remember
FRANK WESTERMAN

Lumea văzută de Darp

Articol publicat în ediția 1/2020

Frank Westerman, scriitor și jurnalist olandez de succes, a publicat recent o carte de eseuri despre totalitarismul din diferitele colțuri ale lumii. Unul dintre eseuri e dedicat României. Ca jurnalist olandez în timpul revoluției române, Frank Westerman a fost bătut și arestat de Securitate. Anul acesta și-a primit dosarul făcut de Securitate și l-a încorporat în cartea recent apărută. Eseul lui a fost tradus în câteva limbi, în versiune prescurtată.

Lumea văzută de Darp

(fragment)

După-amiaza începuse să ningă. Ieșeam din Munții Carpați, din satul lui Nicolae Ceaușescu spre București. Ningea cu fulgi mari, uscați. Cu cât ne apropiam mai mult de câmpia Dunării, cu atât se îngustau și se lățeau totodată drumurile: cele două benzi de autostradă se desfăceau în patru cu parapet, dar se transformau repede într-o pistă neagră, și după, ca la săriturile de la schi, în două tranșee paralele de gheață.

Aveam 25 de ani și nu schiasem niciodată. Totuși, pe capota Renault-ului nostru 5 se odihneau două schiuri împrumutate. Pe post de paratrăsnet. În timp ce germanii din Germania de Est își bucurau deja ochii în Kurfürstendamm și ungurii se rătăceau prin Hofburgul vienez, românii erau încă blocați în strânsoarea lui Nicolae și Ceaușescu. Cu toții uitați de lume, bălăbănindu-se la capetele unor fire electrice…

Nu se dăduse cu sare nicăieri pe străzi. În semiîntuneric, cu rucsacii pe umăr și schiurile sub braț, am intrat în Hotel Majestic. Prietenul meu Bart, proaspăt biolog și eu, de două luni inginer agricol, eram în posesia a 10 tichete de înnoptat, care puteau fi schimbate la unul dintre hotelurile de stat de pe lista Agenției de transport de pe strada Weteringschans în Amsterdam. Ideea că am fi putut călători cu o viză de jurnalist era exclusă. Paradisul muncitoresc român expulza privitorii și părea singura țară din Europa de Est imună la revolte.

Sprijinim schiurile de pe care se prelinge apa de perete. Bart inspectează camera, vorbește cu prizele, cu capetele dușurilor și cu caloriferele: Am ajuns! Hallo! Hallo!

Era 15 decembrie 1989, vineri seară. Tocmai schimbasem tichetul nr. 6, eram la jumătatea călătoriei noastre în România.

Stabilisem să ne întâlnim în seara aia cu dl. Coen Stork, ambasadorul Olandei. La el acasă, pe strada Atena la numărul 20. Pe zăpada care ne scârțâia sub picioare, am mers pe jos la reședința lui, prin întunecatul București, care părea părăsit. N-a rămas neobservat faptul că am sunat la poarta rezidenței ambasadorului, ici și colo vedeai câte un coteț de înălțimea unui om, prin care aluneca o umbră în uniformă.

Coen Stork, într-o cămașă cu mâneci lungi, după ce ne luă gecile, începu să se plimbe încoace și încolo. Postul din București nu-l lăsa să se plictisească. În noiembrie, la ultimul congres de Partid îl studiase pe Conducător prin binoclul lui de teatru, din spațiul rezervat diplomaților, de la balcon. Avea ochii adânciți în orbite, o privire investigatoare. Deodată își apucă și Geniul Carpaților binoclul și pentru câteva secunde s-au uitat prin binoclu unul la celălalt. Trimisul nostru în București, dl Stork, se duse în bucătărie și puse de cafea. Salonul părea biblioteca. Tot interiorul, încă din hol, era tapetat cu cărți. Ne rugă să-l urmăm în biroul lui.

Asta e singura cameră care nu e ascultată permanent.”

Ne uitarăm la cotorul cărților, Shakespeare, Pușkin, Brontë, Lessing, Anne Frank. Dacă am înțeles-o bine pe gazda noastră, nu era greu deloc să golești cotorul unei cărți, să introduci un microfon și să legi cartea la loc.

Mi-am așezat filmele Kodak pe masa dintre noi. Împreună cu notițele noastre vor fi trimise prin curier diplomatic în Olanda. Nu erau decât imagini statice pe ele. O bătrână cu basma și un căruț de mână, o căutătoare de provizii în iarna foametei. (Am coborât din mașină și i-am pus în mână două portocale). Un cuplu cu căciuli de blană care aprinde lumânări în Catedrala din Timișoara. Pasageri în spatele geamului, într-un troleibuz.

Unii dintre cei pe care i-am luat la autostop au îndrăznit să spună adevărul. „Noi, românii, suntem pe dinăuntru distruși”, ne-a spus Alexandru, de 25 ani. „Nu mai credem în nimic, nici în Dumnezeu, nici în idei, nici în viitor.” Cei care nu vorbeau engleză, franceză sau germană ne explicau prin gesturi situația: degetul la buze, ssst!, altfel te arestează.

Dl. ambasador Stork ne ascultă cu atenție. Când am terminat de vorbit, scoase din buzunarul pantalonilor o foaie de hârtie împăturită, o așeză pe masa în direcția noastră și zise:

Ceea ce vreau să va arăt acum e mai bine să fie citit de pe hârtie decât s-o spun cu voce tare.”

*

10.560 de zile mai târziu

Pe trotuarul Străzii Atena zăpada s-a topit, dar e multă fleșcăraie. Gheretele santinelelor au dispărut. În locul lor, peste tot mașini parcate; traficul e congestionat. Dar aspectul vilei, cu scările ei late care se înalță spre intrare, nu s-a schimbat deloc în ultimii 29 de ani. La fel și numărul casei: 20.

Motivul revenirii mele în România nu are nici de data asta nimic turistic. (Nici acum nu știu să schiez.) „Vizită la prieteni”, am spus la vamă. Și chiar după colț, pe Strada Argentina, o să mă întâlnesc cu fostul meu coleg de clasă, Albert. Albert are o firmă de IT în București, cu o jumătate de duzină de tocilari ca angajați. Mai important e că Albert vrea să mă ajute să-mi scot la lumină dosarul Securității din decembrie 1989.

Încă nu știu dacă serviciul secret al lui Ceaușescu mi-a făcut un dosar. Poate că a existat un astfel de document, cu tot cu fotografie și cu procesul-verbal al audierii mele, dar poate că a fost distrus împreună cu alte dosare, imediat după ce Nicolae și Elena Ceaușescu au fost împușcați.

Nu dețin decât o singură „dovadă” tangibilă: pașaportul meu expirat din anii optzeci, cu ștampila roșie „VIZA TURISTICĂ”, nr. 8626335, numărul de înmatriculare al mașinii noastre, Renault, fiind adăugat de mână: JD 33 YS.

Mai am și două fotografii cu mine, una en profil, una en face. Fotografiile, făcute la întoarcerea în Amsterdam, lasă să se vadă contuziile din jurul ochiului meu drept: pete roșu-aprins cu note de albastru, urme ale arestării noastre într-o străduță întunecoasă. A urmat interogatoriul de către organele securității, ore întregi. Port o cămașă prea mare și bretele bej-maro, pe bărbie îmi cresc alandala miriști mici și pufoase, dar, înainte de toate, sunt atât de tânăr. Zâmbetul meu pare să vrea să spună că sunt mare și tare, dar, prin pretinsa tărie, văd pătrunzând nesiguranță.

Avocata Georgiana Sîrbu este cea care se va ocupa de cererea mea pentru consultarea dosarului meu de securitate. Sub titlu Communism files, „Gina” Sîrbu m-a instruit, prin e-mail, ce informații să furnizez:

– Numele și prenumele tatălui meu și al mamei mele

– Data de intrare și locul prin care ați intrat în Republica Socialistă România.

În ceea ce privește data și locul de intrare: pe 10 decembrie 1989, la ora 10.00 dimineața, am sosit la punctul de trecere Comloșu Mare. Cu un sentiment de ireal. Pustiul din jur, cât vedeai cu ochii. Zgomotul pe care îl făcea, din cauza vântului, acoperișul clădirii vămii, un fel de zăngănit. Verificatul mașinii noastre, cu o bară cu oglinzi atașate, ca să vadă sub apărătoare și treapta mașinii. Vameșii n-au scos o vorbă, nici noi n-am scos o vorbă. O mână înmănușată scotoci prin bagajul nostru și descoperi colecția noastră de casete. De la Van Morrison, Joe Cocker, David Bowie, Tom Jones la Beethoven și Bach (preferații lui Bart).

Vă rugăm frumos…”, am zis eu, când vameșul era pe la Pink Floyd. Îmi arată încă una: Blondie of Ike &Tina Turner. Am dat din cap.

Într-o clipă primim permisele de trecere înapoi. Bariera se ridică. Ne-am oprit și am tras aer în piept, așa cum fac copiii, după 9 metri sub apă. Și în partea asta a graniței aerul era același, doar că miriștile și plopii de aici erau în spatele Cortinei de Fier.

Unchain my heart”, cântam noi. Și mai târziu: „You can leave your hat on”.

Nu știam ce ne așteaptă. Birocrați bine hrăniți? Oameni de treabă? Tăcuți, grași, slabi? Ca precauție, ca să nu punem în pericol pe nimeni, învățasem pe de rost adresele a câțiva disidenți români, cunoscuți în Occident.

Odată înapoi pe șosea, ne-am ascultat unul pe altul:

Mircea Dinescu”, ziceam eu. La care, Bart răspundea cu numele străzii și numărul casei poetului.

Doina Cornea”, sărea Bart. Spuneam pe de rost adresa profesoarei de franceză, activistă pentru drepturile omului, arestată la domiciliu.

Adresa cea mai apropiată, aceea a pastorului László Tőkés din Timișoara, era cea mai importantă. Predicile de duminică ale lui Tőkés erau văzute ca periculoase pentru statul român. Totuși, serviciile de securitate nu-l puteau pur și simplu aresta pe preotul de 39 de ani, având în vedere că el se baricadase în biserică, împreună cu zeci de credincioși de etnie maghiară. „Biserică” era mult spus, slujba protestantă era ținută la etajul unui bloc, în timp ce preotul și soția lui gravidă locuiau în „casa parohială”, etajul de deasupra. Înainte să plecăm în România, ne pregătisem, Bart și cu mine, întrucâtva, pentru ce avea să ne aștepte, îl vizitasem pe un român disident stabilit în Olanda, la sfatul căruia puteam să înnoptăm în Ungaria, la Jonás Molnár, coleg și prieten al lui Tőkés, unul dintre cei fugiți. Pastorul Jonás Molnár n-a mai rezistat amenințărilor și șicanelor Securității și a fugit în străinătate, la începutul lui 1989, împreună cu soția și fiul de 5 ani. Ca niște martiri, fuseseră primiți și adăpostiți în Ungaria, într-o casă în orașul Szeged, în dormitorul căreia noi doi vom fi cazați, câteva zile înainte de trecerea graniței.

Familia Molnár era extrem de îngrijorată pentru László și Edit Tőkés, lăsați în urmă. La cină, am vorbit despre zvonul că preotul și soția lui mai puteau primi cele necesare traiului doar printr-o ferestruică din acoperiș. Jonás ne-a desenat harta străzii și a intrării în bloc.

Gina Sîrbu m-a întrebat dacă aș putea să notez întâlnirile noastre clandestine de atunci. („Dacă nu aveți dvs. personal un dosar, puteți fi menționat în dosarul altora.”)

Am notat următoarele:

București, strada Atena 20, 15 decembrie 1989, plus detaliile personale: Dl Stork, Coenraad Frederik (28 martie 1928-27 octombrie 2017).

Mesajul de pe pagina de hârtie îndoită în patru fusese: DUCEȚI-VĂ LA TIMIȘOARA.

În câteva rânduri scurte, în stil telegrafic, ne informa ambasadorul despre situația critică în care se afla László Tőkés. Ca să se asigure că Tőkés nu va mai ține nici o slujbă, îi fusese dat un ultimatum, care expira în ziua următoare, pe 16 decembrie.

Ordonanța de a-l evacua fusese deja ratificată în instanță. După ce am citit biletul scris de Stork, m-am simțit presat de situație și m-am jenat. Am fi vrut oricum să-l vizităm pe Tőkés, îi promisesem lui Jonás și Irma Molnár. Planul nostru era să mergem spre Timișoara pe partea dinspre nord a Carpaților. Dar era imposibil să faci asta într-o singură zi. Motorul Renault-ului nostru eșuase deja; de fiecare dată împingeam mașina ca pe un bob, eu prin rama portierei deschise din partea șoferului, Bart împingea mașina din spate. Doar așa ne mai puteam mișca. Căzusem de acord că, la fiecare 48 de ore, ne vom suna părinții în Olanda, dacă ar fi fost ceva, ei ar fi putut alarma Ministerul Afacerilor Externe.

Conduceți cu grijă, își luă rămas bun Coen Stork.

Din momentul în care am închis poarta reședinței ambasadorului după noi, am avut senzația că suntem urmăriți. De asemenea, a doua zi dimineață, la micul dejun de la Hotelul Majestic, ni se păru că cineva ne privește din spatele unui ziar pe care se prefăcea că-l citește, ca într-un film.

În încercarea de a înlătura orice bănuială asupra noastră, am vizitat în sâmbăta aia castelul lui Vlad Dracul, mai cunoscut sub numele de Dracula. Castelul cu turnurile lui ascuțite era în drumul nostru – la un pas de munte, spre nord. Oprirea ne luase totuși ore întregi, dar ne simțeam ușori și liberi, pentru că nu mai aveam asupra noastră notițele și rolele de film.

Am mâncat de prânz la o cotitură spre pârtia de schi de la Poiana Brașov. PARTIDUL-CEAUȘESCU-ROMÂNIA era scris pe pancarte albastre și roșii – un slogan care spunea cât de mare era puterea Conducătorului. Se știa că singura persoană de care Nicolae Ceaușescu încă asculta era Elena Ceaușescu.

Deși nu-mi scosesem camera din geantă, când ne-am reluat drumul am fost urmăriți de o Dacie albă în care erau doi bărbați. Mergeam spre Transilvania la vale (și nu la schi), deci dădeam din nou de bănuit. Seara am ajuns la Cluj.

În dimineața în care lui László Tőkés nu i s-a dat voie să predice, ne-am dus noi la biserică, la catedrala română ortodoxă din Cluj. Chiar și la traversarea unei piețe mici eram „însoțiți”. Bart îmi arată un bărbat îmbrăcat într-o haină lungă, cu o servietă sub braț, duminică. Pentru că nu prea credeam că apariția în haina lungă ne avea în grijă pe noi, Bart a sugerat să-l testăm, să ne despărțim, să facă fiecare o plimbare și, după 15 minute, să ne vedem în fața catedralei.

Și?”

Sunt cu siguranță urmărit”, a zis Bart.

Și eu.”

Bărbatul cu haina lungă se împărțise în două sau se duplicase. Cel care mă urmărise pe mine purta o gentuță maro a cărei curea o ținea pe încheietura mâinii. Din când în când ducea gentuța la gură și părea să vorbească în ea.

La fel și al meu”, a zis Bart.

Ne pufnise râsul. „Să facem o tură cu mașina?”, am propus eu. „Să vedem ce vor face.”

Am împins mașina, am sărit în ea și am luat prima ieșire. Securitatea nu s-a așteptat la asta. Deși la marginea zonei locuite, o altă mașină albă ne-a apărut în oglinda retrovizoare. Nu știu ce mă apucase, dar dintr-o dată am spus: „Nu cred că Dacia se poate ține de noi.” De ce am spus asta? Din bravadă? Naivitate? Nesăbuire? În orice caz, am comis o prostie care ne-a costat mult. România ajunsese o dictatură aproape perfectă, cu un conducător absolut care se lăsa adulat. Întrebarea era dacă noi de fapt înțelegeam realitatea în care ne aflam. Am intrat pe un drum asfaltat și am mărit viteza – trecând pe lângă care trase de cai și din când în când un camion – până la 120, 130 km/oră. Dacia deveni din ce în ce mai mică și dispăru din vedere. Am virat apoi Renault-ul nostru pe un drum de țară, oprindu-mă în spatele unui hambar cu fân și lăsând motorul să meargă au ralenti – altfel, ar fi trebuit să împingem din nou. Ceva mai târziu trecu și Dacia și noi hotărârăm să facem cale întoarsă. Aveam să predăm camera și, mai departe la Timișoara, ăsta era planul nostru, dar, în socoteala noastră, nu am ținut cont de Securitate. În curând, vor apărea din ce în ce mai multe serviete.

Ne-am retras în camera noastră de hotel. Ce era de făcut? Ce aveam de pierdut? Bart a sugerat să sunăm măcar la ușa unuia dintre disidenții de pe lista noastră. Doina Cornea. Ea locuia în Cluj, pe strada cutare, numărul 16. Era în arest la domiciliu pentru că vorbise cu un jurnalist francez. Cu toate acestea, era bucuroasă de fiecare vizită din Occident, ne asigurase Coen Stork, întrucât era curajoasă și se bucura de protecția doamnei Mitterrand. Ceaușescu o ura de moarte.

Ne-am prelungit șederea cu o noapte și am ieșit abia când se înnoptase, pe la cinci, cinci-jumate. Planul străzilor din Cluj îl știam pe dinafară, nu asta era problema. Am avut chiar impresia că securiștii au plecat cu coada-între picioare; se părea că serviciul lor s-a terminat și nu fuseseră chemate forțe noi.

Casa doamnei Cornea se afla pe o colină. Strada ei se încolăcea la deal, întâi mergeai pe niște pavele de argilă arsă, parcă, apoi urma o bucată mai plată cu un singur felinar. Tocmai număram numerele caselor în descreștere când se aprinseră niște faruri la oarecare distanță.

Hai să ne întoarcem”, am zis.

Bart răspunse că ar fi aiurea de tot să ne întoarcem, deși își încetini și el pasul. Ne oprirăm și privirăm în jur. Se mai aprinse încă o pereche de faruri, în spatele nostru.

Hai”, a zis Bart – și o luă înainte, cu bocancii lui mari de munte. Cum adică, mergem înainte?

Un pic mai departe, sub un felinar, stătea un polițist în uniformă.

Ce facem noi nu e interzis”, a zis Bart. „Mergem pe o stradă și vizităm pe cineva…” Îl urmam la un pas și am insistat să ne întoarcem.

Ofițerul și-a dat drumul la walkie-talkie, aparatul a scos un zgomot ca și cum ar fi fost bruiat. Bart era aproape de el și i-a trecut prin minte să o ia pe alee spre numărul 16. „Stop!”, a strigat milițianul, atât la noi, cât și în dispozitivul lui. În timp ce polițistul se înfoia la noi, am văzut cu coada ochiului cum alți doi tipi coboară din mașină. Ieșiră din mașina cu farurile aprinse și veneau în direcția noastră. M-am întors și am văzut alți doi bărbați care se apropiau, cu brațele relaxate de-a lungul trupurilor, ca și cum ar fi ieșit puțin la aer. Își făceau plimbarea de seară.

Pe mine m-au prins primul. Din spate. Mă îndoi în timp ce brațele îmi sunt întoarse la spate, brațul drept mai întâi. Un genunchi mă lovește în stomac și când sunt din nou ridicat, primesc un pumn direct în față. You turist? You turist?

Văd cum ochelarii lui Bart cad pe jos. Și el stă aplecat cu brațele la spate.

Una dintre cele două mașini se aproprie cu viteză maximă, ușile se deschid larg. Cu mâinile la spate, sunt aruncat pe bancheta din spate. Mai am puțin și mă lovesc cu capul de ușa din partea opusă. Tremurând, cu o ploaie de pumni în cap, sărim în mașina care sare și ea pe străduțele întunecate. Între noi, pe bancheta din spate, stă un securist.

Tipul de lângă mine, cu părul drept și cu un pulover cu gât pe sub geacă, e calm. Dar când îmi las pumnii în jos, peste un minut, începe din nou. Lovitura, croșeu, e foarte aproape de mine.

Turist?

Nu, nu.

Jurnalist? Securistul lovește cu dreapta.

Abia după vreo zece minute, ne oprim în curtea unei clădiri din cărămidă. Lumina e aprinsă, nu vezi vreo margine de pădure sau șanț. Suntem duși într-o sală de clasă cu bănci de lemn și Ceaușescu într-o fotografie înrămată pe perete. Conducătorul vede ce se-ntâmplă, mulțumesc lui Dumnezeu, acesta este în mod clar ceva ce ține de stat.

Ni se cere să ne golim și buzunarele hainelor. Ies la iveală chei de mașină, o batistă, pix și hârtie, bani mărunți și bomboane. E interzis să vorbim unul cu altul. Bart se uită lung la mine, dar habar nu am ce înseamnă privirea lui. Mă tem că vom fi interogați separat, un astfel de scenariu nu luasem în vedere. Securiștii care ne arestaseră stăteau la oarecare depărtare, în cameră. Nu scoteau o vorbă.

După un timp, vine un bărbat îndesat în ținută de armată, cu câteva trese pe epoleți. Își scoate șapca și studiază stilourile și carnețelele din fața noastră. Are pașapoartele noastre la el (pe care le predasem la recepția hotelului). Cu o unghie atinge ștampila roșie TURISTICĂ. „Ați intrat pe viză de turist, dar sunteți jurnaliști. Pentru noi, asta este echivalent cu spionajul!” Ofițerul vorbește germană. Se apleacă în față, din fericire, masa cu lucrurile noastre e între el și noi. „Știți ce facem noi în România cu spionii?”

Încă nu am fost despărțiți unul de altul, asta e mare lucru. Cu toate astea, sunt șocat de următoarea lui mișcare: „Deci, spuneți, pentru ce serviciu secret lucrați?”

Spre marea mea uimire, Bart mormăie ceva de genul „nicht verstehen”, „kein Deutsch”. Sună penibil, dar și încăpățânat, ca și cum știe el ce face.

Atunci ce limbi?

Français”, îl aud pe Bart spunând.

Nu vorbesc deloc franceza, da, poate, trei cuvinte. Merci, au revoir. Ce să fac cu astea?

Omul din armată ne pune pașapoartele pe masă, ca pe niște cărți de joc norocoase, unul câte unul. Apoi anunță că vom fi interogați în franceză. Își pune șapca și pleacă.

*

Prin Raiffeisen Bank, am achitat factura firmei Sîrbu Law (1671 lei, 357 euro). ONORARIU SERVICII JURIDICE – Limba română e o limbă clară. În termen de șase luni, voi primi un răspuns concludent. „Mai întâi vei primi o notificare privind admisibilitatea”, mi-a explicat Gina Sîrbu.

La rândul meu, eu i-am comunicat data și locul ieșirii noastre din țară. PĂRĂSIT (!) TERITORIUL scria în lista ei de instrucțiuni. Posed și o ștampilă roșie care o atestă. Escortați de poliție, am fost expulzați, eu și cu Bart, cu schiuri cu tot. Luni, 18 decembrie, ora trei noaptea, am fost „scoși din circulație”.

În momentul în care Nicolae și Elena Ceaușescu și-au început ultima săptămână din viață, noi ne-am aruncat pe primul pat de hotel unguresc pe care l-am găsit. În cap, nu în vis, am tot revăzut momentele cu tot ce ni s-a întâmplat.

O jumătate de oră sau trei sferturi după plecarea ofițerului, a intrat un tânăr cu înfățișare de filfizon, care trăgea dintr-o țigară. O șuviță blondă îi cădea pe frunte. Ne scrută, mai ales pe mine și ochiul meu, ca apoi să tragă concluzia că ne-am certat într-un club de noapte. „Pentru o femeie, nu-i așa?”

Non, non!”, am ripostat, arătând spre tipul cu puloverul pe gât care stătea rezemat de perete, absent.

Anchetatorul nostru se prefăcu că este indignat și că îi pare rău. Ne rugă să-i spunem atunci ce s-a întâmplat de fapt, dacă nu a fost o bătaie la discotecă. Nu am mușcat momeala, fie și numai pentru că nu vorbeam franceză.

Interogatoriul dura și dura și din când în când intrau și ieșeau milițieni.

Și nu, mulțumim, nu fumăm. Prinsei cuvintele „graniță” și „escortă”. „Or să ne expulzeze”, i-am spus lui Bart.

Nu vorbiți unul cu celălalt!”, ordonă filfizonul.

Lucrurile începură totuși să se miște. A trebuit să mergem cu ei, mai întâi la hotel, unde am constatat că bagajele noastre fuseseră deja percheziționate. Hainele, papucii de baie și obiectele de toaletă fuseseră îndesate înapoi în rucsacurile noastre – lista cu disidenții o lăsaserăm la familia Molnár în Ungaria. Ne-au lăsat să fixăm schiurile pe portbagajul mașinii. Bart trebuia să vină cu ei într-o mașină de poliție, iar eu să merg după ei.

Nu pornește”, am arătat mașina cu mâna, la care trei milițieni se văzură nevoiți să împingă Renault-ul nostru pe străzile întunecate ale Clujului.

Până la urmă, am adormit pe patul unguresc. În jurul orei de prânz, i-am sunat pe părinții mei. Prima lor întrebare nu a fost ce facem, ci unde ne aflăm.

În Ungaria. De ce?”

Au fost ușurați, ca să nu zic de-a dreptul fericiți – toată dimineața radiojurnalul anunțase schimburi de focuri în Timișoara.

Eu și cu Bart nu știam nimic despre asta. Ca vântul am gonit spre Szeged, unde am găsit-o pe Irma Molnár într-o stare de disperare. Trist era și János Molnár, dar soția lui se temea de ce este mai rău: că László și Edit Tőkés ar fi morți. Omorâți de Securitate.

De la cine a auzit asta?

Auzit?” strigă ea. „Ia, uită-te, uită-te la ochiul tău! Dacă așa fac cu străinii, înțelegi și tu că pe ai lor pur și simplu îi omoară?”

*

Fragmente din dosarul de securitate

Securitate

Serviciul III

Nr. 331/O.G./OO

din 16.12.1989

Strict Secret

E18-129 RAPORT

cu propuneri de luare în supraveghere informativă a cetățeanului olandez WESTERMAN FRANK

WESTERMAN FRANK EMMEN, născut la 13-11-1964 în Olanda, de naționalitate și cetățenie olandeză, este de profesie ziarist, corespondent la ziarul „HAAGSE POST” cu redacția în AMSTERDAM, domiciliat în Olanda.

La 12.12.1989, sus-numitul a venit ca turist în România, fiind însoțit de RIJS BARTHOLOMEU, de profesie ziarist. În ziua de 16.12. a.c. cei doi au sosit la Cluj-Napoca, venind de la Brașov cu autoturismul „RENAULT” nr. JD-33-YZ și s-au cazat la hotelul „SPORT” din localitate.

Din primele informații obținute rezultă că cetățeanul olandez este suspect de culegere de informații sens în care în seara zilei cînd a sosit la Cluj-Napoca și-a luat măsuri de autoverificare și s-a deplasat în zona domiciliului numitului TABACU MARIUS, element protestatar lucrat de serviciul I/B.

[…]

CĂTRE

MINISTERUL DE INTERNE -D.S.S.

DIRECȚIA I și III-a

– personal tov. Colonel MARIN

B U C U R E Ș T I

[…]

Din măsurile informativ-operative întreprinse a rezultat că aceștia au preocupări suspecte.

[…]

În ziua de 17.12.1989 au fotografiat niște cetățeni stînd la rînd la un magazin […]

În cursul serii […] s-au deplasat pe jos spre domiciliul obiectivei „DIANA”. […]

Aici au fost opriți de subofițerul de miliție la orele 18.15. […]

La orele 18.20 au fost invitați de organul informativ la miliție, unde au intrat la orele 18.30.

—-

Filmele foto și notițele au fost reținute.

S-au conformat măsurilor luate, fără obiecții.

Notă: „Obiectiva Diana” era numele de cod al activistei pentru drepturile omului Doina Cornea, care la vremea respectivă era arestată la domiciliu.

STRICT SECRET

M. INTERNE

I.J. CLUJ

SE APROBĂ

200 (două sute) lei

Col. (s.s. indescifrabil)

RAPORT

Vă rog să-mi aprobați decontarea din fondul CÎS a sumei de 200 lei fără acte justificative cheltuite în cazul ”(indescifrabil)”

Cpt. (indescifrabil)

Am primit suma de 200 lei

Cpt. (indescifrabil)

Poziția

544/20.12.89

Cpt. (indescifrabil)

Notă: aceasta este (probabil) decontarea agentului secret care m-a desfigurat pe mine.

Versiune prescurtată a capitolului: Dosarul întocmit de Securitate, din volumul Ecourile războiului rece de la căderea zidului Berlinului, de Frank Westerman, Editura Querido Fosfor)

Prezentare și traducere de Mira Feticu