poeme
Sebastian Reichmann

poeme

Articol publicat în ediția 1/2020

Istoria se repetă au ralenti
şi de-a-ndărătelea

„La poésie est la forme orale de l’empreinte de l’histoire au ralenti…La poésie est aussi une aversion plus la réalité qui est plus lourde que celle-ci.
(„Poezia este forma orală a amprentei istoriei cu încetinitorul…Poezia este deasemenea o aversiune plus realitatea care cântărește mai mult decât aceasta.”)
Ernst Herbeck, citat de W.G. Sebald, Campo Santo, Carl Hanser Verlag 2003 (traducere franceză, Actes Sud – Babel, 2009).

Scriu despre decadența unei măreții inexistente
despre un tărâm și o țară unde legenda comunismului e în floare
mai aproape de noi de senzorii noștri
e încă în floare
uneori pe șoptite à voix basse sotto voce
de cele mai multe ori în gura mare à tue-tête
un tărâm despre care aș spune că nu poate fi găsit pe o singură hartă

Cosi la mia nazione e ritornata al punto*
di partenza, nel ricorso dell’empieta.
E, chi non crede in nulla, ne ha conscienza,
e la governa. Non ha certo rimorso
chi non crede in nulla, ed e cattolico,
a saper d’essere spietatamente in torto.

un tărâm care nu e al celor ce-și plimbă cățeii și cățelușele
ci al stăpânilor dulăilor de pază
al cratițelor și tigăilor goale
ciocnindu-se în eter
de la Atlantic până la Urali et au-delà

Continui să scriu despre decadența unei măreții inexistente
despre un tărâm și o țară unde fascismul e povestit ca o epopee
înainte ca enoriașii să fie ușor decepționați
de realizarea obsesională
a idealurilor pământești celor mai sângeroase
de către oamenii aceia sau alții care le seamănă
ca propria lor imagine din oglinda spartă
a celor ce se întorc mai mult morți
din războiul etern pentru recucerirea locului de naștere
a celor ce vor trebui să se întoarcă
vor fi obligați să se întoarcă
fericiți și nefericiți ținându-se de mână
claie peste grămadă

un înger căzut
cu o singură aripă îi va însoți întotdeauna
pe cei pentru care reîntoarcerea în pântecul originar
a fost și va fi o armă secretă

Erde und Himmel, Sterblichen und Gottlichen**
pământ și lume
pământ și sânge

scriu despre decadența unei măreții inexistente
despre un tărâm și o țară care au existat
și care nu vor mai exista niciodată
cu toate că există fotografii ale isteriei de masă
resturi ale unui oraș încropit din gesturi ratate
din iubiri fugitive între vinovați și nevinovați
din arhetipuri și prejudecăți
conservate sub formă de glume benigne
scriu despre o ignoranță reciprocă esențială
despre emoții născute din lipsa de libertate
despre o prăbușire interioară dătătoare de viață

Astfel țara mea se regăsește*
în punctul de plecare, reîntoarsă la lipsa de pietate.
Și cel care nu crede în nimic devine conștient
și deține puterea. Ignoră regretul
pentru că nu crede în nimic, deși e catolic
și cunoaște prea bine lipsa de pietate a greșelilor sale.

La Religione del mio tempo (Milano, Garzanti, 1961)
Pier Paolo Pasolini*

Pămînt și Cer, Muritori și Dumnezeiești
Martin Heidegger**

Tezeu și lâna de aur

Rochia de lumină albă cu guler înalt
și brâul de lână mitologică
nu pot avea nimic în comun
sau totul într-o altă versiune

în timp ce ne trezim captivi în labirint
cine ne va ajuta să alegem
din nou cum am ales prima oară

în timp ce bombele explodează în biserici și hoteluri de lux
căutându-i pe cei vinovați de a fi
sau de a nu fi
nepregătiți șovăielnici sprințari

în timp ce oamenii fug pe străzi
de parcă ar vrea să fie ștearsă
orice urmă a trecerii lor
fetița care împachetează cărți despre magie
îmi vorbește despre pisica care este
chiar ea în ochii pisicilor

Din mine lipsesc

bucăți întregi din mine lipsesc
nu pot continua să exist
decât prin simplă atingere
a golurilor celor din jour

gutui și prune căzute în iarbă
pe care nimeni nu le culege
cuvinte inutile de dinainte de cădere

călătoresc în mine
nu întâlnesc pe nimeni
până și umbrele fug
de teamă să nu le recunosc

parcă un loc imens se face pentru Altcineva

creierul atotputernic al celor din jur
a fost dat la întors de mai multe ori
de la exod încoace
în așteptarea reciclajului final
al stocului utopic

o mantie de cristal
peste o lume uzată
al cărei sfârșit e anunțat
pe ecranele veșnic aprinse
ale Bursei deșeurilor

Destrămarea începe cu suprapunerea vocilor

vocile au început încet-încet să se suprapună
atât de încet
încât nu mai aud nici un semnal prevestitor
al destrămării

continui să scotocesc cu încăpățânare
nu aud nimic din ce se țese
deasupra plasei de siguranță acustică –
covorul de lespezi țesut de vocile suprapuse

clădirile care ard nu sunt auzite de nimeni
deși ard foarte încet și înalt
și găurile negre orbecăie în mințile noastre

nu-i vorba de cuvinte
niciun sunet nu se aude

Apocalipsa gonește

Apocalipsa gonește și aduce înapoi greaca visată
adună în fiecare dimineață albinele moarte
prizoniere voluntare în plasa ferestrei

Yorgos și Katerina se destramă între extremele visului
peștii se răresc
în timp ce indicatorii sunt în creștere
bijuteriile imită din ce în ce mai precis
podoabele începuturilor

librăriile subacvatice sunt pline de pești