cronica literară
TUDOREL URIAN

ÎNTÂMPLĂRI DIN DOUĂ LUMI

Articol publicat în ediția 4/2020

Primul paradox al cărților lui Daniel Bănulescu este că proza sa (mai mult decât poezia), s-a bucurat de succes încă din primii ani de după căderea regimului comunist, romanele sale au apărut în mai multe ediții, au fost traduse în limbi străine, au fost încununate cu premii importante (să amintesc doar Premiul Academiei Române), dar despre substanța lor s-a scris cu multă parcimonie (și ca număr de cronici, și ca număr de semne al fiecărei cronici și ca adâncime a sondării în conținutul operei). Cei mai mulți dintre comentatorii selectați pe pagina de Wikipedia a autorului se mulțumesc la a publica niște texte cvasipublicitare de recomandare a cărților respective, de tipul celor care se publică de obicei pe ultima copertă, fără a spune mare lucru despre conținutul lor propriu zis. Este clar că reputația numelui Daniel Bănulescu și notorietatea titlurilor vădit provocatoare (Te pup în fund conducător iubit este titlul primului său roman, apărut în anul 1994, la Nemira, în climatul încă proaspăt al entuziasmului în fața recuceritei libertăți depline a limbajului public) surclasează net cunoașterea aprofundată a specificității scrisului acestui autor greu de clasat la nivelul literaturii române postcomuniste.

Această, să-i spunem, timorare, a criticii în fața cărților de proză ale lui Daniel Bănulescu are însă și circumstanțe atenuante. Pe cât de colocviale, ludice, clare, pline de promisiuni sunt titlurile sale, pe atât de complicate, alambicate, încurcate până la ermetism, greu de înțeles, sunt romanele propriu zise. De altfel, se poate spune, la fel de bine, Romanului lui Daniel Bănulescu pentru că Te pup în fund conducător iubit, Diavolul vânează inima ta, Cel mai bun roman al tuturor timpurilor și, cel mai recent dintre ele, N-ai vrea să te trimit în Paradis? formează ceea ce autorul însuși numește „Clanul de romane” pe care l-a numit Cea mai frumoasă poveste a lumii. Iar în interiorul acestui clan de romane, unele personaje (începând chiar cu Nicolae Ceaușescu) migrează cu dezinvoltură de la o carte la alta.

Privit de la mare înălțime, romanul N-ai vrea să te trimit în Paradis? este o frescă a Bucureștilor de la sfârșitul anului 1987 și începutul anului 1988, făcută, însă, în stilul lui Daniel Bănulescu. Aceasta înseamnă, pe lângă realitatea materială a străzilor și cartierelor, cu reperele recognoscibile de către orice om care trăiește în perimetrul Capitalei, o realitate spirituală, care conține credința, pe Diavol și pe Dumnezeu, îngerii, legendele urbane, bancurile, speranțele și temerile oamenilor, toate amestecate într-o scriitură cu vădite accente suprarealiste. Într-un text cu nuanțe confesive, publicat pe ultima copertă, autorul mărturisește, spre surprinderea multora, că și-ar dori ca această carte să fie comparată cu romanul său preferat, Război și pace. Chiar dacă metodele sunt total diferite, comparația se poate susține la nivelul ambiției celor doi autori de a construi o imensă frescă a unui loc și a unui timp istorice. La Tolstoi, cea a Rusiei de la începutul secolului al XIX-lea (din timpul campaniei lui Napoleon în Rusia), la Bănulescu, Bucureștii anilor care au premers căderii regimului Nicolae Ceaușescu. Cel puțin teoretic, proiectul lui Daniel Bănulescu este chiar mai ambițios decât cel al lui Lev Tolstoi. Pentru că, dacă scriitorul rus se mulțumește cu o frescă istorică, românul își propune să facă una totală, care să cuprindă fața văzută, dar și pe cea nevăzută, a Bucureștiului, orașul de la suprafață, vizibil în drumurile cotidiene, dar și cel subteran, aflat departe de ochii curioșilor și cel supranatural, al confruntărilor mistice și al aspirațiilor spirituale. Firește, toate aceste lumi se interferează firesc în permanență, fără ca autorul să opereze o distincție clară între faptele terestre, visuri, aspirații, credințe spirituale. Toate se topesc până la urmă într-o pastă narativă fluidă, asemănătoare „ceasurilor moi” ale lui Dali. Apar elemente realiste ușor de identificat, care se amestecă instantaneu cu altele fantastice sau doar abstracte, personaje cunoscute din romanele anterioare (Țaca Genel, Sucu Marcel, câinele Spiridon etc.), sau aluzii transparente la personaje din viața reală (poetul Adrian Păunescu se întrezărește la un moment dat destul de clar), cu numele ușor schimbate probabil din rațiuni de protecție judiciară a autorului. Nicolae Ceaușescu este un personaj abstract despre care nu se știe cu precizie dacă este duh sau om, iar în cele mai multe dintre situații prezența sa este dată aproape exclusiv prin folclorul urban care circula în vremea aceea pe seama lui. De pildă, capitolul 12 al romanului N-ai vrea să te trimit în Paradis?, începe cu o caracterizare a lui Nicolae Ceaușescu, care se deschide abrupt: „Nicolae Ceaușescu este un om imprevizibil, inexplicabil și minunat”. Sunt aici semne destul de clare ale unei simpliste gândiri de lemn, alcătuite din idei de-a gata, preluate mecanic și înghițite pe nemestecate. Iar faptul că o asemenea percepție a publicului despre dictator are la bază legendele urbane este exprimat aproape explicit de către Daniel Bănulescu, într-un fragment menit să demonstreze caracterul imprevizibil al dictatorului. Mai interesantă decât legenda urbană în sine, care poate fi rezumată în două cuvinte este punerea în scenă, menită să dea credibilitate unei situații neverosimile, pe care o voi cita in extenso și ca mostră de scriitură a lui Daniel Bănulescu: „Ziua de luni, 7 decembrie, 1987, e o zi de soare cu dinți. Frigul pișcă trecătorii, dar soarele în creștere mângâie imediat locul pișcat. E ora 8 și 14 minute dimineața și ziua prinde putere.

Spre vest, pe o banchiză de nori, se leagănă în bătaia vântului Cazarma de Demoni a sectorului 1 al Capitalei.

Dracii care nu sunt de serviciu se trezesc de obicei acum, se întind, păstrează posturi confortabile și identificând dinspre pământ zgomote interesante, privesc către zona Piața Victoriei ca peste marginea unui lighean.

Cele 14 automobile regulamentare ale convoiului prezidențial opresc pe partea dreaptă a bulevardului Ana Ipătescu.

Nicolae Ceaușescu îi anunță pe însoțitorii săi că și-a aprobat singur o zi de concediu, interzice tuturor să interfereze cu ziua sa liberă și, îmbrăcat într-un palton ușor, cu pălărie și cu un ziar împăturit în buzunarul din stânga, coboară din limuzină”.

Ce avem până aici? O fixare cu precizie, în stilul notelor informative ale securității, a zilei din an, orei și a stării vremii, pentru a da maximă credibilitate acțiunii pământești în curs de desfășurare. Imediat naratorul își ridică privirea spre spațiul metafizic, nelipsit, la rândul său de o latură mundană, în care demonii sunt organizați într-o structură militară identică celei a oamenilor și au curiozități cât se poate de umane legate de activitățile pământești din sectorul bucureștean în care sunt alocați. Pasajul legat de „Cazarma de demoni” nu are niciun rol epic în istoria care urmează, rolul său fiind strict acela de a proba omnisciența naratorului. În fine, ultimul paragraf, cu Nicolae Ceaușescu, ieșit din mașina de protocol cu un ziar în buzunar, pălărie pe cap și un palton ușor pe umeri, pare a fi începutul unui roman de spionaj. Urmează legenda urbană propriu-zisă în care fostul șef al statului, camuflat în spatele ziarului și cu pălăria trasă pe ochi se pune, fără a fi recunoscut, la coada uriașă formată în fața magazinului agricol Crevedia, unde așteaptă vreme de vreo patru ore și ascultă toate câte se vorbeau despre el de către oamenii din jurul său. Într-un fel întâmplarea este în măsură să răspundă la întrebarea, frecvent auzită în ultimii ani ai regimului comunist, dacă Nicolae Ceaușescu știa cu adevărat ce se întâmplă în țară și care era starea de spirit a oamenilor? Pe de altă parte, însă, atribuindu-i fostului dictator aceste apucături de Cuza Vodă care își asumă riscul de a intra singur în mulțime pentru a afla starea de spirit a populației, echipele de dezinformare se străduiau să-i retușeze puțin imaginea, în sensul de a-l umaniza. Fără îndoială, acest tip de apariții incognito ale șefului statului în mijlocul mulțimilor reprezintă o legendă urbană a anilor 1980, niciodată confirmată în realitate, dar care spune multe despre starea de spirit a oamenilor acelui timp. Cert este că reproducerea ei este unul dintre cele mai lungi și mai accesibile fragmente ale cărții.

Romanul N-ai vrea să te trimit în Paradis?, de Daniel Bănulescu este o creație colectivă a poetului, dramaturgului și prozatorului omonim. Dialogurile sunt pe alocuri sclipitoare și în permanență eficiente, alunecările în fantastic, oniric și metafizic, viziunea suprarealistă, plonjoanele în realismul cel mai terestru scot la lumimă un autor care stăpânește bine o gamă largă de tehnici ale scriiturii și îl obligă pe cititor să fie în permanență cu toate simțurile alertate, pentru a nu pierde din ochi sensul acțiunii. Dacă există o vulnerabilitate a autorului, aceasta vizează mai degrabă tehnica de construcție, ingineria textuală care este, în anumite situații, destul de alambicată și obscură pentru a-i permite cititorului să fie sigur că pășește pe un drum solid care duce spre o finalitate sigură.

Romanele lui Daniel Bănulescu sunt precum acele tablouri pe care, pentru a putea să le înțelegi, trebuie să te tragi câțiva pași mai în spate pentru a cuprinde cu privirea întregul ansamblu. Sau, dacă preferați, ca acele băuturi tari, a căror savoare o simți mai bine după ce ai terminat paharul, decât în momentul în care le pui pe limbă. Autorul crede că, la sfârșitul lecturii romanului N-ai vrea să te trimit în Paradis?, vor exista două tipuri de cititori: cei care îl vor disprețui și vor găsi cartea bună doar pentru strivit gândaci și cei care îl vor iubi. Eu cred că fac parte dintr-o a treia. A celor care nici nu îl disprețuiesc, nici nu îl iubesc, dar care, pe măsură ce meditează la el post factum, își simt mintea tot mai plină de întrebări și revelații. Ceea ce nu este puțin lucru.

Daniel Bănulescu, N-ai vrea să te trimit în paradis?,
Editura Paralela 45, Pitești, 2019, 188 pag.