proză
HORIA DULVAC

ETAJELE CREIERULUI DOLDORA DE ORGASME

Articol publicat în ediția 10 / 2016

Singura soluţie să nu calci peste biografiile acelea lipicioase târându-se pe trotuar ca nişte melci ploioşi, ori râme curate dar oarbe, e să te înalţi. Asta cere un mic efort. Ca în exerciţiile yoga.
Plămânii se deblochează atunci cu uşurare, iar corpul parcă s-ar umple cu heliu. (Aşa ceva i s-a întâmplat prietenului meu Sandi când a murit. A scos un sunet suav: „Off”, şi s-a uşurat. „A semnat procesul-verbal de primire” – cum glumea bădărăneşte unchiul contabil – şi s-a ridicat cu un pufăit, ca o păpădie la cer. O păpădie care şi-a pierdut capul numaidecât .)

În acele momente nu poţi decât să te concentrezi cu disperare, înălţându-te dintr-o încreţitură a creierului.
Asta am şi făcut. (Nu ştiam însă peste ce voi da.)
Cutele lui stranii (ale creierului) îl făceau să semene cu un deşert – mă întrebam ce naiba căutam eu pe aici.
Nu-mi trebuia nimic altceva decât să privesc: oamenii se târau, lăsând dâre de melci pe trotuare limfatice. Pietrele de bazalt, ca spinările de balenă, tresăltau în visele lor.
Uneori dădeau din braţe de parcă ar fi vrut să zboare – ca nişte ciungi (se zice că dacă te visezi zburând în vis, creşti). La revenire, cei mai mulţi nu mai nimereau gândul din care au plecat. Sau talpa piciorului imens (am văzut asta într-o pictură a unui sudamerican) depăşea trotuarul.

Aşadar priveam de sus tacticos, oamenii moţăind în citoplasmele lor binevoitoare. În vieţile lor dormitând ca în conserve.
De cele mai multe ori, etajele de sus al creierului erau doldora de orgasme (dosite printre rufe mototolite şi suspine).
În încăperi mici ca nişte dressinguri, coruri de femei cântau în strane. Dacă dădeam peste ele, strigau: „Ocupat”. Îşi acopereau sânii, dar lăsau să se vadă perfid pubisurile cu smocurile de blăniţă neagră .
Erau mamele noastre – fără noi, fuseseră trimise în camere de suferinţe, simple prostituate care făceau avorturi.
Deschideam alte uşi: mă pomeneam în magazii dosnice, ca nişte depozite funerare. Acolo vedeam morţii levitând în sicrie de lemn – nişte somnambuli.

Am coborât puţin, căci nu mai aveam forţă ascensională şi am plutit peste Parcul care se învecina cu cimitirul (cel în care fusesem sau urma să fiu îngropat Eu.)
Nu ştiu ce naiba se petrecea acolo, dar vegetaţia nebunească a Parcului cred că îi făcuse pe morţii cimitirului să se creadă rizomi. Făceau dragoste între ei, acolo, sub pământ. Nu îi vedea nimeni, ceea ce era îngrozitor.
Am aterizat fâlfâind pe o bancă, lângă doi îndrăgostiţi. (Priapismul meu nenorocit, care făcea să mă simt stânjenit în preajma femeilor, mă împiedica să zbor mai performant. )
I-am privit (pe îndrăgostiţi) mai de aproape: limbile lor se încolăciseră ca nişte liane. Chestia asta a fost parcă un semnal. Fără nicio urmă de decenţă, gardul viu (era o specie din aia prolifică, de care aveam şi eu nevoie la ţară) a început să geamă. Tufişurile scuturau zdravăn din fund. Câteva pisici, care îşi făcuseră acolo culcuş, au căzut în praf, scuturându-şi blana.
Copacii voinici se masturbau lângă gardul cimitirului, întorşi cu spatele la trecători. Brusc, linia orizontului a devenit o abundentă dungă lăptoasă. (Se lumina de ziuă.)
Tot Parcul a fost deodată cuprins de larmă. Până şi guguştiucii, cu limbile lor mici, guralive, ca nişte clitorisuri roz, împrăştiau din cer tot felul de măscării şi cuvinţele deşucheate. Cădeau ca un fel de guano pe pământul care năduşea şi gemea. Era şi el robit plăcerii, săracul!
Şi cuvintele trecătorilor, altminteri cetăţeni cu capetele pe umeri (numai că sfinţenia lor era fragilă ca un glob de păpădie) au început să scuipe deocheat. Trebuia să mă feresc să nu mă pişce cu înţelesurile lor ascuţite.
Scuipate, cuvintele se târau pe pământ, ridicându-se ca nişte râme verticale. O luau prin parc de nebune şi se căţărau în jurul trunchiurilor erectile – nişte degete butucănoase.
Era atât de flagrant, că îmi venea să urlu: Parcul avea organele genitale (testiculele bine vascularizate şi penisul gros, uşor vulgar) la vedere. Din carapacea lor ca nişte portofele cheratinoase, ţâşneau seminţele scoţând ţipete senzuale şi se aruncau în gol. Cădeau în cap, atavice, păroase. Pământul le înghiţea ca o plapumă de carne. Înăuntrul cărnii, viermuiau cuvinte.

Dacă aş fi avut urechi de liliac, aş fi perceput orgia de suspine. Cerul le culegea îngăduitor, un imens colector apicol. Dar eram surd, surd ca dulapul bunicului meu căruia în război îi explodase o grenadă lângă ureche, surd ca o gutuie.
Singura iarba cimitirului se futea cu disciplină. (Îmi amintea de eficienţa armatei mele la termen redus.) Asta o şi făcea să avanseze: geometric, organizat. Marginile gazonului nu mai puteau fi oprite din digestia care înghiţea totul în jur.
Da, dintotdeauna iarba fusese aliatul meu cel mai de încredere. Se îndesa la treabă, pe tăcute, pe brânci ( Îmi creştea şi mie părul în urechi, în nas ori în fund.).
Ar fi trebuit să luăm toţi oamenii oraşului, exemplul ei.

După ce m-am îndepărtat de cei doi îndrăgostiţi cu limbile încolăcite ca nişte liane (din junglele amerindienilor ălora care comunicau cu zeii lor prin crize judicioase de epilepsie), am luat-o aşa, pe aleile secundare ale Parcului – un codoş bătrân.
Fluieram o melodie hoţească şi făceam cu ochiul cerului – care se zgâia şi el ca un voyeurist.
La un moment dat, în timp ce urinam pe scoarţa binevoitoare a unui copac bătrân (semăna cu blândul meu bunic Nicolae- cel care a ajuns sfânt), am zărit o piatră ghiduşă. Atunci mi-a încolţit ideea să o dezbrac. Ştiam că pietrele fac muşchi, adăpostind sub ele tot felul de lumi nelegiuite.
Aşa că m-am apropiat şi, cu o mişcare bruscă, am dislocat-o. A scos un ţipăt scurt, ca de viol. Sunetul a umplut cerul de larmă.
Piatra cu carne străvezie şi-a acoperit părul pubian cu degete galbene ca o dantelă.
Am început apoi fluierând cu inconştienţă, să întorc toate pietrele pe care le zăream – le răsturnam pe o parte, ca în aşternut femeile venusiene, iar ele scoteau un suspin frivol. Asta îmi producea un soi de febrilitate necurată –penisul meu s-a înfipt în pământ, ca un ţăruş uriaş, bolnav de priapism. În urma mea lăsasem o dâră de parcă aram. Nu aş fi vrut să fecundez pământul cu laptele meu necugetat.
Până când am dat de o piatră dulce, cu chipul Maicii Domnului, ca o monedă romană adormită sub apele unui râu.
Am ridicat-o şi ea a oftat. Atunci am simţit iertarea ca o recunoştinţă locvace sub limbă: „Doamne, ce cantitate cosmică de odihnă”, am gândit. Brusc o margine a cerului s-a rupt, şi din ea a curs cugetarea mea lăptoasă umplând orizontul.

Am alergat cu sufletul la gură la soţia mea – să îi spun .
Uite, uite, am strigat, oferindu-i ca un copil descoperirea şi sufletul meu.
Ea m-a privit cu ochi lateral, de pasăre (mie îmi amintea de reptila din care a coborât):
Ce le pasă masculilor de ideile astea inutile, atâta timp cât noi ne ocupăm de înmulţire? (a spus fără să emită cuvinte. )
Avea dreptate. Femeile ştiu să dizolve marginile lucrurilor, împingând acolo unde nu mai era loc, o realitate nouă. (Soţia mea era specialistă la înghesuit bagajele în geamantanele de călătorie. Mă înghesuise şi pe mine printre orgasme, în camerele creierului ei. )
Ne înmulţim ca întunericul şi cu asta basta. Ce era de făcut?

Am ridicat piatra lumii dinaintea mea – cu sentimentul că săvârşesc ceva iremediabil blestemat, ca şi cum aş fi despicat cerul.
– Ce naiba mă apucă şi pe mine să tulbur din rânduiala lor, lucrurile făcute?, mi-am spus. (Doar ştiam că, odată înfăptuite, ele căpătau o legitimitate pe care nici măcar zeii nu se mai oboseau să o cerceteze.) Nu aş putea să las lucrurile aşa cum sunt şi să îmi văd naiba de treabă? mi-am spus încă o dată înciudat.
Dar aşa cum se întâmplă de obicei cu urmările unui gest necugetat, am avut parte de ceea ce n-aş fi vrut să-i ofer vederii: sub piatră, o forfotă de larve şi viermi. Eram primul care le dezgropase.
Brutalitatea cu care le-am dezvelit acoperişul bietelor fiinţe a fost traumatizantă. Credeau că pot continua aşa, să trăiască pe vecie în culcuşul lor din fapte, neprivit. Credeau că, nenumite, fărădelegile lor nici nu existau.
Clipeau din ochi. Nişte ochi acoperiţi cu pieliţă, ca unghiile încarnate. (Nu mai vedeau cu ei de mult, îşi aminteau doar .).
Nimeni, nimeni nu îşi odihnise gândul privirii pe carnea lor – asta rezuma totul. Fără privirea de sus, ţesutul vinovat se revolta.
Dar exista ceva şi mai îngrozitor: lipsa numelui. O situaţie care nu putea fi suportată, pentru că pur şi simplu nu putea fi gândită. Nici o gură pronunţătoare nu zăbovise deasupra, ca un cer carnal, valvular, să ofere pâinea îndurării. O simplă, atât de simplă îmbucătură ce le-ar fi legitimat.
Am pus repede piatra la loc – dar lucrurile nu mai putea fi restabilite. Îmi văzuseră deja chipul levitând cu un hallo firav, bolnăvicios.