Anul trecut Ștefan J. Fay ar fi împlinit 100 de ani. S-a stins la 90, la Nisa, lăsând în urmă o operă remarcabilă și povestea unei vieți, din multe unghiuri de vedere, exemplară. Doina Rad îi dedică o monografie consistentă, organizând atât informațiile deja cunoscute din cărțile și mărturiile scriitorului, cât și, ca noutate absolută, dosarul de urmărire din arhivele securității. Secțiunea Omul aflat sub vremi vorbește în primul rând despre tatăl scriitorului, Baronul Joseph (Iosif) de Fay, doctor în drept internaţional la Universitatea din Budapesta, specialist în istorie şi poliglot, prieten cu Octavian și Eugen Goga, cu Octavian Tăslăuanu, cunoscut mai ales pentru calitatea sa de deputat al secuilor din Odorhei în primul Parlament al României Mari și pentru discursul său în favoarea Marii Uniri, discurs primit cu ovații prelungi de cei prezenți și lăudat de Nicolae Iorga. Se adaugă amănunte despre familiile de Fay și Kemény(„Istoria familiei de Fay, notează monografa, este de-a dreptul fascinantă, cu personaje desprinse parcă din romanele cavalereşti, din cele de capă şi spadă, cu baroni și baroneți, cu episcopi și cavaleri cruciați”); despre familiile domnitoare din Moldova cărora Voica Bogdan, soția scriitorului, le era urmașă, despre copilărie și adolescență, despre urmași (fiul, Ștefan de Fay junior, este Consul onorific al României la Nisa și un excelent valorificator al operei tatălui său), despre ucenicia în ale scrisului și picturii-sculpturii. Sunt apoi trecute pedant în revistă debutul, proza „obsedantului deceniu”, cărțile dedicate Răscoalelor ţărăneşti din 1907, Primului Război Mondial. Un capitol special se dedică romanului Moartea baroanei, capodopera sa. Monografia Doinei Rad acordă însemnătatea cuvenită personalităților în preajma cărora a crescut și s-a format Ștefan J. Fay (tatăl său murise în 1927, în împrejurări nu tocmai elucidate, aflat fiind în misiune diplomatică la Bruxelles), precum Mircea Vulcănescu, Monseniorul Vladimir Ghika, Mircea Eliade, Constantin Noica, Corneliu Baba, Ion Jalea, Vasile Rudeanu și alții, cărora le-a închinat cărți ori emoționante pagini evocatoare. Volumul adaugă fotografii, documente, referințe critice, indice de nume, într-o încercare reușită de a rotunji imaginea lui Ștefan J. Fay pentru posteritate și de a o salva de la o nemeritată uitare.
S-a întâmplat să-i fiu aproape lui Ștefan J. Fay. După apariția cronicii mele entuziaste la Moartea baroanei, în revista Steaua, cu titlul Tema transilvană, a început o corespondență asiduă („răspunsurile” mele n-au fost lungi scrisori pe măsura celor trimise de Ştefan J. Fay, cu tulburătoare regularitate şi respectând un ceremonial cu arome şi dichisuri din alte vremuri, ci câteva scurte epistole şi, mai ales, însoţirea mai multor cărţi ale sale – ca redactor/editor, ca prefaţator şi chiar ca traducător – în drumul lor spre cititori) și o prietenie caldă (a fost bunul meu prieten de departe, căci nu ne-am întâlnit niciodată!); grație lui am intrat în legătură cu Marcel Moreau, căruia i-am tradus un șir de cărți, inclusiv volumul de corespondență dintre cei doi.
Cărţile lui Ştefan J. Fay de la Moartea baroanei (1988), până la Sokrateion (1991), Caietele unui fiu risipitor (1994), sau la cărţile-document despre Ioan Kemény, Vladimir Ghika, răscoalele din 1907, se supun, în patetismul lor conţinut şi în ritmicitatea revenirilor asupra unor teme obsedante, acestei profesiuni de credinţă: „Primul – şi cel mai puternic – atribut al apartenenţei la un neam ţine de cultura în care trăieşte omul. Eu nu-s român prin sânge, ci prin cultură, prin limbă. Limba şi cultura mi-au dat mie Patria. Ele m-au făcut român. Pe Tata, la răscrucea marilor întrebări pe care le punea istoria, l-a făcut român opţiunea pentru dreptatea cauzei româneşti în problema Transilvaniei…” Tot ce scrie Ştefan J. Fay este confesiune, document şi, în sensul cel mai înalt al cuvântului, manifest.
În romanul Moartea baroanei, descopeream o conştiinţă exemplară slujită de un verb în stare să scoată în evidenţă sensuri grave ale istoriei şi să le prefacă în repere obligatorii ale respectului de sine al unui neam. O memorie ruminantă, un simţ rar al răspunderii individuale faţă în faţă cu destinul comunităţii aparţinătoare transformau tema transilvană (cu argumente ţinând de logica bunului simţ şi de justiţia devenirii istorice) în motiv obsedant de gândire şi simţire, cu adânci semnificaţii simfonice, şi în datorie de împlinit în numele autohtoniei absolute a românilor ardeleni. Cu fiecare nouă secvenţă recuperată trecutului, vocea se obiectivează, se deschide spre general, panoramând evenimentele reconstituite. Aceste creşteri/descreşteri de voce înaintează şi se retrag paralel, cu atingeri scurtcircuitate, efectul fiind de frescă vie, palpitândă. Atmosfera, costumaţia, recuzita de epocă sunt reconstituite cu migală de restaurator.
În scrisoarea-bijuterie Sokrateion (1991),Ştefan J. Fay probează cu asupra de măsură, scriind despre Mircea Vulcănescu, darul prieteniei critice pe care i-l recunoştea Constantin Noica. Deşi scrisoarea este cu adresă şi intenţiile ei monografice, Ştefan J. Fay nu izolează statura lui Mircea Vulcănescu înălţând-o pe un soclu artificial. Dimpotrivă, galaxia spirituală românească pe care a avut fericirea s-o cunoască are mai mulţi sori, de multe ori complementari, intensificându-şi lumina proprie prin confruntarea cu ceilalţi. Iar călăuza este pe măsura teritoriului străbătut: în stare să vibreze, să angajeze cititorul într-o complicitate spirituală fertilă. Aici, o paralelă subtilă cu Noica, „cel care ştia lucrul pe care îl spunea”, în vreme ce Mircea Vulcănescu căuta lucrul pe care voia să-l spună: „copac cu mii de frunze fremătând tumultuos în vânt”. Dincolo, cuvinte emblematice mărturisind despre bogăţia limbii româneşti: acel totdeauna („tot de a una”) al lui Mircea Vulcănescu, „timpul în care totul e dat dintr-o dată, pentru care veşnicia nu e decât unitatea totului, ci nicidecum nesfârşitul lui”, faţă în faţă cu „n-a fost să fie” al lui Cioran. Fişarea bibliotecii – întâmplare biografică atât de fecundă, încât ai putea-o crede şi invenţie romanescă, fără ca asta să-i scadă din valoare – este un prilej pentru a cunoaşte şi descrie un mare om acolo unde se cuvine să fie, în compania marilor spirite. Aceleaşi rare calităţi se lasă descifrate în excelentele Caiete (ale) unui fiu risipitor, jurnalul unei jumătăţi de veac traversate alături de doamna Voica, soţia sa, mereu în stare de veghe, atenţi să nu se risipească nimic din zestrea de întâmplări ziditoare.
De la Ştefan J. Fay am aflat că, în 1881, Alexandru Odobescu îi scria, de la Paris, lui Ion Bianu despre o carte pe care şi-ar dori-o tradusă în româneşte de vreun ardelean harnic căci e „cât se poate de importantă pentru ţara noastră”. Cartea cu pricina: Memoriile principelui ardelean din secolul al 17-lea Ioan Kemény. Despre memoriile lui mi-a vorbit, mult şi cu entuziasm, pe vremea când lucram împreună la ediţia integrală a romanului Moartea baroanei (inclusă Colecţiei mele Akademos de la EDP). Îşi procurase cu mare greutate o ediţie ungurească şi reuşise să traducă tot volumul, cu ajutorul mai multor prieteni. Din păcate, invocata scrisoare-testament a lui Odobescu nu mişca pe nimeni. Am reluat discuţia. Memoriile văd lumina tiparului în haină românească (2002). Dar, în vreme ce Memoriile îşi croiau cu trudă drum spre cititorii români, Ştefan J. Fay a mai reuşit o ispravă de toată lauda: Cronologia lui Ioan Kemény. Caietele unui roman care nu s-a scris, volum bazat, în principal, pe aceleaşi Memorii, recitite dintr-o perspectivă vag romanţată, dar recurgând şi la alte izvoare, pentru o cât mai vie reconstituire a epocii şi a personajului: „Şi pe măsură ce înaintam prin hăţişul informaţiilor, mărturiseşte autorul, în faţa mea se contura un model de cavaler al curajului, al cinstei, al măsurii în judecata politică şi militară, al iubirii de pământul pe care s-a născut – comparabil cu cele mai frumoase chipuri de eroi ai Renaşterii din ţările apusene”. Din scrisorile schimbate de Ioan Kemény şi de tatăl său Baltazar cu Domnii români, autorul desluşeşte legăturile adânci şi tainice dintre cele trei principate, unite prin rezistenţa în faţa presiunilor străine, ba chiar o intenţie confederativă, sub semnul „moştenirii lui Mihai Viteazul”. Caietele romanului (care ar fi trebuit să se numească Principele neprimit) şi Memoriile merită citite în paralel, cu un folos indiscutabil pentru cei care cred, asemeni lui Fay, că „Nu mor decât cei pe care îi uităm”.
Am tradus şi am prefaţat Epistolarul, adică schimbul de scrisori dintre Ştefan J. Fay şi Marcel Moreau. Ştefan Fay şi doamna sa, Voica („Voica e moldoveancă. De o inteligenţă periculoasă pentru cine îşi simte limitele propriei inteligenţe. Curajoasă.”), se încheagă în Epistolar ca personaje/instrumente fine şi gata să vibreze la semnalele celuilalt. S-au cunoscut în casa lui Octavian Tăslăuanu, prieten al părinţilor lui „încă de pe vremea bătăliei pentru Transilvania”, soţia acestuia, născută Sturza, fiind mătuşa Voicăi. Se reîntâlnesc în casa Lizetei Odobescu şi a lui Eugen Goga, fratele poetului, „iarăşi prieteni cu părinţii mei, din aceeaşi vreme a bătăliilor parlamentare, în care tata dăduse votul pentru alipirea Transilvaniei…” Mai târziu, prin Voica, ajunge „în intimitatea lui George Enescu şi a soţiei sale, Maruca Rosetti-Cantacuzino.” Marcel Moreau îi descrie, uimit să le descopere graţia: „Îşi amintesc totul şi ştiu restul. Septuagenari parcă din nebăgare de seamă, colindă trecutul, prezentul şi viitorul fără a părea să facă vreo diferenţă între categoriile temporale […] totul ţine de un odinioară imediat, aproape palpabil”. Prima sa limbă a fost japoneza… Tatăl, întors de la Tokio, moare la Bruxelles, unde era prim secretar al Legaţiei Române. Tânărul Ştefan Fay face ucenicie în atelierul sculptorului Ion Jalea, alt prieten al părinţilor săi. Studiază la Bucureşti sculptura, apoi pictura. Începe să scrie. Ajunge secretar al Enciclopediei Române, volumele II şi III. Întâlnirea cu câteva somităţi ale intelighenţiei noastre, unele dintre ele vechi prieteni ai tatălui său, îl marchează.
Jurnalul Fără-mituri (sau fărâmituri) e ultima sa carte. Fragmentele nu deosebesc anume marile fapte ale Istoriei de faptele mărunte, în aparenţă, ale oamenilor prinşi în vârtejul ei. Trec prin carte oameni mari – Mircea Vulcănescu, Cioran, Eliade, Dan Botta, Jora, Gafencu, Pătrăşcanu, Henri Stahl, Petru Comarnescu, Enescu, Ion Jalea, Regele Ferdinand şi Regina Maria, Noica, Lovinescu, Nae Antonescu, Brâncoveni, Cantacuzini, Bogdani, Slătineni ş.a.m.d. –, dar şi oameni simpli, unii fără nume; se întâmplă revoluţii, arestări, exproprieri, se îndură exiluri, domiciliu forţat, foamete, şomaj. Se citesc/scriu cărţi, se admiră picturi şi se salahoreşte pentru o bucată de pâine. Şi, mai ales, se rezistă: „Fiecare om îndeplineşte pe pământ o sarcină care nu poate fi preluată de nimeni altul. Este o nenorocire când omul este scos din rostul lui”. Şi: „Decepţiile ţin de noi înşine şi nu de realitatea înconjurătoare, chiar dacă sunt declanşate de această realitate. Am putea spune, însă, că, tocmai fiindcă ţin de noi, sunt realităţi absolute – dar asta nu ar fi adevărat, fiindcă noi înşine ne comportăm altfel în faţa aceloraşi fapte…”
Am prefațat și cartea pusă la cale de Ilie Rad, De amicitia. Scrisori trimise de Ştefan J. Fay lui Ilie Rad (2009). Nu era prima întreprindere evocator-memorialistică de acest fel: a editat deja, în 2003, La un ceai Ştefan J. Fay. „Personajele principale” ale epistolarului sunt Ştefan Fay, Transilvania şi Prietenia. Ilie Rad le este martorul. I-am remarcat nu o dată pasiunea de arhivar implicat, de intelectual dornic să parcurgă evenimente culturale prin intermediul marilor biblioteci şi prin experienţă proprie de peregrin în căutare de urme mirabile, deopotrivă. Multe dintre informațiile puse la lucru de Doina Rad își au sursa în aceste cărți.
Despre toate aceste cărți, despre întâlnirile mirabile dintr-o viață deschisă generos spre ceilalți, despre istorie și literatură, imbricate și luminându-se una pe cealaltă, despre strămoși și urmași, în această monografie care se citește cu interes și folos.
Doina Rad, Ștefan J. Fay sau cercul care se închide, monografie,
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, 376 pagini