psyche
IOANA SCORUȘ

LITERATURA FERICIRII

Articol publicat în ediția 2/2020

Proiectul „omului nou” forjat în patul procustian al comunismului, prin care se urmărea eradicarea răului prin eliminarea „elementelor nocive” din societate, cu ajutorul „reeducării”, adică al „spălării creierelor” (sinonim al dezumanizării) este, măcar parțial, un proiect reușit. Idealul „omului multilateral dezvoltat” îl regăsim, azi, la nivelul idealurilor părinților consumatori de parenting, care-și propun același lucru pentru copilul lor. În numele dreptului de a face bine din iubire, părinții de azi își doresc copii cu inteligență emoțională dezvoltată (IQ-ul a căzut în desuetitudine), plini de abilități de toate felurile, care să le garanteze reușita în viața și, implicit, fericirea. Ecuație din care lipsește însă tocmai copilul, el fiind subiect al transformării, nicidecum obiectul ei. Copilul văzut ca o plastilină ce trebuie modelată conform dorințelor ratate ale părintelui, pe principiul „eu nu am avut șansa asta, măcar el să o aibă”. Cred că nicicând mai mult ca acum, părintele nu s-a autosuspendat din rolul parental, mizând totul pe cartea pe care literatura fericirii o aruncă în piața publică. Suntem nu doar invadați de o uriașă ofertă de carte despre „cum să…”, ci și de cursuri, seminarii, conferințe, workshop-uri care ne învață cum să ne creștem copiii, promițându-ne rețete la-ndemâna oricui. Nișa cărților „cum să…” este, precum nișa suplimentelor alimentare, una extrem de profitabilă financiar, tocmai pentru că promite tot (dar nu rezolvă nimic). Iluzia îmbracă, iată, forme din ce în ce mai uluitoare. Iar omul nou are nevoie să-și întărească sistemul de iluzii.

Excesul de informație care nu poate fi procesată de mintea omenească cu viteza cu care o primește este unul dintre factorii puternic perturbatori ai ființei noastre. Nici în concediu fiind, nu ne mai putem sustrage ritmului trepidant cu care viața ne asaltează. Nu am avut încotro și am fost nevoiți să ne adaptăm, fiecare cum am putut mai bine, acestei caracteristici de „repede-înainte” a vremurilor. Vrem și repede, și mult, și bine/bun. Suntem profund contaminați de un rău căruia nu ne putem sustrage, în timp ce ni se livrează ideea că totul ne stă la-ndemână. Suntem învățați cum să devenim părinți mai buni, cum să ne mărim coeficientul de inteligență emoțională, cum să avem succes în viața amoroasă, cum să devenim buni afaceriști, cum să ne gestionăm emoțiile, cum să ne schimbăm mintea, cum să ne îmbunătățim personalitatea, cum să fim fericiți etc. Lista „cum să”-urilor este interminabilă, aproape că nu avem timp să mai și trăim, atât de multe am avea de învățat din literatura „cum să…”. Suntem persuadați că totul este facil, că stă la alegerea fiecăruia să se upgradeze până la nivelul dorit. Cumperi câteva cărți, urmezi câteva cursuri și ai căpătat, pe mai nimic, calitățile pe care le invidiezi la alții și care, nu cu mult timp în urmă, făceau programul unei deveniri de-o viață.

Capacitatea de-a ne iluziona și de-a idealiza sunt infinite și acesta este temeiul pe care-și bazează discursurile majoritatea autorilor cărților despre „cum să…”. Adică pe infantilul din noi. Și asta, pentru că facem confuzie între informație și posibilitatea ei de a fi pusă în practică. Suntem încredințați că, dacă urmăm pașii a, b și c, cu siguranță minunata consecință va fi d. Dacă nu ne iese, problema e la noi. Am greșit pe undeva. Am ratat. Și astfel, chinuindu-ne să urmăm pașii a, b, c, ne punem între paranteze pe noi înșine, reușind să ne scoatem din ecuație. Rămânem niște agenți ai pașilor pierduți. Funcționăm pe pilot automat, uitând că suntem dotați cu o minte pe care, eventual, am putea-o folosi. Urmăm instrucțiuni fără a le (& ne) interoga.

Cunoașteți vreun om lipsit de membrele inferioare care să fi câștigat o cursă de 100 m garduri sau de săritură cu prăjina? Sau vreun dependent de dializă luându-și rucsacul în spate și făcând, pe jos, voinicește, înconjurul lumii? Cam asta ne livrează literatura fericirii, ne face să credem că putem sări obstacole în lipsa picioarelor. În subsidiar, aceeași literatură induce certitudinea că nu suntem capabili să luăm decizii corecte, că nu suntem capabili să ne ajutăm singuri, altfel spus, că nu suntem capabili să gândim. (Căci, dacă am fi, ce nevoie am mai avea de o astfel de literatură?) Nimeni nu ne mai învață azi gândirea critică, gândirea practică, gândirea în general; ni se livrează, în schimb, iluzia modelului universal, inducându-ni-se o alta: că suntem egali. Nu, nu suntem egali, nu ne naștem egali, venim pe lume diferit „echipați”, avem capacități și potențiale diferite, da, e nedrept, e nedemocratic, dar asta e, nu avem cu cine ne răfui. E un dat. Cum un dat sunt părinții, familia, locul natal, epoca în care ne naștem. Nu alegem. Nu ține de noi. Voltaire ne-a învățat că libertatea este un drept universal, dar cu adevărat liber, spune el, este omul învățat, a cărui minte s-a luminat. Azi, om luminat a devenit echivalentul celui capabil de a extrage din mediu rețetele cel mai lesne a fi puse-n practică (cu scopul obținerii imediate a celor care duc, pe acest drum drept și scurt, spre împlinire), nicidecum omul învățat, văzut ca depozitar al unei vaste culturi și, de aceea, capabil de gândire critică.

Literatura fericirii anulează dreptul la diferență. Ce mi se potrivește mie ți se potrivește și ție, pentru simplul motiv că aparținem aceluiași regn. Nu contează că vin dintr-o cultură diferită, că am capacități și contradicții interne diferite și, poate, alte idealuri în viață. Omul trebuie să fie global, la fel ca vremurile. Doar că, tocmai (politic) râvnita globalizare va fi cea care va reuși (atât cât va reuși) să transforme individualul în universal. Prin aplatizarea diferențelor. Prin uniformizare. Prin reducere. Prin regresie și melanj. Prin a ne obliga să devenim mai puțin decât ceea ce suntem. Fără a ține cont de nevoia (înrădăcinată) a omului de identitate: personală, de grup, națională. De la geneticieni știm că specia umană s-a salvat prin diversitate, că omogenitatea ar distruge-o. Și ce dacă? Politicul vrea omul universal, cum altfel decât acel specimen regresat, cu un IQ sub medie, care să se mulțumească să-și petreacă în supermarket un sfert din viață, prins în mirajul paradisului supraofertei, incapabil să aleagă între optzeci de feluri de iaurturi, trei sute de feluri de brânzeturi ș.a.m.d.

Pierdut în paradis, de unde să mai ia părintele timp pentru a-l investi în copilul său? Și iată inventat conceptul de „timp de calitate”, concept de parenting, căci, nu-i așa, orice „știință” are nevoie de un vocabular de lucru. Nu mai e necesar să întârzii în preajma copilului, un ceas face cât șapte, dacă știi să-i utilizezi corect minutele, să le umpli cu calitate, iubirea fiind subînțeleasă. Cum faci asta? Cumperi câteva cărți de parenting, plătești câteva cursuri și cam asta-i tot.

Ce nu spune însă parenting-ul este că acel copil crescut cu cursuri de parenting va deveni, ca adult, la fel ca părintele său, adică un străin perfect, ce va perpetua modelul pe care însuși părintele iubitor i l-a aplicat. Un model care-i va scoate viitoarea odraslă în afara relației părinte-copil, așa cum și el a fost scos din relația cu propriul părinte, cel din urmă dezvoltând, în schimb, o relație cu parenting-ul, în numele binelui din iubirea pentru copilul său.

Iar decontul, la vama iluziilor, costă enorm.