poeme
DUMITRU CRUDU

poeme

Articol publicat în ediția 10 / 2016

Măcar în somn poate

Când vreau foarte tare să vorbesc cu mama mea
Iau autobuzul și cobor într-un mic orășel de pe graniță
Și dau roată autogării
Pe unde treceam de fiecare dată când
Veneam acasă.
Acolo aș fi putut-o întâlni
Și acum
Dacă mama mea ar mai fi fost
În viață

Zeci de bătrânele în sala de așteptare
Vorbind între ele
Cu mâinile pe genunchi
Îmi plimb ochii de la una la alta
Deși știu că mama mea nu are cum să fie
Printre ele
Barem măcar vreuna dintre ele de-ar fi cunoscut-o,
Atunci m-aș fi apropiat
Și aș fi intrat cu ea în vorbă.
Dar nu e nici asta.

Deschid ușa și intru în casa
Acum pustie
Și ating cu mâna toate obiectele
Pe care le-a atins mama mea
Ridicând în jur un nor de praf
Un nor de praf atât de mare
Că nimeni nu m-ar mai putea vedea de afară
Dacă s-ar uita pe geam
Cu norul ăla de praf în jurul meu
Trec dintr-o cameră în alta
Și intru în camera mea, unde
Mă bag în pat
Și aștept cu nerăbdare să adorm.
Măcar în somn poate o voi întâlni
Pe mama mea

Bereta mamei mele

Pe când încă mai trăia mama mea într-o zi
Și-a pierdut
Bereta, la care ținea foarte tare.
Bereta ei preferată,
Micuță
Ca un cactus.
Și verde ca un papagal.
Când pleca la rude
Și-o punea în cap.
Când pleca la târg,
Se ducea cu bereta aia,
Fie că era iarnă sau vară, fie
Că ningea sau ploua, neapărat ieșea
Din casă cu bereta aia.
Pe care și-a pierdut-o însă
Cu trei ani înainte să moară și a suferit
Enorm din cauza asta.
Suferea așa de tare că
Nu putea să doarmă nopțile.
Am surprins-o de câteva ori
Chiar plângând.
Bereta aia pe care a cumpărat-o
În tinerețe,
Probabil, era prima cumpărătură
Pe care a făcut-o după ce s-a căsătorit cu tata.

Acum eu am găsit-o.
Acum după ce mama mea nu mai e în viață.
Am găsit-o după divan.
Nici nu-mi imaginez cum a nimerit acolo.
Am luat-o în mână și am răsucit-o pe toate părțile.
Am scuturat-o de praf și
Am privit-o cu atenție.
Dar mama mea nu mai e în viață ca să i-o dau.
Cât s-ar mai fi bucurat dacă ar fi văzut-o.
Bereta aia micuță cât un cactus
și verde ca un papagal.
Dar nu am aruncat-o.
Si am bagat-o în geantă,
Fiind gata oricând să i-o dau dacă mi-ar cere-o,
Deși știu că asta nu are cum să se întâmple
Decât dacă într-o bună zi îmi voi ieși eu din minți

***

După ce fata ei s-a căsătorit, doamna Moraru a vrut să divorțeze de
Domnul Moraru.
Dar n-a divorțat, deși
Toată viața ei a visat asta.
Toată dragostea dintre ei s-a golit ca gălbenușul unui ou
Când au început să îmbătrânească
Și au dat bolile peste ei.
Și ea nu putea trăi fără dragoste.
Domnul Moraru a devenit foarte egoist.
Se gândea numai la un singur lucru:
Cum să-și scape pielea și să trăiască mai mult
Și toată ziua freca menta pe coridoarele din policlinci
Ca într-o pădure, uitând cu totul
De doamna Moraru
Și nemaifăcând nimic prin casă și lăsând-o pe doamna Moraru
Să se descurce singură.
Când a murit domnul Moraru am intrat cu ea
În biroul directorului cimitirului „Doina”
Și acesta a întrebat-o pieziș:
Vreți să vă rezervez loc de mormânt
lângă soțul dumneavoastră? și
doamna Moraru a refuzat.
Acolo pe loc am crezut că a supărat-o
întrebarea brutală și cinică
a directorului cimitirului, un tip
care, cât timp a vorbit cu noi,
a clănțănit mereu din dinți,
deși nu mânca nimic.
Apoi, peste un an, când a murit și
Doamna Moraru și a fost înmormântată tocmai
într-un alt capăt
al cimitirului
la vreun kilometru distanță de domnul Moraru
am înțeles de ce a refuzat să-și cumpere
loc de mormânt lângă soțul ei.

În sfârșit, a divorțat.

***

mătușa mea eugenia nu a fost
căsătorită niciodată
repetând soarta atâtor femei
frumoase
care au respins unul după altul
toți pretendenții
până au rămas singure

rămasă singură
s-a dedicat nepoților
fraților ei
pe care-i răzgâia cum putea
învățându-i să
deosebească
ciupercile otrăvitoare
de cele bune
lucrurile rele de cele bune
învățându-i ce-i mila
și ce-i tristețea

când am împlinit patru ani
am bătut ulițele satului
ca să-i găsesc un mire
dar nimeni nu mi s-a părut vrednic
de mătușa mea

era o femeie nemaipomenit de frumoasă
precum este flacăra unei lumânări
seara târziu

ceea ce îmi mai amintesc acum
din făptura ei
sunt doar mâinile
nimic altceva
decât mâinile
cu care ne flutura îndelung
de la poartă
când plecam

***

în drum spre mama mea internată la spital
treceam inevitabil
pe lângă o casă cu un cireș în curte
unde la o masă de lemn
doi bătrâni
jucau șah stând
în picioare la marginea tablei
ca la margineau unui râu

cu mâinile scoase din buzunare
și cu niște strigăte de albatros
mutau cu repeziciune piesele albe și negre
de parcă s-ar fi temut să nu le fure cineva

câțiva ani nu am mai fost deloc
pe strada aia
dar când în sfârșit mi-am învins disperarea
și tristețea
și am trecut iar pe acolo
casa aia nu mai era
și nici masa de sub cireșul din curte
în locul lor înălțându-se un restaurant
proaspăt construit cu ferestrele
intens luminate
chiar pe locul unde cei doi
bătrâni jucau șah
mutând cu repeziciune
piesele albe și negre
de parcă s-ar fi temut să nu le fure cineva
stând în picioare cu ochelarii negri pe nas
la marginea tablei
ca la margineau unui râu
cu mâinile scoase din buzunare
și scoțând strigăte de albatros

nimic nu mai amintește de ce
a fost cândva
iar dacă i-aș povesti cuiva despre casa aia
cu un cireș în curte
și despre cei doi bătrâni lungi și
scheletici
sunt sigur că m-ar socoti
nebun