Descoperirea opticii lentilei convergente de către Salvino degli Armati (1299), ce a condus la fabricarea ochelarilor, şi ideea de lunetă a lui Leonardo da Vinci (1490) pusă în practică de olandezul Hans Lippershey într-o versiune primitivă (1608) au deschis larg porţile cerului pentru astronomi, iar Galileo Galilei a ştiut să profite din plin de avantajul astfel oferit. Asamblându-şi singur o lunetă 32x, l-a putut vedea pe Jupiter pentru prima oară mărit cât Luna plină, descoperind în jurul său patru sateliţi (Io, Europa, Ganymede şi Callisto) care dovedeau că nu toate corpurile cereşti se rotesc în jurul Pământului. Aceste revelaţii, la care s-au adăugat fazele planetei Venus, petele solare şi muşuroaiele de stele din compoziţia Căii Lactee, confirmau sistemul lui Copernic, aşa că savantul îi trimite o scrisoare la 21 decembrie 1613 colegului său de la catedra de matematică a Universităţii Pisa, Benedetto Castelli, pentru a-l pune la curent cu constatătile făcute. Mişcare greşită, căci o copie a scrisorii a ajuns în capitală pe mâna Inchiziţiei, care l-a luat pe expeditor la întrebări. Galileo s-a apărat cum că era o înscenare, că o mână străină ar fi alterat textul, şi drept dovadă le-a prezentat băieţilor cu ochi albaştri o altă versiune anume pregătită, cu care a scăpat basma curată. Nici nu e de mirare că i-a convins, la cât de genial fusese redactat denunţul împotriva lui. Auzi raţionament la abatele Caccini : „Pământul nu are picioare şi articulaţii ca animalele, să se mişte”. Dar, cum Biserica a decretat în februarie 1616 că heliocentrismul era „prostesc şi absurd”, „în contradicţie cu sensul Sf. Scripturi”, l-au avertizat să-şi bage minţile-n cap. Numai că după un deceniu şi jumătate Galileo s-a săturat să facă pe cetăţeanul model şi a recidivat, publicând un Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii (1632), drept care l-au făcut pachet pe şmecher şi l-au livrat tribunalului inchizitorial unde, ca să nu sfârşească la fel ca Giordano Bruno, savantul pisan a trebuit să semneze o retractare, scăpând astfel doar cu arest la domiciliu pentru tot restul vieţii.
„Eppur si muove”? Poţi să cauţi mult şi bine această frază în arhiva procesului. Biografia publicată de Vincenzo Viviani (1655-1656) nici ea n-o pomeneşte nicăieri. Se pare că a fost o legendă pusă în circulaţie de arhiepiscopul Ascanio Piccolomini, care a supravegheat mutarea împricinatului la Villa Il Gioiello din Arcetri, locuinţa lui Galileo din ultimii săi ani (1631-1642), unde astăzi, pe dealurile Florenţei, se înalţă Observatorul Astrofizic şi Institutul de Fizică Teoretică ce-i poartă numele. Într-un tablou anonim din 1643-1645 atribuit lui Murillo şi găsit în 1911 la un colecţionar belgian, înfăţişându-l în mod fantezist pe Galileo într-o temniţă, fraza apare scrijelită pe un zid. Tipărită, ea apare pentru prima oară abia în 1757 în cartea lui Giuseppe Baretti Biblioteca italiană. Dar parcă scrisoarea incriminatorie trimisă lui Castelli, semnată „G.G.”, n-a fost găsită abia în august 2018 în biblioteca Royal Society din Londra ?
O altă legendă pe seama lui Galileo este faimosul experiment cu căderea liberă a corpurilor, relatat doar de Viviani. În 1589, ajutat de doi asistenţi, Galileo ar fi urcat două ghiulele în vârful Turnului din Pisa (oraşul natal), lăsându-le apoi să cadă simultan. Deşi una era de două ori mai grea decât cealaltă, ambele au ajuns la baza turnului în acelaşi timp, demonstrând că Aristotel se înşelase când lega căderea unui corp de masa lui. Nici Galileo, însă, şi nici alţi contemporani nu au menţionat un atare experiment, comparativ cu cel al englezului Robert Boyle realizat curând după moartea lui Galileo şi confirmat, cu o bilă de plumb şi o pană căzute cu aceeaşi viteză într-un vid produs cu ajutorul unei pompe. La 26 iulie 1971, el a fost repetat şi în vidul de la suprafaţa Lunii de către David Scott, comandantul misiunii Apollo 15.
Cu legende ori fără, reuşitele lui Galileo în studiul cinematicii, dinamicii şi opticii rămân oricum istorice şi fac din el „părintele astronomiei de observaţie”, „părintele fizicii moderne”, „părintele metodei ştiinţifice” şi chiar „părintele ştiinţei moderne”. Cumea e că ambele lui fete au fost călugăriţe. Iar meritele tatălui lor s-ar fi putut îmbogăţi cu încă două descoperiri, ratate la mustaţă din pricina instrumentelor de observaţie rudimentare. Prin luneta lui, crezuse că vede pe Saturn însoţit de doi sateliţi simetrici în 1609, notând despre eveniment „tergeminum observavi” („l-am văzut întreit”), când de fapt îi vedea în premieră inelul, astfel că descoperirea îi va reveni lui Christian Huygens după jumătate de veac. Mai observase de două ori în 1612 o nouă „stea”, fără să ştie că ceea ce vedea era de fapt conjuncţia lui Jupiter cu o altă planetă necunoscută (Neptun) de aproape şase ori mai distantă, pe care abia în 1846 Johann Gottfried Galle o va identifica optic, după ce calculele lui Le Verrier şi J.C. Adams deja o preziseseră.
Adevărat circ al ruşinii, Vaticanului i-a trebuit peste un deceniu (1979-1992) ca să examineze dosarul procesului şi să admită „eroarea judiciară” comisă de infailibilii săi, fără a mai vorbi că până nu demult Benedict al XVI-lea scuzase condamnarea ereticului. Cine ar crede că au trecut patru veacuri de când se rosteau sentinţe precum „Matematicile sunt nişte născociri diavoleşti ce ar trebui alungate din toate naţiunile creştine” (Florenţa, 1614), dacă şi astăzi, în era navetei spaţiale, îţi ia 13 ani să verifici că Pământul „totuşi se mişcă”? Slavă Domnului că măcar n-a sfârşit şi Galileo precum Giordano Bruno. Ceea ce făcuse diferenţa a fost – e de părere Asimov – temperamentul dominicanului, de felul său prea rău de gură : „A susţinut aceleaşi idei, dar într-un mod aşa de nediplomatic şi polemic, încât până la urmă a fost ars pe rug la Roma.”. Vorba lui nenea Trahanache : „Bun băiat, deştept, cu carte, dar iute… Într-o soţietate fără moral şi fără prinţip, trebuie să ai şi puţintică diplomaţie !”