, împlinit deplin ca bărbat, mai mult de atât, zeu care posedând o muritoare recrease tot cosmosul. Trecuseră atât de mulţi ani încât numărătoarea lor îi făcea rău. Dar, logic, nu avea nici un rost să-i numere. Doar că starea sufletească de atunci era aceeaşi cu ceea ce trăia în prezent, asta era important. Se uita stăruitor în oglindă şi pur şi simplu descoperea acolo acelaşi om. Doamne sfinte, nu îmbătrânise nici măcar cu o zi… Aşa ceva nu era de crezut. De unde până unde o asemenea conservare? Bărbat înalt, de aproape un metru nouăzeci, nu se cocoşase, asta însemna că vertebrele, ha, ha, nu se tasaseră, avea acelaşi spate drept, pielea nu i se zbârcise, musculatura nu devenise flască, nu mai putea să alerge, dar nici nu era estetic s-o ia, hodoronc tronc, la goană prin oraş, ce mai, era un om fericit, un făt frumos… Oglinda însă, ştia foarte bine, e o mare mincinoasă. Cine se încrede în ea o încurcă! Nu trebuie să rămâi la suprafaţa oglinzii, ci să te scufunzi în apele ei. Doar aşa se petrece tulburarea care redă tocmai zbuciumul extraordinar al sufletului pe care aparenţele pretind că l-au domesticit. Cu toate acestea, nu se putuse abţine şi chiar şi în oraş, dacă trecea prin dreptul unei vitrine care reflecta imaginile din jur, trăgea cu coada ochiului ca să se vadă acolo, înalt, suplu, un bărbat frumos admirat mai de toată lumea, colegele din cancelarie, dar mai ales eleve din ultimul an de liceu, care se dădeau în vânt după domnul profesor de franceză. Din fericire, ţinuse sub control acest sector tentant. Dacă o aventură cu vreo colegă, profesoară de ştiinţe exacte, era ceva ca de la sine înţeles şi deloc culpabil, acelaşi act comis cu vreo elevă ar fi produs veritabile comoţii şi de tot renumele său s-ar fi ales praful. Îşi amintea foarte bine o situaţie din trecut, care putuse degenera. Lansase o carte, una dintre primele cărţi care aveau în prim plan tragedia clasică franceză din secolul al XVII-lea, volum apărut la editura Univers, şi care pe vremea aceea câştiga atenţia fiindcă de mult nu mai apăruse la noi un asemenea studiu. A fost în librăria Eminescu o aglomeraţie nemaipomenită, au venit cunoştinţe, amici, colegi de la liceu, dar mai ales elevi… asta a fost nebunia. S-a simţit în al nouălea cer şi, într-adevăr, şi-a spus atunci că pentru aşa ceva viaţa merită trăită. A semnat atâtea autografe de a început să-l doară mâna. La plecare însă a avut o surpriză pe care prevăzând-o, ar fi prevenit-o, dar nici nu i-a dat prin cap că una dintre elevele lui favorite din clasa a XII-a, care avea zece pe linie, stând retrasă şi nevrând să se facă remarcată, după ce lansarea a luat sfârşit, a ieşit din conul de umbră, s-a apropiat de el şi l-a rugat să facă împreună câţiva paşi. Marcel era împreună cu Petre Ţuţea şi aveau de gând să mai rămână în oraş, la un pahar, dar rugămintea fetei fusese formulată atât de convingător încât ar fi fost pur şi simplu o impoliteţe din partea lui s-o refuze, după cum şi Ţuţea, dibuind cum stau lucrurile, i-a făcut semn că o şterge pentru ca nu cumva să-l încurce. Ca un făcut, toată lumea plecase din librărie, rămăseseră numai Marcel şi fata, iar librăreselor deja începuse să nu le miroase a bine… Au ieşit pe bulevard şi din câţiva paşi au şi ajuns în Cişmigiu. Era o seară de toamnă liniştită, care îmbia la plimbări lungi, ieşiri subtile din timp, când vârstele partenerilor nu mai fac nici o diferenţă şi cei doi se pot contopi până la uitarea de sine. Marcel a simţit că nu se poate împotrivi dorinţei şi cu cât s-ar fi împotrivit cu atât dorinţa ar fi sporit în intensitate. S-a uitat atunci adânc în ochii fetei care avea un chip ca-n basme, ca-n mituri şi legende, aşa cum sunt de obicei reprezentate Isoldele, şi Crimhildele, şi ale noastre Ilene Cosânzene, toată scena exhiba un aer urcat din vechime, dar în egală măsură şi risipea letargia. Marcel i-a spus atunci cu vocea lui baritonală, care întotdeauna făcea impresie: Tu ştii că am murit şi ne întâlnim în altă lume? Fata s-a crispat toată iar apropierea ei de el a pierit ca prin farmec. Dar eu nu vreau să mor, a ţipat ea strident şi în clipa imediat următoare a luat-o la fugă. Marcel nu sperase că poate ieşi atât de uşor din contextul jenant. A doua zi la ore, fata era cu totul alta şi nimeni nu s-ar fi îndoit de faptul că nu dă pe profesorul din faţa ei nici o ceapă degerată. Marcel a răsuflat uşurat, cu toate că în sinea lui considera că se purtase ca un laş. Dar genul acesta de aventuri cu eleve din clasele mari sau, dacă ar fi fost cadru universitar, cu studente, îi repugna. De altminteri, chestiunea erotică, de-a lungul timpului, fusese pentru el o piatră de poticnire, transformată apoi în piatră de şlefuire. Nu fusese timid, dar în aceeaşi măsură, evitase manifestări necontrolate. După închisoare avusese două dorinţe: aceea de-a călători şi aceea de-a iubi. Călătoriile nu lipsiseră, deşi de multe ori considera că nu face altceva decât turism mediocru şi colecţionează poze, ilustrate, fotografii. Peisajul vizitat nu avea adâncime şi răspundea doar la nivel senzorial. La fel era şi cu iubirile, care la început îl emoţionau, dar în scurtă vreme se decolorau şi simţea brusc că are nevoie de altceva. De fapt, suferea de o carenţă foarte răspândită: incapacitatea permanentizării. Te bucuri de ceva, dar ceea ce-ţi produce bucurie nu după mult timp ajunge să te lase rece, dar tu în continuare tânjeşti. Soluţia? Schimbarea, dar aceasta scobea ca o gheară în suflet şi căsca un gol dureros. Următoarea călătorie sau iubire nu-l mai bucura precum cea dinainte. Era, categoric, ceva diminuat, înţelegând astfel că într-un târziu nici o ofertă nu-l va mai satisface şi va rămâne în faţa lumii cu mâinile goale. Erau aceleaşi ca-n puşcărie, pe care uneori şi le aşeza în faţa ochilor ca pe un fel de oglindă pentru a descoperi acolo înţelesurile de neînţeles ale vieţii. De aceea, căsătoria lui fusese de fapt cu totul altceva decât ce se petrece în majoritatea cazurilor. Sânziana era fiica unui general bătrân, pe care-l cunoscuse în anii de detenţie, om care spunea mereu acelaşi lucru, dar aceasta nu era repetiţie prostească, ci amplificare temută. Vedea lumea ca pe o haină militară. Dacă nu mai e scrobită şi nu mai cade ţeapănă pe oştean, atunci acela care pleacă la luptă sigur va fi înfrânt. Aşa e şi lumea acum, spunea el. O haină boţită şi pătată. În asemenea condiţii, nu mai putem câştiga războiul… Care război? îl întreba Marcel, dar generalul tăcea şi se scufunda în sine. Fata lui a venit la cununie purtând o rochie albă de dantelă, dar uitându-se mai atent Marcel a observat că are pe piept o pată, e drept minusculă, dar pată… Se jena să-i atragă atenţia, dar pe de altă parte se mira că nimeni dintre invitaţi nu sesizează defectul. Oare aşa era menit, ca doar el să observe? Sânziana a simţit deruta lui şi a zâmbit conspirativ. Nici în ziua care preceda sfârşitul său, Marcel Buracu nu a uitat acel zâmbet. Fata consfinţea astfel un fel de secret, doar ei ştiau că rochia ei de mireasă este pătată şi deci unirea lor pleca de la început cu o defecţiune. Cu alte cuvinte, nu are rost să-şi facă iluzii şi exact cum el îi spusese în parcul Cişmigiu tinerei amorezate că de fapt ei sunt morţi, tot aşa, aşezat împreună cu Sânziana în faţa sacramentelor cununiei, se simţea ca din altă lume. Generalul nu se mai număra printre vii, dar nu murise înainte de-a-şi reprimi casa, aceasta ca urmare a demersului iniţiat de însuşi preşedintele De Gaulle care, vizitând România în vara lui 1968, îi ceruse liderului de atunci să soluţioneze urgent acest caz, fără nici un fel de tărăgănare. În anii douăzeci ai veacului De Gaulle fusese coleg cu generalul la academia Saint Cyr şi-şi respecta enorm camarazii. De aceea, indiferent de ideologia regimului de la putere, nu admitea să-l vadă deposedat pe om de ceea ce-i aparţinea… Doar că Sânziana până la urmă tot a plecat în Franţa, vrând parcă să se exileze pentru a doua oară după ce primul exil fusese însăşi venirea pe lume. Ea de fapt îl învăţase pe Marcel ce înseamnă atitudine ascetică. Ea îi spusese că, dacă vrei să fii nemuritor, trebuie să învingi atât moartea cât şi viaţa. Tocmai de aceea au trăit mult timp separaţi, fiecare ştiind că nu e înşelat de celălalt şi că o asemenea problemă nici nu are cum să se pună între ei. Dacă s-ar pune, atunci nu ar mai fi ei înşişi, ci nişte lepădături ca restul lumii. Sau, completa Sânziana, dacă termenul e prea dur, atunci vietăţi banale, care îngroaşă rândurile speciei. Dar oricât ar îngroşa, războiul tot e pierdut. Auzind aceeaşi idee, Marcel a tresărit, simţind o înfrigurare benefică. Erau pe atunci aproape de Notre Dame, tot mai asaltată de turişti şi neputincioasă în faţa asalturilor. Cerul avea culoarea oţelului, cu fâşii de nori dinspre ocean, care nu încetau să-l lustruiască. Sânziana era deja bolnavă, dar el habar nu avea. Au intrat în catedală şi s-au retras într-o nişă care-i făcea să creadă că sunt complet izolaţi de forfota din jur. Se simţeau ca într-un confesional, fiecare descărcându-şi sufletul de netrebnicele poveri. Şi-ar fi închipuit el pe atunci că peste mai bine de patru decenii catedrala va lua foc şi aceasta fără ca vreun terorist satanic să-şi vâre coada, ci pur şi simplu din cauza unui scurt circuit? Sânziana s-a stins repede, fără să se plângă nici măcar o zi, doar cu câteva ceasuri înainte de-a închide ochii i-a spus că are nădejde, va câştiga, totuşi, războiul… Acesta a fost de altminteri şi ultimul ei mesaj, ultimul… Ideea unui război permanent pe care omul îl duce zi de zi i s-a înfipt de atunci în minte, ca un piron în osul răstignitului. S-a trezit văduv la o vârstă când alţii sunt în deplină putere. Şi el se simţea puternic, dar de multe ori nu ştia cum să-şi mai folosească puterea şi cu sănătatea. În puşcărie făcuse faţă la munci grele sau încasase bătăi, dar om liber, la catedră, predându-le elevilor noţiuni despre cultura şi civilizaţia franceză, deşi el nu agrea distincţia aceasta, considerând că acolo unde este civilizaţie este musai şi cultură, se simţea prea puţin solicitat. Elevii erau isteţi şi drăguţi, fetele scăpărau, cum fusese puştoaica aceea fermecătoare, Imanuela, pe care ştiuse s-o ţină la distanţă, dar după moartea Sânzianei a trăit acea decompresie care vine în viaţa fiecăruia. Ea nu mai era… O vedea însă tot timpul întinsă în sicriu, acea orizontală unică care pe toţi, până la urmă, ne doboară, dar orizontala nu era singură şi făcea unghi drept cu o verticală invizibilă pe care el o simţea urcând tocmai din pieptul neînsufleţitei. Sânziana era întinsă şi nemişcată, dar în mod inexplicabil creştea din ea o tulpină, o coloană, un stâlp, cum să numească, care se înălţa spre o cupolă transparentă, poate însuşi cerul care acoperă toate construcţiile pământeşti. Şi atunci, la Notre Dame, când stătuseră în nava catedralei, trăise acelaşi sentiment al planeităţii faţă de verticala care se ducea în sus, de neoprit, drum pesemne pentru toate rugăciunile pe care oamenii le eliberau din pieptul lor. Decompresia fusese însă copleşitoare. Se relaxa ruşinos de mult, se deconecta, toate conexiunile cedau una câte una, se plimba seara singur pe bulevard şi i se părea că femeile care treceau pe lângă el erau una mai frumoasă decât alta. Considera că e derizoriu să le agaţe, ceea ce nici nu ar fi fost un păcat foarte mare, amintindu-şi de Petre Ţuţea care pe vremea când încă mai simţea asemenea atracţii îl îmboldea şi pe el să pună ochii şi mâna pe câte o damă, nu e, Marcele, nici un păcat, tu ştii că Păcatul e unul singur, scris cu majusculă, acela împotriva Sfântului Duh, dacă îl bagatelizăm, ne-am dus pe copcă. Femeile sunt ca sticlele de vin, pentru consum, iar ele ştiu asta fiindcă altfel nu ar fi de acord. Şi tot bătrânul care după 1990 avea să cunoască o celebritate impresionantă i-a mai spus cu o intonaţie vicleană a glasului: Mai află de la mine că viol nici nu există. Au inventat chestia asta puritanii, labagiii, frustraţii, ca să-şi verse oful pe bărbaţii normali. Dacă femeia nu ar vrea, violul ar eşua. Nu poţi să obţii satisfacţie dacă persoana care-ţi asigură satisfacţia s-ar împotrivi. Femeia e al dracului de parşivă şi te atrage în jocul ei fie ca să te înalţe la cer, fie ca să te distrugă. Dacă eşti prost, ai sfeclit-o! Marcel nu a fost atunci de acord cu teoria bătrânului său prieten şi a ripostat: Dar, nea Petrică, adu-ţi aminte de toate violurile comise de Armata Roşie peste tot pe unde a pus talpa… La noi, la unguri, la nemţi, peste tot… Sunt date obiective, nimeni nu le contestă. Adică brutele alea bete când îşi băteau joc de câte o femeie făceau aceasta având în prealabil consimţământul ei? Să fim serioşi… Ţuţea nu se lăsa dus cu una, cu două şi replica la rândul lui: Nu ai înţeles nimic. Acolo a fost altceva. Ura atinsese cote astronomice. Nu a fost sex, nu a fost eros, a fost crimă. Aşa că, Marcele, nu mai sta pe gânduri şi ocupă-te de femei! E păcat de viaţa asta care se duce. Am făcut pârnaie cât o ţară întreagă, am răbdat, am scrâşnit din dinţi, nimănui nu i-a păsat de noi… Singuri am intrat în puşcărie, singuri am ieşit. Când am fost liberi, am tras aer în piept adânc de tot şi era acelaşi aer pe care-l expirasem în clipa arestării, pricepi?

Petre Ţuţea a murit în 199l şi a fost însoţit pe ultimul drum de o droaie de lume. Marcel Buracu se afla în primul rând, în calitate de coleg de detenţie şi prieten apropiat. Se schimbase regimul de câţiva ani şi lui tot nu-i venea să creadă că ticăloşii care-i mâncaseră atâta din viaţă fuseseră daţi jos de la putere. De unde să mai creadă atunci că în curând, ca un gest reparatoriu sau ca încă o batjocură dar formulată într-un alt registru, va primi o indemnizaţie lunară pentru fiecare an de puşcărie îndurat? Ei, fantomele, stafiile, foştii deţinuţi politici, aveau acces la punga statului unde-şi vârau botul toţi nemernicii… Cu o zi înainte de sfârşit, Marcel a aflat că această indemnizaţie va atinge în cursul aceleiaşi luni plafonul de şapte sute de lei lunar, şapte milioane în lei vechi… Adunându-i pe aceştia la pensia de profesor, forma o sumă consistentă cu care-şi putea alina sau alinta bătrâneţile. Dar firul se scurtase mult… Tot şapte milioane îi ceruse anii trecuţi o cunoştinţă pentru a plăti avocatul în vederea unui divorţ, episod comic şi jalnic…

După decesul Sânzianei şi discuţia avută cu Ţuţea, a început să frecventeze mai ales văduve. I se părea că aşa e mai cinstit deoarece e creat un raport de echivalenţă. Amândoi puteau să suspine unul pe umărul celuilalt. Împărtăşind aceeaşi condiţie, nici unul dintre parteneri nu se simţea jignit de faptul că celălalt continua să poarte amintirea fostului partener. Dar în scurt timp acest gen de relaţie nu i-a mai plăcut. Nu că ar fi dorit s-o uite pe Sânziana, ceea ce era şi imposibil, dar nici nu era normal ca fiind cu altcineva să se gândească mai mult la ea decât la persoana de faţă. Nu s-a abţinut şi i-a mărturisit asta lui Ţuţea, iar acesta care încă de pe atunci nu mai avea un dinte în gură şi nici bani ca să-şi repare dantura, i-a spus verde în faţă că într-adevăr văduvele nu-s o soluţie fiindcă un bărbat văduv face altfel faţă situaţiei, pe când o vădană e de speriat şi chiar şi în timpul amorului fizic nu uită să-l pomenească în gândurile ei pe regretatul defunct. Nea Petrache avea umor, se luase mereu la harţă cu viaţa şi nu cedase în nici un chip. Nu mai pusese ce trebuie pe o femeie de ceva vreme, dar nu se simţea complexat. Nu întârzia să afirme că e os de călugăr, de anahoret şi că dacă nu a făcut legământul, aceasta nu se datorează temerilor faţă de regimul de viaţă mânăstiresc, ci, fire indepedentă, nu accepta nici un fel de ascultare. Apoi i-a dat lui Marcel ideea să le ia la cercetat pe divorţate care nu se compară nici pe departe cu văduvele. Dar, a adăugat moşul cu o şiretenie hâtră, nici astea nu-s bune deoarece după ani de libertate li s-a urcat la cap şi o fac pe amazoancele, aşa că nu mai poţi să pui căpăstrul pe ele. De aceea tot alea măritate sunt soluţia, dar nu toate, ci doar alea care suferă deoarece nu se mai înţeleg cu consortul şi tânjesc bovaric după altcineva. Evident, apare chestiunea adulterului şi, dacă muierea e credincioasă, nu calcă strâmb s-o pici cu ceară, dar merită, zău, încercat.

Marcel Buracu l-a ascultat şi în scurt timp a pus ochii pe o doamnă doctor, Roxana Ionescu, femeie rasată, provenind dintr-o familie de boieri, şi a cărei viaţă, de la o poştă se observa, nu mergea ca pe roate. Marcel a reţinut-o cu ocazia unui festival Enescu, la Ateneu, pe vremea când încă mai venea la pupitrul orchestrei sir John Barbirolli şi toţi melomanii şi mai ales melomanele Bucureştiului, de emoţie, leşinau. Doamna doctor nu făcea chiar parte din categoria aceasta, dar era la rândul ei îndrăgostită de muzica simfonică şi, poate ciupită şi de un uşor snobism, nu rata concertele importante. Lui Marcel i s-au aprins călcâiele fiindcă doamna nu era de lepădat întrunind multiple calităţi, de la cele fizice la cele spirituale, dar nu prin banală adiţiune, ci prin contopire şi sinteză, aşa că dacă-ţi plăceau picioarele ei, declanşarea plăcerii era determinată şi de o inflexiune melodioasă a glasului, ehe, nu era de lepădat… Marcel nu a schiţat nici un gest, dar instinctul îi spunea cum să se aşeze pentru a câştiga unghiul cel mai bun de observaţie, nu de-a-o observa el pe ea, ci ea pe el. Până la urmă schimbul lor de priviri a avut loc. Marcel a simţit clipa când ochii doamnei doctor s-au fixat asupra lui. Evident, nu a fost o privire stăruitoare, supărătoare, ci doar acea şfichiuire cu un bici de mătase care-l înfioară irezistibil pe cel privit. Bărbatul a trăit plăcerea interiorizat, fără a se trăda prin vreo reacţie vulgară. De fapt, a lăsat-o pe privitoare să-şi facă la rându-i plăcerea, aşa că până să-şi întoarcă el ochii spre ea a trecut câtva timp. Când a decis să-i rotească deja îşi dăduse seama că femeia aceea va fi a lui. Deşi nu avea nici o informaţie despre ea, i se părea că o cunoaşte ca pe propriul buzunar. Nu se îndoia de faptul că e măritată şi nefericită, că îşi făcea datoria de nevastă, dar în acelaşi timp poate să aibă oricând o viaţă paralelă, ceea ce nu ar fi însemnat neapărat o relaţie intimă cu un alt bărbat, ci o prietenie de lungă durată, bazată pe afinităţi comune, une amitié amoureuse, cum spune francezul, în aşa fel încât pot să treacă chiar ani până când cei doi se hotărăsc să treacă la fapte. Desigur, el nu avea chef să aştepte atât, dar durata nu putea să o prevadă. La terminarea concertului, la ieşire, s-au întâlnit ca din întâmplare, deşi amândoi îşi potriviseră paşii tocmai ca să provoace întâmplarea, au coborât cele câteva trepte până au ajuns în părculeţul din faţa Ateneului, el nu a întârziat şi s-a prezentat luându-i mâna şi sărutând-o. De la prima întâlnire i-a spus că a fost deţinut politic, dar nu face din aceasta un titlu de laudă, fiindcă aşa i-a fost lui dat, aceia care au stat bine mersi acasă poate au fost mai câştigaţi decât el, într-adevăr, nu a făcut caz din acest insolit episod autobiografic, potrivit convingerilor sale, dar tot simţea că mărturisirea aceasta o va seduce pe cucoană. Ea l-a întrebat dacă vine la următorul concert la care va cânta Menuhin, într-un mod voalat îşi exprima dorinţa de-a-l revedea. Marcel a mirosit cum stau lucrurile. Festivalul Enescu, chiar şi pe vremea aceea, nu se termina în câteva zile, aşa că, pe toată durata desfăşurării s-au văzut cu regularitate şi de fiecare dată nu şi-au ascuns bucuria reîntâlnirii. Roxana înflorea parcă de la o zi la alta, iar bărbatul devenea tot mai curtenitor, făcând firesc tranziţia de la o plimbare la braţ la una mână-n mână. Bineînţeles, nu a riscat s-o tragă de limbă pentru a vedea în ce ape se scaldă la domiciliul conjugal. Ar fi forţat, ceea ce nu era câtuşi de puţin cazul. Simţea că femeia poate fi câştigată numai printr-un comportament bazat pe discreţie, pe evitarea întrebărilor inoportune, printr-o presiune erotică subtilă. Deşi păstra distanţa, ştia s-o şi comprime. După două săptămâni erau foarte apropiaţi fără a da de bănuit. O putea avea oricând, dar amâna clipele respective. Totuşi, pe măsură ce trecea timpul, desluşea pe faţa ei ceva care-l tulbura nespus, aducându-i aminte de puştoaica de liceu care-i spusese că-l iubeşte. La vârsta aceea, Roxana ar fi arătat la fel, nu se îndoia. Neprihănirea îmbinată cu pasiunea formează un amestec ucigător. Ştia despre femeie că e măritată, că, mai mult de atât, are şi un copil, dar o percepea ca fiind neatinsă. Simţea în privirea ei o hemoragie suavă, aşa cum numai icoanele au când îşi îndreaptă ochii spre cei credincioşi. Poate atunci erosul i s-a dezvăluit lui cu adevărat, o trăire mai presus de dorinţă, dar sublimând dorinţa şi aducând-o până-n pragul identităţii supreme. De aici şi până la a schimba locul întâlnirii, adică din sala de concerte sau de expoziţii să ajungă în biserică, nu a mai fost decât un pas. Dorea neapărat s-o vadă pe Roxana la liturghie, ce va face acolo, cum va respira, ce efect va avea liturghia asupra ei, o va înfiora precum muzica sau, dimpotrivă, o va geometriza? Asta voia să ştie. În loc să se uite spre altar, va trage mereu cu coada ochiului spre ea. Va realiza un spionaj duhovnicesc de maximă eficacitate. Doar că Roxana l-a observat şi, tocmai când el părea mulţumit deoarece îşi făcuse deja o părere, şi-a întors spre el ochii şi l-a rugat să iasă din biserică. Nu au făcut decât puţini paşi că l-a şi luat în braţe şi l-a sărutat. I-a spus imediat că a trăit cea mai mare bucurie întrucât nici un bărbat din câţi cunoscuse nu a folosit liturghia drept mijloc pentru o lămurire erotică. Marcel, luat pe nepregătite, în mod oarecum ridicol, s-a fâstâcit, ceea ce i-a asigurat femeii din capul locului un ascendent asupra sa. Dar Roxana era ultimul om care să profite de pe urma unor asemenea câştiguri. Iar apoi perspectiva adulterului nu o încânta deloc. Avea o anumită educaţie şi chiar dacă tot ce citise de-a lungul anilor o învăţase că, până la urmă, în faţa iubirii principiile morale nu fac doi bani, tot nu-i venea să se arunce într-un amor nesăbuit. De fapt, nici nu ştia cine e omul din faţa ei. Suferise, era după suferinţe teafăr, ceea ce demonstra că are tărie de caracter şi nu se lasă doborât, ţinea la distanţă paharul de băutură şi fuma doar pipă, nu exista nici un dubiu că nu aparţine categoriei bărbaţilor comuni, dar chiar şi aşa, membru al elitei masculine, nu avea destulă putere ca s-o facă să-şi piardă capul. Poate dacă ar fi fost singură, dar ducea în spate crucea căsniciei, o cruce de la an la an mai grea, dar, paradoxal, şi mai uşoară. Contradicţia era explicabilă. Greutăţile de la început se resorbiseră iar resemnarea, printr-o alchimie subtilă, se transformase în înţelepciune. Nu i se mai părea, ca după primii ani, că fusese o proastă şi până la urmă chiar credea că, fără a fi fatalistă, aşa i-a fost dat, să facă din viaţa exterioară o experienţă nocturnă, pentru ca tot ce era adânc şi tainic în ea să fie permanent luminat. Desigur, şi vorbele astea frumoase tot vorbe erau, teorie ineficientă, dar are şi teoria meritele ei… Într-o seară, tot după un spectacol, i-a explicat lui Marcel cum stau lucrurile, rugându-l să nu se întristeze, recurgând la vechea ieşire din impas, aceea de-a rămâne prieteni şi atât, fără alte angajamente. Din fericire, şi Marcel se convinsese că aceasta este ce mai bună soluţie, care clarifica raporturile dintre ei. Doar că era ceva prea raţional, aproape cerebral, cu totul nepotrivit firii sale care detesta compromisurile şi aranjamentele. Nu-l dăduseră pe brazdă cei mai versaţi anchetatori, care, fără a fi brutali, reuşeau să-l ademenească pe cel arestat şi obţineau de la el ceea ce colegii lor fioroşi ratau. Marcel însă se temuse tocmai de ăştia, mieroşii, şi le-o tăiase scurt. Pentru o clipă i s-a părut că şi doctoriţa vânată la un festivalul Enescu face parte din categoria pricepuţilor, care te duc cu vorba şi, când ţi-e lumea mai dragă, te lasă cu buzele umflate. Tocmai de aceea, într-o altă seară, dar care nu mai era senină, ci ploioasă, a înăsprit puţin vocea şi i-a spus Roxanei că totuşi prietenia propusă e şi uşor falsă, ceea ce… Nu a mai zis nimic fiindcă figura femeii s-a şi întunecat. I s-a părut că a dezamăgit-o şi, neştiind cum s-o dreagă, s-a aplecat asupra ei ca s-o sărute. Era mult mai înalt şi în felul acesta a copleşit-o. În seara aceea posomorâtă, formau cu adevărat un cuplu, ca-n Casablanca, ca-n Pe aripile vântului, Ingrid Bergman şi Humphrey Bogart, Vivien Leigh şi Clark Gable…

(Fragment din ceva încă neprecizat)