meridian
Hilal KARAHAN

poeme

Articol publicat în ediția 2/2020

Hilal Karahan este o scriitoare de limbă turcă și engleză (are cărți scrise direct în această a doua sa limbă) de mare succes în țara sa. S-a născut în 1977 la Gaziantep, Turcia, și trăiește la Istanbul, unde este medic ginecolog. A absolvit cele mai importante două Universități de medicină din Ankara, dintre care una în limba engleză. Din 2000, Hilal Karahan a publicat în majoritatea revistelor literare din Turcia, la unele fiind și editor. Poezia ei a apărut în reviste din lumea întreagă: Rosetta Word Literatura, Absent, Galaktika Poetike Atunis, Neuma, Ramuri, Kafla, Chinese Language Monthly, Kurşun Kalem etc. Are cărți traduse în română, franceză, italiană, arabă și spaniolă. Este membră a PEN Club Turcia, a Asociației autorilor turci și a prestigioasei Societăți a limbii turce, fondată de Kemal Atatürk. Hilal Karahan este director al World Festival of Poetry (WFP), ambasadorul Turciei la World Institute of Peace (WIP) etc. Ea organizează anual Festivalul International de Poezie FeminIstanbul Woman. Dintre volumele publicate amintim: Self Dictionary – Summary of One Day (Kül Publications, Ankara, 2003), In Front of The Hill (Kül Publications, Ankara, May 2003), Secret and Mist (Kül Publications, Ankara, 2004), Forty Wound Forty Patchwork (Yasakmeyve Komşu Publ., İstanbul, 2017). A primit mai multe premii, naționale și internaționale.
Într-o vreme în care în România, de pildă, poezia abia mai respiră, în Turcia persistă o poftă nebună de poezie, dublată de o știință a literaturii și de talente pe măsură. Astfel încât poemele lui Hilal Karahan, una dintre cele mai viguroase și hărăzite poete de la Marea Marmara, debordează de forța metaforei, combinată cu o gingășie și o știință orientală a versurilor. Care vine dintr-o tradiție extrem de veche. Iar cele trei poeme pe care le-am selectat și tradus aici, alese dintr-un grupaj cumva militant pe care poeta mi l-a trimis, nu sunt decât vârful unui aisberg de foc, al talentului lui Hilal Karahan.

Orientul Mijlociu

Curățat cu oase omenești,
Orientul Mijlociu a legănat Istoria pe genunchi
încă de când a născut-o,
*
Vânturile deșertului umflă burnuzurile orașelor
peste curți, moschei, piețe vechi
și peste străzile pline de bolți, care se întâlnesc totdeauna una cu alta.

Mirosul amețitor de cafea, mirodenii, praf de pușcă –
E prăjit pe aceiași cărbuni;
La fel și nisipul: acoperă sângele,
dar nu-l poate spăla.
*
Numele lui Dumnezeu scris în deșert, înseamnă sălbăticie și ignoranță;
copiii se nasc, mor repede. Soarta lor e foamea și suferința,
Când invidia nu-și mai pune dorințe…
*
Noaptea, în deșert, frigul, credința, unitatea familiei
se încălzesc spate în spate.

Și chiar dacă-s uciși
Sentimentele tot nu le intră în sânge, beduinilor.
Femeile lor sunt cumpărate și vândute pe-o cămilă
Și sunt circumcise – schilodite pe viață.
Fețele lor tatuate, poartă chipuri de bărbați, inimi și seceri…

Moarte în Marea Egee

„Tragedia unui copil, simbol al miilor de disperați.
După ce familia lui s-a luptat din răsputeri ca să ajungă
în Europa, un copil sirian a fost aruncat în Marea Egee.
Corpul i-a fost împins de ape pe coastele Turciei”

Daily Mail, 3.9.2015

Moartea cu ghearele ei face casă bună
cu bărcile de cauciuc care trec Al Sirat – puntea aia îngustă ca un fir de păr,
spre Paradis –
speranțe aruncate într-un ocean de foc.

Lumea cu foșnetul ei dispărut de mult,
unduiește undeva în urmă, ca o cortină.
*
Când apar zorile, copiii refugiaților se târăsc
prin cazne.

Europa are văzul orb și urechile asurzite.
Dacă îi vor bate la uși
vor fi acceptați 400 de mii de refugiați –
așchii vor fi făcuți, așchii pentru roțile dințate ale capitalismului.

Le va fi foame, le va fi sete dar vor rămâne în viață,
dacă vor trece de valurile Mării Egee,
de bâtele poliției grecești,
de gardurile ungurești de sârmă ghimpată,
de liniile de tren macedonene,
dacă vor ajunge în Europa.
*
Orientul Mijlociu și-a scuturat fața de masă
Peste lume,
Raiul și Iadul sunt luate la pas,

Și fiecare trăiește în cușca inimii lui
Privind spre pământ printre răni.

Poemul Purgatoriului

S-a sfârșit!… O mișcare uriașă strânge acum străzile
laolaltă, într-un singur punct,
ca să le aducă acasă…

Răvășite de Marele Ochi, imagini… chipuri… blesteme
au înviat și dansează înlănțuite,
prin amintiri.

Obosită de lupta fără capăt cu ura și cu sărăcia,
Civilizația, bazarul ăsta de hoituri,
și-a măcinat și orașele
și le-a suflat țărâna peste ceruri și stele!

Alb de furia asta stăpână pe toate, Universul
și-a pus covorașul de rugăciune și a îngenuncheat,
prefirându-și rozariile gigantice,
spre începuturi:

Să mai așteptăm… să așteptăm… așteptarea e bună.
*
S-a sfârșit!… Niște spectre zbârcite se apropie
iar percepțiile și judecățile s-au amestecat…

Ziua Judecății de Apoi a venit, e aici.
Metalul Cerurilor s-a topit, îneacă totul în cale
cu meteoriții care cad pe pământ
ca o lână multicoloră,
în fața Gardienilor Pământului…

Și asemeni unei păsări proaste speriată de aripile ei,
speriat și închis în cușca ego-ului său
omul chiar ar putea ajunge doar o amintire, în Lumea lui?

Oasele noastre migrează bâjbâind
și rostogolindu-se prin cranii;
par că vor să le facă uitatate
dreptatea și credința.
*
Oricum, s-a sfârșit!… Ți-ai fi dorit să fii descoperit
ca o comoară bine ascunsă,
sau poate mai bine, nici știut nici văzut.

Și mai erau atâtea taine și-atâtea de văzut
dacă am fi putut aștepta.

Noi, însă, doar ți-am atins, ți-am zgâriat delicatețea
din a cărei carne, ești făcut.
Ne-am îndrăgostit, ne-am oprit doar la cochilia Ta.
S-a sfârșit…

Prezentare și traduceri de Valentin Iacob