remember
Liviu Ioan Stoiciu

Mircea Ciobanu, sprijinitorul meu

Articol publicat în ediția 6/2020

Mircea Ciobanu – 80

Mai 13 era zi însemnată în calendarul meu personal, cu chenar în formă de inimă (era o joacă serioasă) timp de zece ani, între 1985 și 1995 – era ziua de naștere a lui Mircea Ciobanu! Îi duceam prinosul și înainte, și după Revoluție, era o sărbătoare de suflet, de care țineam cont, adăugată zilelor de naștere ale rudelor de sânge, natural. Nu făceam caz, avea locul ei natural. Timid, eu nu deranjez de când mă știu pe nimeni, stau rezervat, „în banca mea”. Nu m-am bucurat de apropierea niciunui scriitor, deși îi stimez și-i iubesc în felul meu pe mulți-mulți, am preferat să stau deoparte. Cu Mircea Ciobanu s-a întâmplat să-l simt mai apropiat sufletește – poate și fiindcă mi-a fost editor pasionat, distins, de o dură generozitate, la trei cărți de versuri; la două, cele apărute înainte de Revoluție, a trebuit să ducem lupte în câmp deschis de convingere reciprocă, „războaie”, „că altfel nu se poate să apară cartea”. Pe cât de supărat eram pe el din cauza „autocenzurii”la care mă supunea, pe atât mă entuziasmam la gândul că puteam să public o carte la care lector să fie Mircea Ciobanu – un scriitor „esențial”, de pus în ramă.

E greu să fiu înțeles, nu e vorba de idolatrizare, ci de mare respect. Îl admiram pe Mircea Ciobanu, mi se părea a fi limita de sus a profesionalismului scriitoricesc (poet, prozator, eseist, traducător, editor de top). El a strălucit cât a trăit (doar 56 de ani; nu-mi vine să cred că doar atât), a fost un reper de bază pentru familia lui și pentru literatura română, în viața particulară și publică. 30 de ani, de la debutul editorial (în 1966) până în 1996, când a dispărut, a avut parte numai de glorie interioară (las la o parte cele patru premii ale Uniunii Scriitorilor, cele mai importante), volumele Nimic fără Dumnezeu. Convorbiri cu Mihai I al României (Humanitas, București, 1992 – vol. I și 1993 vol. II) și La capătul puterilor. Însemnări pe Cartea lui Iov (Editura Vitruviu, București, 1997) încununându-i opera. A scris cu Biblia pe masă, era înnobilat prin știința și simțămintele ei. „Orice mesaj al său se situează fie în prelungirea unei istorii, fie a unei meditaţii biblice”, scria Ioan Petru Culianu despre Mircea Ciobanu. „Centrul interogaţiei existenţiale a lui Mircea Ciobanu este Iov… Pare că, identificându-se cu Iov, personajul care se întreabă implicit asupra sensului existenţei, şi dacă acest sens se iluminează doar în perspectiva unei «mărturii» superioare, nu poate da un răspuns negativ. Însemnările de pe Cartea lui Iov a lui Mircea Ciobanu — textul care supradimensionează întreaga operă a lui Mircea Ciobanu — încep aşa: «I. Cine a gândit istoria lui Iov trebuie să fi trecut în dese rânduri pe lângă ruinele caselor şi întăriturilor de odinioară, să se fi rătăcit cu privirea peste rămăşiţele de piatră şi var în căutarea dovezilor de putere, de bogăţie, de faimă: trebuie să-şi fi întins, în apropierea lor, cortul — şi noaptea, treaz, în aşteptarea zadarnică a somnului, să fi aşteptat foşnetul prin nisipuri ale vietăţilor stârnite de viziunile lor de cine ştie ce abia simţită tresărire a pământului…»”. Și continuă Ioan Petru Culianu să lămurească și simbolistica legată de Iov, pentru cei neștiutori: „Iov suferă din voinţa lui Dumnezeu. Este pentru întâia oară când un om este lovit… din pricină că a fost găsit într-o stare de neprihănire. Pentru întâia oară când un om este ales dintre oameni pentru a prefigura posibilitatea suferinţei în absenţa cauzelor care duc la suferinţă — dar, mai înainte de orice: posibilitatea neprihănirii într-un trup de om, cum într-un astfel de trup avea să vieţuiască şi să moară Fiul lui Dumnezeu”. Altfel, Istoriile (cele șase romane ale lui Mircea Ciobanu) au trecut în posteritate – au fost incluse în Lista canonică a României literare („100 de cărți de proză în 100 de ani”), iar Nicolae Manolescu, în Istoria sa critică, îi ridică un soclu cu ele. „Nu e greu de descifrat în romanele lui Ciobanu o urmă de umor gogolian şi acelaşi simţ al farsei ridicate la potenţă cosmică”…N-am să înțeleg niciodată de ce, după moarte, numele lui Mircea Ciobanu, atotprezent în cei 30 de ani de activitate, considerat un mare scriitor, a intrat în penumbră. Personal, i-am lăudat lui Mircea Ciobanu și statura de poet. Rețin din același prieten al lui (dispărut în SUA în 1991, la 41 de ani) ce scria „cu limbă de moarte”: „O personalitate puternică, complexă şi fecundă, Mircea Ciobanu este şi creator de şcoală, atât în roman, cât şi în poezie. Ciobanu este și de o rară intransigenţă etică”.

Acum, să insist pe latura etică-morală a „omului-scriitor” Mircea Ciobanu. Rog să fiu iertat că fac aici atât caz de persoana mea. Până în 1990 am locuit la Focșani, am debutat editorial în 1980 cu un volum de versuri premiat la Editura Albatros, La fanion; din 1981 mi s-a deschis dosar de urmărire „informativă” operativă de către Securitatea din județul Vrancea dintr-un motiv aberant, îmi fusese citit un poem intitulat „Lanțul”, în care pomeneam de un faraon („deschid radioul,/ faraonul, vorbește chiar/ el (reconstituire după/ natură)/, deschid/ ziarul…”) de către Virgil Ierunca la Radio Europa Liberă,. Poemul apăruse în revista Viața Românească / iunie 1981, publicat de Florența Albu (alături de alte poeme). Am fost luat de pe stradă, dus „pe sus” la Securitate și pus să dau declarație cum de mi-am permis să trimit eu acel poem la Europa Liberă; un căpitan de Securitate, de o rară violență și prostie, „Prodan” (în anii următori avea să fie avansat la București), nu putea să conceapă că poemul era luat din revistă. Eu nici nu știam că fusese transmis la Radio Europa Liberă, nu-l ascultasem. Natural, am fost impulsiv, la limita ultrajului atunci, reacționând cu aceeași măsură atunci când m-a bruscat… La începutul anului următor, 1982, în februarie, mi-a apărut la Editura Albatros (lector Gabriela Negreanu) volumul de versuri intitulat Inima de raze, care era dedicat… faraonului (subliniam asta și pe toate autografele). Virgil Ierunca a ridicat în slăvi cartea la Radio Europa Liberă în cronica sa și a citat din poeme și ce era mai… compromițător, inclusiv faptul că pe coperta 1 (poză manuscris scris de mână) erau versurile infamante: „aici în/ nimica / unde zacem în propriile noastre / excremente // păcătoși, în/ utopie”. Ce a urmat nu e greu de înțeles, Securitatea vrânceană a înnebunit, a alertat Securitatea centrală, nu mai dau amănunte – volumul mi-a fost retras de pe piață și trecut la bibliotecile publice la „fondul special”, scos din raftul cu acces la cititori. Că veni vorba, mă mir în continuare că Nicolae Manolescu nu a luat în seamă acest volum, Inima de raze, anunțând în Istoria critică… (inclusiv în ediția revăzută, apărută anul trecut; am sperat degeaba să fie îndreptată eroarea) că al doilea meu volum era… cel de-al treilea, Când memoria va reveni – volum apărut în 1985 la Cartea Românească, editat de Mircea Ciobanu! Am ajuns unde voiam să ajung, să se înțeleagă exact legătura. Îi rămân „până la moarte” recunoscător lui Mircea Ciobanu, care cunoștea în amănunt situația mea „delicată public”. Așa cum se știa și la nivelul Uniunii Scriitorilor, unde aveam dosar de primire în Uniunea Scriitorilor depus din 1982 (primisem premiul Uniunii Scriitorilor pentru La fanion și, conform regulamentului, intram „automat”). A intervenit decisiv Securitatea și a anulat tot, inventând un dosar incredibil… Nu mai insist (am fost primit în Uniunea Scriitorilor imediat după Revoluție). Pe acest fond de desființare morală a mea, ajuns „oaie neagră” a autorităților de toate felurile la Focșani, era imposibil de crezut că voi mai putea să public vreo carte. Aici a intervenit întâlnirea mea cu destinul numit pe acest palier Mircea Ciobanu. Eu eram un provincial neajutorat. Nu-mi amintesc cum a ajuns manuscrisul volumului Când memoria va reveni la Mircea Ciobanu, probabil l-am depus personal (sau l-am trimis prin poștă) la Editura Cartea Românească; hazardul a făcut să ajungă sub ochii lui. Bineînțeles, el știa exact cine sunt, ce necazuri am. N-o să mă lungesc (apariția acestui volum are o adevărată poveste, un an de hărțuire), după Revoluție am aflat că volumul meu în manuscris a avut un referat extern negativ (am aflat chiar de la cel care l-a scris și care și-a cerut scuze; e un poet premiant), care practic a blocat apariția lui. În plus, ochiul cenzurii era deschis cât cepele, știind ce hram port, „cu dosar de urmărire” la Securitate. De ce Mircea Ciobanu a ținut cu orice preț să mi-l publice? Magie. Fiindcă într-o zi, în partea a doua a anului 1984 probabil, m-a chemat la el la birou, când nu mai era nimeni și mi-a spus că el va tăia cu mâna lui ce crede de cuviință din volum, să poată să apară. Îl țineam de mâna cu care tăia să nu mai taie. Am dus tratative, până la urmă a acceptat să schimbăm cuvintele tari cu altele moi, ca să nu mai taie atâta. În 1985 a apărut volumul Când memoria va reveni, care prin titlu alarma Securitatea. După apariția acestei cărți, Securitatea vrânceană și centrală (dosarul de urmărire operativă n-a încetat decât la Revoluție) a fost convinsă că eu am pe cineva suspus dacă am reușit să apar și că am spatele acoperit, deși a devenit și mai represivă la adresa mea. Cu toate acestea, datorită lui Mircea Ciobanu am publicat volumul O lume paralelă (alt titlu care era interpretabil atunci) la începutul anului 1989! Ceea ce era prea de tot pentru Securitate (ca și pentru „colegii” scriitori din Vrancea, care aveau să mă execute într-un proces public în… 5 decembrie 1989 la Focșani; m-am lungit destul, n-o să mai dau amănunte și aici). Dintre toți, editorul Mircea Ciobanu se ridica în ochii tuturor (nu numai ai mei) ca un stâlp al rezistenței. Mircea Ciobanu era sprijinitorul meu…„sprijinitorul vieţii mele. De cine să-mi fie frică? Când înaintează cei răi împotriva mea… tocmai ei – prigonitorii și vrăjmașii mei – se clatină și cad… Căci El mă va ocroti” (Psalmul 27). Eram cineva, fiindcă Mircea Ciobanu-Iov mă publica, pe când eram „ca și interzis”, în vremuri de urâtă cumpănă. Îi mulțumesc și acum pentru umărul de sprijin, prin el mi-am menținut și respectul față de mine însumi. După Revoluție mi-a publicat, la cerere, repetându-mi că trebuie să merg pe mâna lui (în anul în care el a murit, 1996, la Editura Eminescu, unde era redactor-șef) volumul de versuri Singurătatea colectivă – câtă sublimare!

Anul ăsta Mircea Ciobanu ar fi împlinit 80 de ani (Bunul Dumnezeu l-a luat printre „seniorii” săi încă din 1996, să-i țină de frumos), nu știu ce dar i-aș fi putut da de ziua lui de naștere, poate s-ar fi bucurat să recit câteva versuri ale lui cu voce tare, onorat că o pot face public, în fața invitaților lui:

Sunt eu, şi-n rest e numai vânt.

O, lepra – dacă n-ar fi sură

nici eu n-aş fi pierdut, cum sunt,

de ceată, nume şi măsură.

(Din volumul Patimile, 1968, când Mircea Ciobanu avea 28 de ani).