Deși nu prea pot să înghit bilanțurile, care sună cam tare a gol, a moarte și a minciună în același timp, dacă așa ceva poate să existe, iată-mă silit de împrejurări să revăd, din memorie, spectacolele remarcabile la care am avut privilegiul de a asista în anul care tocmai s-a încheiat.
Mă tem că încântările n-or să-mi vină în minte tocmai cronologic și că nu voi respecta nici ierarhia lor. Ca și cum s-ar putea ierarhiza încântările pe care spectacolele de teatru ți le pot provoca.
Acum câteva luni, regizorul Alexandru Darie, figură unică a scenei românești, ne-a părăsit la o vârstă de la care înainte ar mai fi putut urma creații artistice majore. Așa cum este Coriolanus al său, pus la teatrul pe care-l conducea de ani buni, Bulandra. Coriolanus de Shakespeare, notez, spre a nu trezi cine știe ce suspiciuni că ar fi vorba de vreun alt produs, derivat dintr-un clasic, așa cum se practică azi. Sigur că spectacolul lui Alexandru Darie nu reia rând cu rând textul shakespearian, dar el îl pune în scenă cu atenția cuvenită unui mare text, adăugându-i nuanțe pe care numai omul modern le poate sesiza, cum ar fi instabilitatea insului atunci când se avântă în viața politică, destinul tulbure al omului politic. Spectacolul este o încântare, deși e o tragedie shakespeariană în toată puterea cuvântului, dar în fața lui ai senzația că asiști la un act cultural important, la un produs care va rămâne reper pentru teatrul românesc al acestor ani și nu numai. Iar trupa, cei distribuiți în Coriolanus, Șerban Pavlu, Camelia Maxim, Radu Amzulescu, Ionel Mihăilescu și ceilalți creează personaje și figuri ale unei antichități care ne poate sprijini în efortul de înțelegere al acestei lumi și a caracterelor umane, în fond similare din antichitatea cea mai îndepărtată până azi. Spectacolul nu a avut premiera în 2019, ci în 2018, dar l-am cuprins în acest dublu lanț pentru că în acest an l-am văzut și pentru că, la urma urmei, el rămâne, chiar după ce complicatele decoruri vor fi arse și, poate, protagoniștii își vor uita rolurile, în memoria celor care avut privilegiul de a-l vedea.
La Cluj, în toamnă, am avut norocul să asist la o Chiritza în concert adorabilă, spectacol propus și regizat de Ada Milea, cu o Anca Hanu dezlănțuită, coafată à la madam Dăncilă după ce aceasta nu mai era tocmai la modă. Dar nu coafura este partea ei tare, ci verva și ritmul pe care pare că-l impune și colegilor ei de scenă, Cornel Răileanu, Mihnea Blidariu, Cristian Rigman, Sânziana Tarța, Matei Rotaru și ceilalți, actori unul și unul, ca să zic așa, pe șleau și pe limba mai degrabă a spectatorilor decât a specialiștilor din lumea teatrului. Un musical de bun gust și de umor năvalnic, nu lipsit de aluziile, altele decât coafura, la actualitatea noastră politică. În fond ce altceva este Bârzoi decât un baron local, dar unul aparte, dirijat de baroneasa lui (sic)? Spectacol care trebuie văzut, ca un reper al genului.
Tot la Cluj, o Furtună. De Shakespeare firește, condusă de un mare regizor, Tompa Gábor, director al Teatrul Maghiar din același oraș și profesor pe la San Diego, dacă nu mă înșel. Cu un Marcel Iureș de zile mari de tot, care închipuie un cu totul alt tip de Prospero decât cel la care te poți aștepta, mai ales dacă l-ai văzut pe George Constantin în același rol, în urmă cu decenii. Un Prospero sătul de puterile sale, sătul la urma urmei de lumea politică – vedeți, peste tot își bagă coada politica în spectacolele din zilele noastre – care i-a provocat atâtea și atâtea nefericiri. Un Prospero tandru și catifelat, dar care știe să se impună în fața barbarilor conduși de Caliban în tentativa ridicolă de a-l ucide. Alături de Marcel Iureș, Anca Hanu în Ariel face, din nou, un personaj greu de uitat. Asemenea celor în roluri de mai scurtă respirație, cum se spunea pe vremuri, Matei Rotaru, Sânziana Tarța, Cristian Grosu, Radu Lărgeanu, un comic care-i poate ține piept Ancăi Hanu, Adrian Cucu, Petre Băcioiu, seniorul trupei clujene și toți ceilalți s-au încadrat în viziunea lui Tompa Gábor, susținută de decorul Carmencitei Brojboiu și de muzica atât de importantă în acest spectacol, până la a fi un alt personaj principal, mai invizibil chiar decât este Ariel pentru naufragiații pe insula lui Prospero. Spectacol absolut remarcabil, Furtuna de la naționalul clujean este, cred, un vârf al realizărilor acestui teatru.
Un Richard III original, neobișnuit în seria de reprezentări a acestei mari piese a lui Shakespeare, propune Andrei Șerban, regizor cunoscut pentru viziunile sale anti-conformiste asupra unor capodopere clasice, de la Cehov la Shakespeare și mai departe. În spectacolul de la Teatrul Bulandra, Marius Manole nu e Richard-ul pe care-l știm, cel dur și neîndurător, e un criminal, dar parcă mai temător, mai șovăielnic, culminând cu apariția din momentul final când pierde lupta și tronul, apărând în postura unui aproape cerșetor, dezbrăcat nu numai de putere, ci și de veșminte, târându-se în fața celor cărora le cere, cu voce subțiată, de paiață, „un cal! un cal!”, dar în ciuda cunoscutei oferte, nu-l va găsi și-și va primi, în schimb, binemeritata pedeapsă. George Ivașcu, Rodica Lazăr, Cornel Scripcaru, Alexandra Fasolă, Cornel Babliuc, Adrian Ciobanu, Mirela Gorea se încadrează armonios viziunii marelui regizor, astfel încât spectacolul reușește să impresioneze tocmai prin unitatea distribuției, după ce ai luat cunoștință de direcția în care își conduce Andrei Șerban artisticul vehicul.
Dacă privesc în urmă, fără mânie desigur, revăd multe alte spectacole care ar merita citate aici, dar spațiul mă obligă să mă rezum la acestea, chiar dacă din memorie se mai ițesc și: Rosenkrantz și Guildenstern sunt morți de Tom Stoppard la Teatrul de Comedie, în regia lui Eugen Gyemant, Moș Nichifor Coțcariul de la Act, cu Marcel Iureș și Ruxandra Maniu, spectacol regizat de specializatul în clasicii noștri Alexandru Dabija, sau Neguțătorul din Veneția de la TNB, cu un Ion Caramitru de neuitat în rolul lui Shylock. Regia Alexander Morfov.
Una peste alta, anul 2019 n-a fost unul din care să lipsească spectatorului obișnuit vreuna dintre satisfacțiile pe care i le poate da teatrul. Și dacă alte lucruri nu merg tocmai bine în România, în teatru lucrurile merg bine, sunt spectacole pe care ai vrea să le revezi dacă n-ar trebui să te duci cine știe unde, spectacole ale căror creatori merită să fie reținuți și admirați.