Fără categorie
ȘTEFAN ION GHILIMESCU

AL. TZIGARA-SAMURCAȘ NU TREBUIE UITAT

Articol publicat în ediția 2/2020

Desprins din stemă parcă, spre depărtări senine,
Un corb bătrân și-ntinde puternic negrul zbor
Mateiu Caragiale

În urma unei intervenții chirurgicale destul de complicate la care am fost supus spre sfârșitul lunii mai a.c., revenit, postoperatoriu, de mai multe ori pentru controlul de rutină, în drumul pe care trebuia să-l fac obligatoriu la „Șosea”, am poposit și zăbovit nu o dată, pentru a-mi trage sufletul, pe banca cotropită de tufe de trandafiri albi din fața Muzeului Țăranului Român. La orele dimineții, mai ales, cohorte de tineri în vacanță, dotați cu cele mai sofisticate biciclete sau trotinete electrice, preferau masiv să se lase în voia beției vitezei de pe trotuarul larg de circa 5, 6 m decât să facă vreun pas spre intrarea în sălile Muzeului. Situație întrutotul explicabilă, pe moment, și prea bine știută de bucureșteni, fiindcă, în afara Cinematografului și a Magazinului secției etnografice, instituția din Șoseaua Kiseleff nr. 3 este închisă de vreo 3 ani pentru reparații și diverse intervenții… Ce e drept, sala adiacentă „Irina Nicolau” a rămas deschisă în tot acest timp, în momentul de față găzduind, sub genericul „Restituiri”, o excepțională expoziție de tapiserie Cela Neamțu. Profitând de o fereastră de timp mai substanțială, dar și de plăcerea de a inhala aerul curat și continuu ventilat de o briză secretă, ca nicăieri în București, într-o zi, mi-am permis să privesc mai scrutător la fațada Muzeului, despre care știam că a purtat până în anii așa-zisei democrații populare, săpat pe frontispiciu, numele Regelui Carol I, și n-am remarcat nicăieri (în exterior) urmele vreunei intervenții reparatorii de curând efectuată; la fel cum nu am observat niciun indiciu care să ateste că impozantul edificiu în stil neoromânesc a fost ridicat după planurile unei celebrități în materie, cum este arhitectul Nicolae Ghika-Budești! În ceea ce-l privește pe Al. Tzigara-Samurcaș, istoricul de artă și omul de cultură de largă reputație la inițiativa și diligențele căruia Regele Carol I aprobă construirea Muzeului de etnografie, de artă națională, artă decorativă și artă industrială, numit pe scurt după aceea Muzeul de artă națională și căruia el ar fi vrut să i se spună Muzeul Poporului Român – ce să spun! – el nu beneficiază decât un înscris de subsol pe o placă de marmură „dezvelită cu ocazia împlinirii a 100 de ani de la înființarea Muzeului la 1/14 octombrie 1906”. Tot reflectând la soarta ingrată rezervată de urmași memoriei unui intelectual care a luptat mai bine de 40 de ani pentru înfăptuirea de la A la Z a Muzeului…, mi-am amintit și episodul distrugerii în zilele revoluției din decembrie 1989 a Bibliotecii Centrale Universitare (fosta Bibliotecă a Fundației Universitare „Carol I”), partea care adăpostea colecțiile speciale, alcătuite din manuscrisele marilor noștri clasici, ediții bibliofile, stampe, hărți etc. Printre ele se găsea – am aflat ulterior – și neprețuita arhivă a lui Al. Tzigara-Samurcaș, achiziționată de la familie cu doar câteva luni mai înainte… Asupra acelei aripi a fostului sediu al Fundațiilor Regale s-a tras de către securitate atunci cu tunul, amănuntul fiindu-mi adus la cunoștință prin telefon, din perimetrul teatrului oribilei incendieri, prin vocea lui Nicolae Prelipceanu, care cred că locuia/ locuiește pe aproape… În ce loc dacă nu la Biblioteca Fundațiilor, unde Al. Tzigara-Samurcaș a fost mai bine de 40 de ani, bibliotecar și, respectiv, director al așezământului mai sus numit, ar fi trebuit să îndrepte spre păstrare și valorificare familia neprețuita arhivă a ilustrului cărturar? Este oricum un mare noroc că ea nu a cuprins și manuscrisul celebrelor Memorii ale profesorului Samurcaș, document aflat în posesia soților Ioan și Florica Șerb, încredințat spre publicare de fiul savantului, poetul și traducătorul Sandu Tzigara-Samurcaș. Fără de nicio speranță de a putea fi editate sub comuniști, Memoriile lui Al. Tzigara-Samurcaș au văzut lumina tiparului la distanță de circa 40 de ani de când au fost scrise, după cum urmează: vol.1 (1872-1910), Ed. „Grai și Suflet” – Cultura Națională, în 1991; vol. II (1910-1918), Ed. „Grai și Suflet” – Cultura Națională, în 1999; vol. III (1919-1930): Lupta vieții unui octogenar, Ed. Meridiane, în 2003. Despre soarta volumul IV, aproximativ, anii 1931-1946, personal, nu am niciun fel de informație, deși un Dan Grigorescu, prefațatorul primelor două volume, afirma într-o emisiune la radio că, într-o formă corectată de mai multe ori, el ar fi fost pregătit în mod special de autor pentru publicare, existând, deci, fără niciun dubiu…

Urmare a pierderii arhivei Tzigara-Samurcaș predată de către urmașii savantului B.C.U. în 1989, un grup de intelectuali, printre care și Maria Berindei și Tudor Berza, fiica așadar și nepotul savantului, în 1994 a creat Fundația „Al. Tzigara-Samurcaș”, cu sediul în incinta Muzeului Țăranului Român. Sunt tentat pe moment să pun în seama ei editarea providențială a Memoriilor savantului, deși personal n-am dat peste niciun raport al respectivului stabiliment care să certifice un asemenea oficiu. La deschiderea expoziției Între Orient și Occident. Arhiva de imagine Alexandru Tzigara-Samurcaș din 13 ianuarie 2011 de la sediul MȚR, sala „Irina Nicolau”, deși printre invitați se aflau și câțiva membrii ai Fundației, n-am auzit pe nimeni dintre organizatori vorbind despre vreo contribuție în materie a acestora. În spiritul adevărului, la care ținea atât Al. Tzigara-Samurcaș (ca o curiozitate, aș menționa că, de dragul adevărului și numai al lui, i-a provocat el la duel, între alții, pe un Grigore Tocilescu, dr. C. I. Istrati sau Virgil Drăghiceanu!!!) ar trebui spus că expoziția menționată, organizată de Universitatea de arhitectură „Ion Mincu”, departamentul de Conservare a Patrimoniului, în colaborare cu ICR(ul) din Veneția, unde a și fost itinerată mai întâi în noiembrie 2010, a beneficiat de întregul fond de diapozitive pe sticlă realizat de Tzigara-Samurcaș pentru ilustrarea cursurilor sale de estetică și istoria artei de la Școala de Belle-Arte și Universitatea de Artă din București sau cea din Cernăuți, fond aflat inițial în patrimoniul Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, sub îngrijirea șefului catedrei de istoria artei, academicianul Grigore Popa, care l-a transferat într-un final DITACP. Vorbind despre importanța diapozitivelor realizate pe sticlă de către Al. Tzigara-Samurcaș (abilitate tehnică deprinsă de la vârsta de 16 ani sub îndrumarea mentorului său Zizin Cantacuzino, și de care se va ajuta de timpuriu pentru ilustrarea expunerilor catedratice ale lui Alexandru Odobescu!), e cazul să arăt că numitul Departament de Istoria și Teoria Arhitecturii și Conservarea Patrimoniului din cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” este și îngrijitorul volumului Arhiva Alexandru Tzigara-Samurcaș, publicat pe un elegant suport de hârtie, în română și engleză, la începutul anului 2010, însoțit de un CD ce ar conține inventarul tuturor acestor materiale. Reunind circa 3000 de diapozitive pe sticlă (au fost și unii care au contestat, poate pe drept, faptul că ele ar aparține integral lui Tzigara-Samurcaș !), expoziția este o pledoarie, în orice caz, pentru excelența și ponderea în epocă a prestației profesorale a primului nostru mare istoric al artei, dar și un corpus de documente inestimabile despre o serie de monumente istorice românești și străine care, fie și-au schimbat în timp înfățișarea, fie au dispărut cu totul… Nu sunt un cârcotaș, dar reînvierea, la circa trei luștri după ieșirea din sfera influenței Siberiei comuniste, a câtorva puncte doar din rasterul dens al imaginii științifice a unui savant umanist de talia lui Al. Tzigara-Samurcaș, despre care unii susțin sus și tare că ar fi fost fiul lui Carol I (voi reveni), nu e de natură să ne fortifice optimismul cărturăresc și speranța în utopia recuperării integrale a moștenirii culturale a înaintașilor persecutați samavolnic de comuniști. Una peste alta, cu prea puține inițiative cu adevărat meritorii pentru recuperarea memoriei culturale a marelui patriot care a fost toată viața Al. Tzigara-Samurcaș, opera de valorificare a moștenirii lăsate de el României, după mai bine de 40 de ani de embargou spiritual și condamnare la uitare de către regimul comunist (să ne amintim, în treacăt, că majoritatea colecțiilor etnografice achiziționate de el și constituind fondul de bază al patrimoniului Muzeului de Artă Națională au zăcut împăienjenite zeci de ani la Muzeul Satului !), mi se pare a trăda, în cuvinte prea blânde, un imobilism și o lipsă de reacție condamnabile… Și asta, dacă stai și te gândești bine, după ce o asemenea instituție-etalon a culturii tradiționale românești a fost pângărită și transformată de către comuniști, parcă în bătaie de joc, mai întâi, în Muzeul Lenin-Stalin (!!!), apoi, în Muzeul de Istorie al Partidului Comunist și al Mișcării Revoluționare (pușchea pe limbă!) etc., etc.

Pentru cultura română – o spun cu aplomb pentru toți cei ce au ochi de văzut și urechi de auzit – Al. Tzigara-Samurcaș nu este un nume oarecare. Educat și format special pentru muzeologie, la München și Berlin, cu cei mai apreciați specialiști în domeniu ai vremii (un Ernst Curtius sau A. Furtwängler, tatăl compozitorului și dirijorului cu același nume) el este prin excelență făuritorul, deopotrivă conceptual și de facto, al instituției moderne a Muzeului la începutul secolului XX în România. „Muzeul este un templu și o școală, scria el. Un templu în care se păstrează pe veci odoarele cele mai scumpe ale unui popor și îndeosebi tradiția națională, în înfățișarea ei cea mai vorbitoare.

Muzeul e și o școală: una dintre cele mai înalte și totodată din cele mai simple. N-are nevoie de nicio pregătire specială, cel ce intră în muzeu; este destul să aibă ochii deschiși, pentru ca să primească lecțiunea cea mai înălțătoare.

[…] În latura morală, muzeele, cea mai desăvârșită expresie a culturii unei țări, au de asemenea un rol însemnat. Căci popoarele trăiesc nu numai din mijloace materiale, ci, din fericire, și din bunuri ale sufletului. Viața de toate zilele n-are adevărată valoare decât în măsura în care reflectează ceva din frumosul naturii și din frumusețea artei, al cărei depozitar este muzeul. Prin puterea fascinatorie a artei se înfrâng durerile, se alină suferințele și se potolesc instinctele răzvrătitoare ale maselor. Așadar muzeul, păstrătorul artei, alături de Biserică și de școală, este unul dintre elementele cele mai puternice de educare și în același timp de îmblânzire a popoarelor, prin înălțarea lor sufletească.

[…] Cuprinzând producțiile artistice, prin care aleșii firii se ridică deasupra nivelului comun, muzeele servesc drept imbold spre înălțarea morală a omenirii. Tot în ele ne putem adăpa la cel mai înviorător izvor de energie, rezultat al dorinței de a ne ridica la nivelul marilor înaintași, consacrați în colecțiile publice.

Ele mai sunt și cele mai eficace focare de întreținere a iubirii de patrie. Căci orice muzeu cu caracter național are de scop ca, din elementele adunate, să ajute la fixarea specificului artistic al fiecărui popor. Pentru ca, de pildă, specificul românesc să poată fi evidențiat, se impune ca produse ale artei pământene, din toate epocile și din toate regiunile, să fie adunate spre înlesnirea studiului comparativ. Reușind să fixăm specificul artei românești, i se asigură dezvoltarea viitoare, în legătură cu acel fir invizibil dar atât de prețios al tradiției, care încheagă personalitatea unui neam. Cu cât se leagă mai trainic prezentul de trecut, cu atât mai strașnic se întărește conștiința națională a unui popor, sporindu-i-se încrederea în propriile sale puteri”.

Aș ține să precizez aici că noua concepție muzeologică, după care a fost regândit, după revoluția din decembrie 1989, de către Horia Bernea, Muzeul de la Șosea (numit inspirat de el pentru prima dată Muzeul Țăranului Român) nu pune deloc în umbră – ba dimpotrivă – filozofia și practica în materie ale lui Al. Tzigara-Samurcaș, unul dintre cei mai apreciați specialiști în etnografie pe plan mondial ai vremii sale. Cel care a făcut prin conferințele, concepția și realizarea nemijlocită a nenumăratelor expoziții de etnografie itinerate în străinătate să se vorbească despre cultura tradițională a poporului român cu admirație și respect. Grație unei curatele de excepție și conceptului îndrăzneț de selectare și amenajare ideatică a exponatelor care stau la baza organizării pavilionului românesc al Expoziției de artă populară de la Berlin din 1909, scrie el în Lupta vieții unui octogenar, „arta românească a trecut granițele, ocupând locul ce i se cuvenea, căci la celelalte expoziții internaționale arta țărănească se pierdea în mijlocul atâtor alte produse eterogene”. La expozițiile ulterioare de la Amsterdam, Viena, Roma, Bruxelles, Oslo, Barcelona etc. pecetea modalității de expunere muzeografică Tzigara se bucură de tot mai mare prestigiu, făcând și prozeliți aiurea.

Muzeolog de marcă, Al. Tzigara-Samurcaș este în același timp și primul muzeograf, cercetător și colecționar profesionist în domeniu pe care, din fericire, cultura autohtonă l-a avut. În numai două luni, în 1908, având ca ajutor doar un secretar și un om de serviciu, el reușește să transforme colecțiile disparate din casa particulară (Casa-atelier din strada C.A. Rosetti) a lui Theodor Aman, achiziționată de stat contra unei rente acordate soției pictorului (frumoasa Ana Politimos Aman, mama celebrei cântărețe de operă Zina de Nory), într-un muzeu în toată regula, unul, în orice caz, care va influența serios întreaga mișcare artistică a timpului său. Mai important poate decât o astfel de realizare rămâne faptul că Tzigara-Samurcaș reușește performanța de a identifica, înregistra și realiza în timp record pentru timpul respectiv un excepțional Catalog al Muzeului „Theodor Aman”, lucrare de pionierat de mare acribie științifică, azi extrem de greu de găsit. Ținute la index și nereeditate, studii de mare valoare muzeografică precum Covorul oltenesc, Supraviețuiri artistice din vremea dacilor sau florilegiul de articole și conferințe strânse în volum în 1936 sub titlul generic de Muzeografie românească constituie unele dintre cele mai prețioase contribuții de pe blazonul profesional al celebrului muzeolog, muzeograf și istoric de artă.

Pasionat de monumente în genere și restaurarea lor, Carol I face din specialistul numărul unu în istoria artei Al. Tzigara-Samurcaș nu un împătimit inspector al stării lor de conservare, așa cum l-a transformat Napoleon al III-lea la un moment dat pe Prosper Mérimée, ci doar un excelent agent al politicii sale de restaurare a unor edificii istorice de mare valoare, precum Biserica „Trei Ierarhi”, la Iași, ori Mănăstirea „Curtea de Argeș”, viitoare necropolă regală, pentru a da aici doar două exemple. În ciuda criticilor care i s-au adus lui André Lecomte du Noȕy, arhitectul adus de la Paris de Regele Carol I la sfatul celebrului Viollet-le-Duc (restauratorul inegalabilei Bisericii Notre-Dame de Paris sau a Castelului Versailles, ctitorie a Regelui Soare), tânărul arhitect a făcut în România, pe vremea când o atare meserie era aici aproape necunoscută, o operă de pionierat absolut remarcabilă. Faptul că Al Tzigara-Samurcaș în mod constant i-a luat public apărarea lui Lecomte de Noȕy nu dovedește decât că rațiunea superioară a misiunii care i se încredințase valora pentru el cu mult mai mult decât orice concert de pusee sentimentale ale unora sau altora… În această adevărată operă de salvgardare prin restaurare a monumentelor naționale celor mai reprezentative, Tzigara-Samurcaș l-a avut alături întotdeauna și pe Titu Maiorescu, ministru al cultelor și instrucțiunii publice la venirea în țară a lui de Noȕy, omul de stat care a ținut, la rându-i, să-și precizeze poziția în chestiune cât se poate de clar. „Era doar datoria noastră față cu țara, cât și față cu interesul general al artelor în Europa, scria el într-un articol publicat în revista Convorbiri literare din 1910, ca să păstrăm și să restaurăm această biserică (Mănăstirea Curtea de Argeș, n.n.) în spiritul construcției ei primitive”.

Nu voi vorbi, în continuare, aici, în sprijinul excelenței spirituale a activității omului de cultură Al. Tzigara–Samurcaș, nici despre directoratul său la Fundațiile Regale ori la Biblioteca Fundațiilor, de care deja am pomenit în trecere, cu atât mai puțin, în contextul dat, despre directoratul întins pe mai bine de 15 de ani la prestigioasa revistă Convorbiri literare. Nu voi aduce nici măcar pe departe în discuție aici – folosindu-mă, desigur, de o preterițiune simplă – rolul de mediator jucat de marele savant în perioada ocupației germane a capitalei din timpul Primului Război Mondial (nov. 1916 – ian. 1918) când a fost numit de Casa Regală, și nu de ocupant, prefect al Poliției Capitalei. Un capitol din viața ilustrului personaj de pe urma căruia a avut mult de suferit după război și pe care și l-a asumat cu aceeași demnitate cu care și-a protejat și apărat conaționalii sub ocupația germană… Pentru conturarea cât de cât a liniilor unui portret biografic extrem de necesar, mai ales astăzi, voi aminti în continuare cititorilor că Al. Tzigara-Samurcaș provenea, pe linie paternă, potrivit propriilor mărturii, în conformitate cu Cronograful lui Dorotei…, scris la porunca domnitorului Petru Șchiopul, dintr-un anume Zotu Tzigara, despre care, la rându-i, Hasdeu, cercetând înscrisul din jurul unui portret în alamă al acestuia realizat de Antonio Bosio și reprodus în Cronograful… mai sus menționat, reține că „se trăgea din Ianina, mare spătar și ginerele serenisimului Principe a toată Moldovlahia, Domnului Domn Petru Voievod” (adică Petru Șchiopul, domn al Moldovei între 1574-1579 și 1582-1591 n.n.). Zotu Spătaru, scrie în primul volum al Memoriilor Tzigara-Samurcaș, ar fi murit în 12 aprilie 1599 la Veneția, fiind înmormântat în dosul altarului bisericii San Giorgio dei Greci: „după această piatră, reprodusă și de Bănescu (!?), scrie el, am obținut un estompaj în dec. 1900, când în călătoria de nuntă am avut răgaz să mă preocup de acest străbun considerat ca atare și de tatăl meu”, id est Toma Tzigara. La data de 23 martie 1872 când se năștea în suburbia Batiștei din București Alexandru Tzigara, tatăl său, Toma Tzigara, avea 57 de ani, în vreme ce mama, Elena Tzigara (născută Samurcaș) doar 29. Femeie deosebit de frumoasă, Elena Samurcaș era a treia din fiicele clucerului Alexandru Samurcaș, al cărui tată, vornicul Ion Samurcaș, împreună cu fratele Costake Samurcaș (ambii foști caimacani ai Craiovei) au avut un rol important în Răscoala lui Tudor Vladimirescu. Un frate al Elenei Samurcaș, cu studii la Berlin, aflăm din Memorii, „a fost secretar la Agenția română, coleg cu M. Eminescu, de la care mi-au rămas scrisori, dintre care una e publicată în Convorbiri literare din 1919, p. 393, iar altele utilizate de Scurtu în lucrarea sa asupra lui Eminescu”. În, urma morții tatălui și după căsătoria în 1900 a tânărului Alexandru Tzigara cu Maria Gr. Sturdza, fiica Coraliei Boldur-Kostaki și a lui Alexandru Cantacuzino (văduvă, după câteva luni de conviețuire, a prințului Grigore Grigore Sturdza, fiul celebrului Beizadea-Vițel, despre care am mai avut prilejul să scriem aici), Alexandru va fi adoptat de către unchiul soției, care nu avea copii, Ion Alecu Samurcaș, de unde și numele gemelar Tzigara-Samurcaș pe care savantul îl va purta cu cinste de acum înainte.

Crescut în locuința din strada Polonă nr. 21 din București, construită de Toma Tzigara, casă situată vizavi de imobilul cu grădină de la nr. 23 al doctorului Wilhelm Kremnitz, medicul personal al regelui Carol I și fratele Clarei Kremnitz, prima soție a lui Titu Maiorescu, Tzigara se împrietenește cu tânărul George Kremnitz, copilul Mitei Kremnitz și, după cum spun gurile rele, al lui Maiorescu, cel ce nu va face un secret din relațiile sale cu soția cumnatului său nici în celebrele Însemnări zilnice, nici în spațiul public… Considerat de soții Kremnitz drept copilul lor adoptiv, Tzigara învață de timpuriu cu Mite, sfătuitoarea în materie de literatură a Reginei Carmen Sylva, limba lui Goethe, mai mult, va fi introdus în anturajul regal al Curții, la Sinaia sau Cotroceni, unde se va bucura de simpatia declarată a Regelui Carol I, autoritate care în mod discret îi va veghea și ghida cu atenție întregul traiect al vieții. După cum se știe, Regele l-a trimis la studii în Germania și tot el, alături de Alexandru Odobescu, i-a ales specializarea în istoria artei, sfătuindu-l să audieze la Berlin și cursurile practice ale profesorilor Kalkmann, Goldschmidt sau Kekule în domeniul amenajării și catalogării bibliotecilor. Urmare atestatelor unor specializări științifice de avangardă la vremea lor, obținute în Germania, Regele îl va numi pe Tzigara-Samurcaș mai întâi bibliotecar și apoi director al Bibliotecii Fundației Universitare ce-i purta numele august; director, din 1906 (și până în 1948), al Muzeului de etnografie și artă națională amenajat la început în aripa dreaptă a vechii Tarapanele (numele popular al fostei Monetării a Statului); director temporar al Muzeului „Theodor Aman”; director al Fundațiilor Regale, din 1914 (și până în 1946)… Suficiente motive, dacă ar fi numai pe atât, ca, încă din timpul vieții monarhului, gura lumii să lanseze ca adevăr infailibil, alegația filiației regale a lui Tzigara-Samurcaș… Mai aproape de noi, Lucian Boia este istoricul care nu pune o clipă la îndoială o asemenea filiație (vezi în chestie demonstrația sa ultra pro din volumul Germanofilii, Ed. Humanitas). Cu mai multă diplomație, ca să spun astfel, plecând de la analiza Memoriilor lui Al. Tzigara-Samurcaș și colportând în voie diverse cozerii, Zigu Ornea concluziona undeva că „destule taine ascunde originea și devenirea lui Al. Tzigara-Samurcaș”! Legenda, cu trecere, altădată, în lumea literară, potrivit căreia Tzigara-Samurcaș e fiul natural al Regelui Carol I, scrie Z.O. (îndoindu-se serios că ea ar putea fi și verificată) „am auzit-o și eu, iar Șerban Cioculescu mi-a confirmat-o pe la începutul anilor șaptezeci. Mi-a oferit, în sprijin și amănunte. N. Iorga, adversar neîmpăcat al lui Tzigara-Samurcaș, i-a cerut în anii treizeci Regelui Carol II să-l concedieze pe profesorul de istoria artei din una dintre cam multele sale funcții. Regele nevrând să-l irite pe Iorga, tot amâna răspunsul. Când marele istoric a revenit, insistând, a primit replica: «Nu-l pot concedia pe unchiul meu». Pe de altă parte, mai scrie Zigu Ornea, insistența depusă de Tzigara în Memorii (într-adevăr, vezi vol. I, în special pag. 293, dar nu numai) „pentru a revela relațiile sale cu Palatul Regal, în așa fel încât Tzigara ajunsese să capete o cameră, lui rezervată la Castelul Peleș, iar trăsura regală avea obligația să-l aducă din gara Sinaia, spune, multe în legătură cu legenda despre adevărata origine paternă a profesorului”.

Personal, am fost și sunt de acord că istoria literară se ocupă câteodată și cu astfel de lucruri ascunse ori pline de mister, mai totdeauna cu relevanță certă, pentru a mă raporta încă o dată la un pasaj din opera autorului Fizionomiilor…