Atît de numeroși sunt azi autorii de versuri din care nu se va reține nimic, încît din pricina lor un poet autentic riscă a nu fi luat în seamă. Este cazul lui Giuseppe Masavo (pseudonim) din Tg. Neamț, (din păcate, domiciliul reprezintă de asemenea o circumstanță defavorabilă). Simptomatic, producția d-sale poate fi receptată nu în ultimul rînd ca o depoziție dezolată prin forța lucrurilor a unui „marginal”. Tabloul „orașului mort”, așezat în fruntea volumului, ne oferă adiționarea unor dezamăgiri care se trag cu sistem în echivalențe metaforice, dublură spectrală a acestuia. Mica provincie devine un izvor al lirismului țîșnind din vermina descompunerii: „nimic nu e gratis, se primenește vechiul pentr-un/ cîștig măcar minim./ pentru o imagine nouă sub meninge introduci moneda:/ după gustul de cocleală simți autenticitatea: ce e bun are acea/ patină de sulfat care se depune, ca pe încheieturi, în adîncituri – / arama din sînge oxidează plăcut ochiului; pe coala de hîrtie/ așterni arabescuri patinate, mai ales, ca acum, cînd și ora e prielnică,/ și dacă privești bine, are și ea sulfat de cupru pe arătătoare”. De remarcat umoarea autorului, elegiacă și concomitent ironică. Totul în tușe ușoare, cu o adesea nonșalantă plutire ce agravează contrastul: „la umbră, sub copacul scrisului unde se adună micile gîngănii – să asculte,/ căci oamenii au (acum) se vede, aer condiționat, cer văzut în petice,/ dar suficient, amintiri zboară printre ramuri”. Nimic „făcut” în această confesiune totuși suficient de complicată imaginativ, de un sarcasm resignat, aidoma unei necurmate experiențe cotidiene. Ocolurile sugerînd paciența ființei captive într-un mediu lînced sunt întrerupte doar de mai apăsate notificări dolorice: „(cuvintele arată ca niște minți luminate;/ acolo-n adînc, poetul poate străluci – / în atîtea minți/ așezate unele peste altele pînă la ultima/ de pe fundul cu mîl. […] de fiecare dată te reîntîlnești pe tine,/ mult, mult mai tînăr,/ în amintiri)”. Plinătatea lirică poate fi probată aproape prin fiecare text. În traseul d-sale sacrificial, Giuseppe Masavo pare a nu simți nevoia de pauze, secvențele se leagă una de alta grație unui suflu al unității existențiale. Capătă astfel contur o lume a celui care, notificîndu-și umilința, se înalță chiar pe nivelul acesteia la viziune: „nu ești inventatorul roții,/ nici inventatorul trasului pe roată,/ roțile calcă drumurile ca nervii să/ adune praful și convingerea că/ Dumnezeu încă construiește lumea/ (alergi cu cronometrul unei politici în mînă/ există moarte pe pistă/ uneori primești în spate un disc o suliță o greutate un ciocan zona/ de aruncare e interzisă dar mirajul/ e regina deșertului/ pentru că ce altceva îți rămîne?)”.
La un moment dat ni se propun analogii dansante, aidoma unui reflex jucăuș al exasperatului plictis: „tangou argentinian”, „romanță”, „paso doble”, „menuet”, „greek dance zeibekiko”, „dans popular din moldova”, „step”, „foxtrop”. „Tangoul argentinian” ar fi doar „o țară a vînturilor/ dacă nu legată la ochi/ ca mine/ atunci cînd nu vreau să văd oameni smulși/ din rădăcini și culcați la pămînt”. Sau un „menuet” care nu e decît un pragmatic voiaj al semenilor provinciali: „cu mici bagaje și sandwichuri de drum/ cafea la termos și sucuri obiecte/ mai voluminoase și grele/ în vagonul de marfă// doar Dumnezeu corectează check-in-ul bagajelor/ cît aur cîtă zgură/ cît rebut cîtă reciclare// seara mai ales înspre seară e duminică – / înainte pentru că șinele nu întreabă unde merge trenul/ cînd se topesc constelațiile și curg/ în forme bizare”. Poetul nu intră în rîndul călătorilor, rămas în solitudinea-i montană: „eu într-o gară de munte/ unde e iarnă și frigul îngheață/ amintirea pe clanța tinereții m-aș opri/ tonul face muzica sau orbirea”. Ceea ce ar putea fi socotit un rechizitoriu indirect al existenței provinciale se află într-un program cotidian în care protagonistul „își trage șanțul sub cap/ picioarele sub podeț ca pe roata trenului”, în timp ce „peste frig zborul cerului într-o pictură/ de van gogh nu e prost/ doar înțepenit între două pahare ciocnindu-se/ pe nemțește «prost» ”, pentru ca „să treacă peste dimineață cu dreptul/ apoi și după amiaza/ iar seara să facă bilanțul pașilor”, întrucît „licuriciul din minte nu întreabă/ stă strîns ca lumînările-n mănunchi/ chihlimbar al tristeții”. Sub emblema Moldovei, topos care constituie „granița prutul meu/ unde sălbăticiunile nopții beu/ seu/ din planeta curcubeu, creatoare de nanopoezie”, confesiunea devine organic etnică: „stau cu auzul pe burta poemului și/ pipăi mișcările fătului/ gînguritul neamului/ adnul trecutului”. În alte locuri se repetă descinderile în proza recepției periferice, din care, paradoxal, se pot extrage elevații burlești: „se ceartă pereții/ care dintre ei/ patru/ să pună mîna pe mine”, ca și: „nu văd deslușit/ prea rătăcit în gînduri/ tarabele cu verdețuri/ trec prin ochelarii mei/ ca prin sită”. Ca și: „îmi plouă în oglinzi”. Ori următorul imaginar liminar al deznădejdii: „poezia își șterge sticla să pot/ zări mai clar. privesc./ în timp ce cu mîna cîntăresc, aiurea,/ fiecare legătură;/ dar nu știu dacă e poezia sau/ dorința de posesie”. Fără a fi cîtuși de puțin un epigon al bardului Scînteilor galbene, Giuseppe Masavo probează o similară atracție pentru „limitele” viețuirii sale indicate printr-un concret fără izbăvire, stigmat al unui destin. Un soi de concluzie tocmai prin retenția sa expresivă: „în acest cartier cu blocuri cenușii/ lucește foamea./ iluzia e formă perfectă – sferică de sațietate/ și confort – / tot în august;/ sîngele se botează cu busuioc/ adus din italia”.
Ultimul ciclu, luîndu-l drept ilustru companion pe Borges, posedă aceleași liniamente afectiv-formale. Cu răbufniri abia domptate ale mîhnirii cronice devenite o adaptare la inadaptare. Asociațiile dau astfel viață unui țesut consecvent de recriminări în surdină: „Chiar și cactușii refuză să înflorească/ dacă se sperie!// Și mă trezesc dintr-odată c-un craniu între palme// Nu-i așa, mai ales orbii sunt insistenți – // La ora șase dimineața/ sîngele cară invazive celule de voință:/ trebuie!// Chiar prea insistent Borges: / îmi pune sub degete un bilețel/ în braille/ «Hai dragă să dezgropăm odată poezia!»”. Încredințat că „deja sunt foaie de hîrtie subțire/ deja poți scrie pe mine”, autorul nu uită totuși a se recuza, și nu fără cruzime față de sine: „Nu te lăsa înșelat. Hîrtia e plină de ploșnițe/ Îți vor suge sîngele!/ Minunat, voi muri de atîta poezie!”. Devenit cataleptic, (e un mod de cinică retractilitate): „Cînd a trecut lama cuțitului/ n-am simțit durere; astfel/ arșița n-a putut striga cu gura mea”, d-sa nu încheie fără a-și recunoaște vitalitatea compensatoare a spiritului., divin dominatoare: „Prea multă iubire încape sub/ pleoape/ ca să nu simt vibrația lumii!/ Unii consideră slăbiciune./ Eu credință.// Punct”. Vedem în Giuseppe Masavo un poet absolut remarcabil, în imediata apropiere a confraților contemporani deseori amintiți.
Giuseppe Masavo, Septembrie, editura Limes, 2019, 116 p.