cronica literară
GHEORGHE GRIGURCU

Pornind de la Maiorescu

Articol publicat în ediția 1/2020

Am în față ediția a doua a cărții lui Petru Ursache consacrată lui Maiorescu, esteticianul, apărută inițial în 1987, text necorijat de autor, întrucât „n-a fost necesar”, după cum precizează într-o notă introductivă devotata îngrijitoare a sa, Magda Ursache. Dovada verticalității de conștiință a cărturarului ieșean, care și de data aceasta s-a arătat imun la compromisurile atât de abundente în epocă, nu o dată revărsându-se impudic peste buza a ceea ce ar fi dobândit oricum un aviz de tranzit politic. Conștiință marcată pitoresc și de următorul incident: când Andi Andrieș, directorul plin de zel politic al Editurii Junimea, unde se tipărea volumul, i-a propus lui Petru Ursache să pună în fruntea acestuia un motto din Ceaușescu, acesta a răspuns memorabil: „Dacă îmi arăți unde a scris Ceaușescu despre Maiorescu, îl pun”. Patronul Junimii devenise în anii proletcultismului un soi de panou de tragere ideologică. „Exponent al culturii burghezo-moșierești”, „idealist”, „reacționar”, era obligatoriu respins de condeiele ancilare ale regimului care i-au vacantat locul spre a-l întrona pe „progresistul” Dobrogeanu-Gherea. Exclus din materia de învățământ, scos din biblioteci, Titu Maiorescu avea parte de un exil postum. Lucrurile au mers așa o bună bucată de vreme, până ce, în 1963, Liviu Rusu a intervenit temerar în favoarea ultragiatului predecesor. S-a ajuns la un soi de armistițiu. Întrucât însă situația vieții culturale nu s-a normalizat, ci, dimpotrivă, a cunoscut noi derapaje, odată cu înăsprirea cerințelor ideologice, marcate de retrogradele Teze din iulie 1971 ale tot mai inclementului Ceaușescu, opera lui Titu Maiorescu a putut fi abordată și din alte unghiuri de vedere. Deveniseră prea posibile noi conexiuni ale acesteia cu actualitatea, nu tocmai comode pentru autorități. Conexiuni intrinseci fazei de declin a „epocii de aur”, pe care Petru Ursache nu pregetă a le pune în lumină.

Dacă Titu Maiorescu medita la o naturală legitate a „progresului adevărului”, „progres” destinat a asigura poporului nostru „treptele de înălțare spre universalitate”, Petru Ursache purcede la o subtextuală apreciere critică a ambianței în care ne aflam. De reținut potențarea conceptului maiorescian de „dezinteres” ce se cuvine a guverna spațiul valorilor estetice, antinomic în raport cu „tendința” gheristă, neclintită în constrictivele „îndrumări” ideologice. Tăișul atingând dogma comunistă e indenegabil: „Iar progresul nu este o simplă etichetă de manevrat în chip circumstanțiat, după capriciul politicienilor, ci semnul unei direcții spre infinita împărăție a adevărului. Cu cât este mai fermă această direcție, cu atât se lărgește sfera cunoștințelor noastre și se restrânge cea mereu nelimitată a adevărului absolut; cu cât eforturile «lucrătorilor pentru progres» sunt mai dezinteresate, fiind țintită ferm umanitatea înseși, în idealitatea ei, cu atât se întărește în om spiritul binelui și al frumosului, condiția eternă a existenței morale”. Împotriva gherismului latent care persista, criticul ieșean salută „amplele studii” promaioresciene semnate într-un moment de cumpănă de Liviu Rusu, care s-a văzut sprijinit și de Tudor Vianu, cu un subînțeles clar: acela că s-ar impune o „întoarcere” la Maiorescu: „Ne întrebăm pe ce pistă ideologică ar fi reintrat ideile maioresciene în cultura noastră dacă ar fi persistat critica sociologizantă și dacă nu s-ar fi produs la vreme replica fermă a autorului Logicii frumosului, secondată îndeaproape de un articol al lui Tudor Vianu”. Primejdia unui nou-vechi derapaj impunea așadar reacții similare.

Dar s-a revenit oare în acel timp al totalitarismului crepuscular la o reală, satisfăcătoare cunoaștere, punere în valoare, circulație a marilor înaintași? Sau exista mai curând o jumătate de măsură menită a pune în penumbră „spiritul adevărului”, a nesocoti „degetul de lumină” al acestuia? „Dacă ne gândim la epoca noastră de la 1960 încoace (cea imediat postbelică nici nu poate fi luată în discuție, din motive bine cunoscute), opera lui Maiorescu circulă încă într-un cerc restrâns de cititori, de regulă filosofi și literați, în ciuda edițiilor de specialitate sau de popularizare”. În continuare, „pentru unii, «maiorescian» echivalează cu un epitet peiorativ”. În instituțiile de învățământ persista atmosfera apăsătoare a interpretărilor din momentul inițial al excluderii lui Maiorescu. Limbajul de lemn al retorilor căruia i-a dat naștere faza clamoroasă a rețetei „tendenționismului” sucea mințile tineretului. Analiza autentică a paginilor maioresciene se vedea sugrumată de etichetele propagandei politice al cărei duh n-a sucombat: „Școala nu merge nici ea prea departe. Tineretul termină studiile secundare însușindu-și uneori păreri de-a dreptul eronate despre marele critic. Profesorilor le este mai comod să insiste asupra vieții particulare a lui Maiorescu, aplicând cu intenții punitive criterii sociologizante, decât să analizeze cu simț de răspundere O cercetare critică, Eminescu și poeziile lui sau Comediile d-lui Caragiale. Circumstanța nefastă generatoare a relelor care au urmat, reapariția, în perioada postbelică, a „beției de cuvinte”, însoțită de „ofensiva împotriva adevărului, confuzia valorilor etc.”, ce a reprezentat decât o anulare de facto a „progresului adevărului”? Un recul într-un imprevizibil premaiorescianism? Acceptarea parțială a criticului junimist n-a schimbat situația: „Soluție comodă, căci ea însemna amânarea răului, nu îndepărtarea lui neîntârziată”. Fatala „regresiune în timp”, cu concursul cenzurii și măsurilor interdictive la adresa celor socotiți indezirabili de regim a constituit realul bilanț al epocii totalitare. Relativa „absoluțiune” acordată moștenirii maioresciene nu avea decât semnificația unui gest convențional, care a îngăduit cursul vieții culturale într-o direcție în fond antimaioresciană: „Dacă a fost acceptată, respinsă și iarăși acceptată, faptul pledează pe de o parte pentru generalitatea ei românească iar pe de alta dezvăluie grave maladii în structura organismului culturii dintr-o secvență de timp. Prima recunoaștere a fost necesară și tocmai de aceea adevărată. Era cerută de modernizarea vieții noastre naționale. A doua a însemnat, de fapt, o tragică întoarcere, obligând, sub eticheta falsă a moștenirii, reluarea muncii nu de unde încetase, ci de unde pornise Maiorescu”. Pentru a urma o comparație edificatoare traducând reacția afectivă a exegetului: „Această curbă, urcând și coborând, nu este simbolul unei mișcări culturale ritmice, dictată de legile interne ale organismului sănătos, ci o formă a muncilor lui Sisif. Și cu cât i se vor înmulți volutele, cu atât se va limita șansa noastră de universalizare reală, împotriva celei mai aprinse dorințe a autorului teoriei despre «progresul adevărului»”.

Ne punem chestiunea cenzurii, aprobând vorbele Magdei Ursache: „M-am întrebat (…) cum a trecut de ochiul cenzurii, în cel mai cumplit deceniu ceaușist, constatarea lui P. Ursache că ne aflam, în 1985-86, timpul redactării, «într-un moment devenit iarăși critic pentru cultura română». După cum mă minunez că nu s-a cenzurat observația că, postbelic, «au reapărut beția de cuvinte, ofensiva asupra adevărului, confuzia valorilor etc.»”. Poate a fost vorba de o neatenție a cenzorului în cauză (au fost cazuri), poate un început de lehamite al oficiului opresiv, în condițiile în care, în viața cotidiană, apăreau într-un crescendo alarmant dificultăți de tot soiul. N-ar fi cu totul exclusă și o anume empatie din partea cenzorului în cauză. E posibilă o paralelă între această scriere „cu ascunzișuri” și nu prea a lui Petru Ursache și alta conținând nu mai puține săgeți antiregim și anume Eseu despre lumea lui Caragiale, al lui Mircea Iorgulescu, apărută în 1988, retipărită în 1994 cu titlul original, schimbat inițial de cenzură, Marea trăncăneală. O radiografie a moravurilor indigene utilizând creația caragialescă drept un termen de referință cu bătaie, așa cum s-a observat nu o dată, către marasmul societății malformate de cârmuirea comunistă. O carte curajoasă, surprinzător admisă de cenzură. Dar nu e cu neputință să fi avut semnificația unei atenții acordate autorului său, ajuns, după cum s-a dovedit, un prețuit agent de influență al Securității. Poate și o încercare de credibilizare a acestuia în ochii publicului. Mircea Iorgulescu a plecat în Occident, însoțit de familia sa, fără nici o opreliște, chiar în pragul prăbușirii lui Ceaușescu, în 1989 (cu ani în urmă, plecase la fel de înlesnit un alt agent de influență, Nicolae Balotă). Total imprevizibilă, deconcertantă a fost însă comportarea lui Mircea Iorgulescu după evenimentele din decembrie ale aceluiași an. Întorcându-se în țară, a devenit un adversar virulent al celor ce criticau regimul abolit, propunând revizuirea valorilor literare de sub durata acestuia. Un „progres al adevărului”, nu-i așa? Schimbând foaia, Iorgulescu l-a calificat bunăoară pe subsemnatul nu altminteri decât… „stalinist”. O stranie fisură de conștiință s-a produs în cazul său, ca și în cel al altui literat cunoscut, care se complăcea în postura de „disidență”, Augustin Buzura, ambii neîncetând a ne împroșca cu ocări pe noi, cei care scoteam la lumină realitățile triste ale opresiunii comuniste. Păreau mai apropiați de un Adrian Păunescu sau Mihai Ungheanu, decât de autorii care s-au străduit a-și păstra bunul simț critic. Fenomen rămas pasibil de diverse explicații, ce îi va interesa neîndoios pe cercetători. Am intenționat aici doar a sublinia admirabila ținută morală inclusiv prin consecvența sa, pe care, la antipodul celor menționați, a avut-o Petru Ursache. Realmente, un apropiat de spiritul rector maiorescian.

Petru Ursache, Titu Maiorescu, esteticianul. Studiu hermeneutic,

notă asupra ediției de Magda Ursache, Editura Eikon, 2017, 316 p.