proză
Constantin Abăluță

PE STRADA PLOII

Articol publicat în ediția 11-12 / 2016

1.

La periferia oraşului timpul este mai lent, oamenii mai tăcuţi şi orice nouă zi te tulbură ca un fir de iarbă răsărit în pragul uşii. Călătorul care îşi încredinţează paşii dimineţilor poate descoperi din pură întîmplare strada cea lungă cu depozite şi hangare părăsite, cu case goale, ziduri nedorite de nimeni, cu arbori strâmbi şi piperniciţi ca nişte schelete de fluturi arheopterix. Gardurile au putrezit, curţile s-au unit într-un maidan comun pe unde vântul hălăduieşte în voie iar furnicile profită de-nvolburările sale ca să-şi părăsească muşuroiul şi să călătorească prin alte ţinuturi.
Cum a răsărit aici această stradă puţini mai ştiu şi spusele lor sunt tot atât de substanţiale ca golul covrigului. Se zice că demult municipalitatea a vrut să facă un laborator oceanografic şi-a cumpărat toate terenurile cu case cu tot. A oferit atâţia săculeţi burduşiţi cu galbeni până când nici un proprietar n-a mai stat pe gânduri. Apoi undeva mai sus s-a luat altă decizie şi totul a căzut baltă. De unde până unde laborator oceanografic? Ei bine, închipuirile circulă pe-aici mai abitir ca ploile de-odinioară. Dacă ai noroc poţi întâlni şi azi un bătrânel care îşi trage mai iute piciorul atunci când stă decât atunci când porneşte la drum. Decum te vede îşi smulge din cap un fir de păr alb, ţi-l întinde şi-ţi şopteşte : Fă din el o ghirlandă! Apoi fără să se mai intereseze ce faci cu ghirlanda, începe să-ţi povestească : “Ehei… Nu-ţi vine să crezi, nu-i aşa? Că de ce doar pe strada asta se deslănţuiau norii?” Moşul se-ntrerupe şi ridică din umeri, el nu e de vină cu nimic. Ploaia e ploaie şi gata, cade unde vrea ea. El nu face altceva decât să-şi aducă aminte. “Vai de reumatismele mele, cum mai alergam prin ploaie de la un capăt la altul al străzii împreună cu copiii de vârsta mea… Spre bulevard răpăiala era atât de deasă că nu ne mai distingeam feţele. Parcă eram vârâţi în saci de iută. Dacă ţineai în mână un borcan nici nu prindeai de veste când s-a umplut. Ne luam la întrecere : care umple mai multe borcane într-un sfert de oră. Fiecare îşi găsea câte un loc al lui unde vâna ploii părea mai mănoasă. Unii ţineau borcanul în mâini şi alergau cu el de colo-colo, alţii îl lăsau pe pămînt, unii şi-l potriveau în creştetul capului. Concuram întotdeauna în ploaia de la capătul străzii, în răpăiala torenţială, iar apoi învingătorii erau purtaţi prin ploaia lentă de pe tot restul străzii în urale şi-n pleoscăiturile aplauzelor.”
Până deunăzi mai exista şi-o băbuţă cu urechi clăpăuge care-ţi îndruga revoltată altă istorioară fără noimă : “Au ieşit, maică, despuieţi cu toţii, şi oameni şi muieri laolaltă, şi se plimbau prin ploaie ca vodă prin lobodă de li se vedeau toate alea ca la dulăi, chipurile se răsculaseră, se supăraseră pe ocârmuire, da aşa să-mi văd eu ceafa cum dădeau din cur putorile-alea şi strigau de le intra apă-n gură şi făcea clăbuci, că ziceau că să nu le ia strada, da cine nu ştie cum făcea ele trotuaru, că de-aia se şi bosumflaseră atât, că câştiga biştarii dând din şele şi oamenii ăia le cânta în strună şi le ţinea isonul, şi să vezi ce tupeu pe ei că le mânau aşa despuiete înspre biserică, păi ce-avea popa cu ocârmuirea, aşa că i-a afurisit pă toţi, le-a zis înghiţi-v-ar potopu, şi de-asta s-a ales prafu dă ulicioara noastră, de-atunci prafu şi ţărâna ne înghit…”
După ce făcea o scurtă pauză, bătrânica scotea de undeva de sub ţoalele ei largi o punguţă de hârtie pe care ţi-o întindea : “Ia pătrunjel, maică…” Ţi-era ruşine să n-o iei şi să nu-i dai un bănuţ. Scotocea din nou printre jerpeliturile ei şi scotea o ciupercă de lemn îngălbenit. Ţi-o vâra în ochi şi cu un deget tremurător îţi arăta ceva pictat pe suprafaţa uşor convexă. Cu chiu cu vai distingeai chipul unei femei ros de mii de găurele de carii. “Regina Camen Sylva, maică. Bunică-mea fuse remaieza Dânsei…” Cu un gest scurt bătrânica face relicva regală să dispară după cortinele flendurite. Se uită în dreapta şi în stânga speriată şi înţelegi că a riscat mult arătându-ţi ce ţi-a arătat. O baţi uşor pe spinare şi-i mai dai un bănuţ: pentru risc.
Cum strada este atât de lungă încît n-o poţi străbate cât ai bate din palme (gata, s-a terminat, parcă nici n-ar fi fost, şi respiri uşurat), a trebuit să i se găsească un nume. Căci în noianul de paşi pe care-i faci printre ziduri dărăpănate şi câini de pripas trebuie să existe un loc anume, măcar unul singur în care să te-ntrebi : Eu unde mă găsesc? Şi ca mintea ta să n-o ia razna prin spaţii tot mai întunecate, e bine să-ţi poţi răspunde imediat cu un nume sigur, stabilizator. Un nume e un portret al clipei desenat cu sîngele din trup, conturat uşor, pe dinlăuntru, cu fineţuri de mare caligraf.

Mai mult necrezând decât crezând poveştile care plutesc în aer, localnicii au adoptat aproape fără să-şi dea seama numele de Strada ploii. A fost cel mai simplu şi mai la-ndemână. Înainte oamenii făceau un semn vag zicând : Haide pe-acolo…, ori : Scurtez prin curţile-alea…, şi-i vedeai cum o şi iau la picior pe trotuarele desfundate ori prin gropile caldarâmului. Astăzi eufemismele de-odinioară aduc un zâmbet pe buze, par caraghioase şi nimeni nu le-ar mai întrebuinţa. Toată lumea spune, şi gândeşte : Strada Ploii. Strada ploii-n sus, Strada ploii-n jos, ce mai, numele s-a încetăţenit, s-a lipit ca foiţa de argint de geamul ce a devenit oglindă.
Doar că dintr-odată a intervenit ceva la care nimeni nu se gândise mai înainte. Şi aşa cum un copil care vede pentru prima dată o praştie, trage de zgârci în afară şi-şi trimite pietricica în propriul obraz, tot aşa localnicii descoperiră că în oglinda atât de clară a numelui paragina din jur era mult mai izbitoare decât pe timpul când o îndulceau cu blândele porecle acolo…, alea… Îşi dădură seama că Strada ploii nu e altceva decât un gol al nimănui, un vid prelung şi nefolositor pe care, oricum ai da-o, nu-l poţi face al tău. Aşa că încet-încet, parcă ferindu-se să-şi mărturisească propria gafă (copilul care se rănise cu praştia a stat în casă până când i s-a retras vânătaia), oamenii au început să treacă tot mai rar pe lângă “locul crimei”. Astăzi nu mai vezi ţipenie de om pe toată strada. Iar puţinii străini rătăciţi pe aici, parcă sub impulsul unei prevestiri, fac brusc cale-ntoarsă cu mult înainte de a fi parcurs măcar un sfert din lungimea străzii.
Printr-un consens tacit Strada Ploii nu mai face parte din oraş. Este condamnată. Aşa cum condamni o uşă proptind în faţa ei mobile înalte şi grele. Aici locul mobilelor îl joacă, într-un capăt dealul de deşeuri şi gunoaie care s-a format prin ani, iar în celălalt capăt, cel dinspre bulevard, prea puţin ispititoarea prăvălie a veneticului.
Copiii însă adoră această stradă. Îndrăgesc golul misterios al celor ce se petrec în lipsa oamenilor. Liniştea care domneşte aici, libertatea de care poţi beneficia fără să dai nimic în schimb. Le place că totul e în perpetuă mişcare şi transformare. Ploaia, vântul, soarele lasă peste tot urme vizibile. Nici o mână nu pune la loc burlanul care cade în iarbă. Grinzile putrede atârnă luni întregi, devin cuiburi de viespi, se acoperă încet de muşchi. Scara cu trepte rupte e un acordeon prin care vântul îşi modulează şuierăturile. Ţiganii, haitele de cîini, fură şi învălmăşesc lucrurile. În camerele unde-au locuit oameni se strânge apa. Într-o sobă îşi fac culcuş lilieci. În pivniţa pe jumătate inundată s-a pripăşit o broască ţestoasă. Dacă ar fi să-l credem pe bătrânelul ce-ţi dăruieşte dezinteresat jerba unui fir de păr am ajunge la concluzia că vietatea cu carapace aurie se bălăceşte în apa ploilor de altădată, fiind ea însăşi un vestigiu al acelor timpuri.

2.

Cum strada este în pantă, pe vreme ploioasă toată apa se scurge înspre bulevard. Rigole nu mai există dar pământul, tasându-se, a dat naştere mai multor şleauri pe care apa aleargă-n legea ei, ca printr-o deltă. Când ajung la capătul dinspre bulevard, ca la un semn, puhoaiele se bulucesc în faţa prăvăliei de coşciuge. După marile ploi balta depăşeşte nivelul celor trei trepte de la intrare şi uneori chiar al pragului. Culoarea ei mâloasă acompaniază negrul împrăfoşat al firmei pe care se poate citi cu litere cândva aurii : MAGAZIN DE OBIECTE FUNERARE. S-ar părea însă că Vincenţiu veneticul, patronul magazinului, nu apreciază astfel de subtile potriviri, aşa că îl vezi cum, cocârjându-se, începe încet-încet, din aproape-n aproape, folosindu-se de mătură, făraş, găleată, cutii de conserve şi alte recipiente care-i cad în mână, să golească marea cenuşie şi urât mirositoare şi s-o care, printr-un ingenios sistem de ecluze, tocmai pe maidanul de vizavi unde golfuri primitoare o fac să dispară fără să prinzi de veste. Pentru apa intrată în prăvălie un polonic, un lighean şi câteva otrepe sunt de ajuns. În timp ce mută coşciugele mai în fundul dughenii, la loc ferit, lovind uşor cu palma în capace cu grija drăgăstoasă cu care stăpânul îşi bate calul pe crupă, Vincenţiu nu se poate opri să nu bodogănească. În aceste litanii scrâşnite printre dinţi numele Domnului apare des şi într-un mod nu tocmai ortodox. Dacă se-ntâmplă să fie vreun client de faţă se abţine, dar vâna de pe frunte i se-nroşeşte, pleoapele încep să-i clipească des ca aripile unui puişor ce abia-nvaţă să zboare, se-mpiedică în propriii paşi şi cade undeva într-un colţ. Clientul se sperie, se duce lângă el, îl zgâlţâie, îi dă câteva palme. S-a speriat degeaba, căci Vincenţiu se scoală şi pare a nu-şi mai aminti nimic. Îl priveşte pe muşteriu cu privirea languroasă a mâţei care a digerat puişorul şi i-a uitat cu totul şi cu totul zbaterile. Se-aţine însă mai în fundul prăvăliei, nici măcar nu-l conduce pe client. Sclipirile bălţii de la intrare îi fac rău, şi încearcă pe cât posibil să se păzească.
Singurii trecători ai străzii sunt de fapt rarii muşterii care zoresc spre acest magazin. Nu se uită nici în dreapta nici în stânga căci durerea îi face opaci la toate. Au aflat că Vincenţiu vinde ieftin şi de-aia au bătut drumul până aici. Unul, mai candriu, l-a pus pe jar pe bătrân. I-a zis într-o doară : Nene, îmi tocii pingelele până aici, la capătul pămîntului… Ce-ar fi să-mi dai sicriaşul în rate, ca pă televizor… Ceva l-a împuns în piept pe patron, ce adică, el să se lase mai prejos decît scârbele-alea de la Electronica. Ce-i mai trebuincios omului, televizorul ori coşciugul? Spune şi dumneata : odată în coşciug îţi mai pasă că ai avut televizor? Dar inversul nu-i valabil. Poţi să ai televizor şi paratelevizor, dacă n-ai coşciug nu te îngroapă.
Şi convins că le ia caimacul negustorilor de ecrane cu scălămbăieli, nea Vincenţiu a inventat Abonamentul în patru rate. Invenţia asta i-a dat o bună dispoziţie atât de copioasă încât câteva zile, parcă nemaiştiind de el, şi-a vopsit toţi chiloţii în negru. Abia după aceea şi-a dat seama la ce folosea acest lucru. Asemeni adevăraţilor inventatori, inspiraţia i-o luase înainte. Ei da, în felul acesta costumul lui negru, de lucru, deşi cam luciat, îşi recăpăta prestanţa de odinioară. Că vechile găuri de molii le ţesuse coana Lixăndrina, Domnul s-o odihnească, dar pe cele noi nu avusese cine. Şi prin găurile pantalonilor juca albul chiloţilor şi asta nu cadra deloc cu solemnitatea cerută de meserie. Dar aşa, s-a rezolvat : chiloţi negri, pantaloni negri, poat’ să facă moliile găuri cât or pofti. Că dacă muri coana Lixăndrina, nici nu se cade să încerce-a coase singur găurile : împungălitul cu acul nu-i treabă de bărbat. Şi nici altă femeie să aducă pentru astfel de lucruri intime, că mânie pe Dumnezeu.
Vincenţiu-i băiat de la ţară şi-a fost crescut în frica Celui de sus. Acum douăzeci de ani a venit în capitală şi s-a însurat cu Lixăndrina care era văduvă şi trăgea din greu cu Băcănia rămasă de la răposatul. Când a văzut-o cât de neajutorată era i s-a pus un nod în piept şi i-a spus: Lasă Lixăndrino, c-o rezolvăm noi – mare-i Cel de Sus. Era singurul dulgher din sat care ştia lucra coşciuge, şi coşciugul, se ştie, este cel mai aproape de Dumnezeu. MAGAZINUL DE OBIECTE FUNERARE al lui Vincenţiu a scandalizat tot cartierul. Vecinii nu-l mai scoteau din venetic. Păi ce, numai d’aia a luat-o pe Lixăndrina. A pus veneticul ăsta ochii pă magazin că-i la bulevard. Auzi, să strice el bunătatea dă Băcănie a lui nea Alecu, Dumnezeu să-l odihnească…!
De atunci se trage aversiunea lui Vincenţiu faţă de orăşeni. La noi în sat coşciugarul era la mare preţ, zice el: stă alături de moaşă şi de preot. Da’ fandosiţii ăştia nu fac altceva decât să se-ndoape şi cum văd un coşciug le pute. Nu vor să ştie ce ştie tot omu’: pruncul stă în leagăn, bărbatul pe scaun, bătrânii în coşciug.
Vincenţiu e convins că tot de la vreun vecin i se trage şi balta din faţa casei. Băcănia n-avea baltă şi magazinul meu de unde s-a pricopsit cu ea? Păi veneau şoferi de camioane grele şi-ntorceau p-acilea. Unu cu remorcă manevra de zor duminică de duminică, smucitul! Descărca marfă în maşini mici care roiau în jurul lui până noaptea târziu. Azi aşa, mâine aşa, pământul ce aştepta, tot în jos că se lăsa, şi groapa se adâncea. Vincenţiu îşi mai ogoi durerea amintindu-şi cum făcea el strigăturile la horă, da’ strigătura asta a bălţii avea două tăişe: ba-l liniştea, ba îl stârnea. Lixăndrina sărmana era aşa de bună că nu vedea nimica. Spunea, să lăsăm de la noi, Vinţe, că nu-i mare lucru, să nu ne stricăm cu vecinii. Iar apoi, cu timpul, nimic n-a mai contat. Vecinii au murit ori s-au mutat la bloc. Micile prăvălii dimprejur au dat faliment şi odată cu ele s-a terminat cu camioanele. Ultimele canale de pe Strada ploii s-au înfundat definitiv. Muşteriii magazinului de obiecte funerare s-au rărit şi ei, iar celor ce-au mai rămas nu le mai pasă : dacă tot au bătut drumul până aici, o baltă în plus sau în minus nu mai contează. Moartea coanei Lixăndrina a pus însă capac la toate. A zăcut trei zile şi-a murit, spune Vincenţiu şi ridică neputincios din umeri. Am lucrat la coşciug o zi şi-o noapte căci mâinile nu mă ascultau. Eu care fac un coşciug în câteva ore. Mâinile nu mă mai ascultau. Mâinile astea. Mâinile astea refuzau s-o îngroape pe Lixăndrina mea. Mâinile astea refuzau. Toată iubirea lui Vincenţiu e conţinută în povestea mâinilor care refuzau să lucreze coşciugul. Şi într-adevăr, când povesteşte asta, mâinile încep să-i tremure de crezi că l-a apucat brusc damblaua, ori că coşciugul care nu se lăsa lucrat i-a apărut în chip de strigoi.

Însă de când a inventat sistemul Abonamentelor, lucrurile par a se fi schimbat în bine. Îşi comandase la gheştetner cartonaşe cu patru despărţituri: în fiecare căsuţă înscria data scadenţei. Când muşteriul plătea rata, aplica în căsuţă o ştampilă rotundă. În cercul de pe margine al ştampilei era scris MAGAZIN DE OBIECTE FUNERARE iar în mijloc, pe două rânduri, Vincenţiu/ Ringhel. Clientul trebuia să-i dea şi un gaj, astfel că, încet-încet, în sertarul de la birou se strânseseră tot felul de obiecte ciudate. O lingură de argint cu un ceas în loc de cupă. O biblie armenească. O colecţie de douăsprezece ouă încondeiate simbolizând lunile anului. Un ac de cravată din fildeş închipuind un cap de elefant cu cei doi colţi ai lui. Un peşte din cristal care la lumina zilei părea unul obişnuit dar în întuneric era traversat de-un curcubeu ce-şi rotea culorile de cum îţi schimbai poziţia.
Vincenţiu lipise pe toate aceste obiecte câte-o mică etichetă pe care scrisese numărul abonamentului. Abonaţii cu numărul lor, cu adresa şi cu buletinul, erau trecuţi într-un registru pe care îl ţinea în altă parte decât obiectele : un obiect se rătăceşte sau poate fi furat, dar registrul trebuie să rămână.
Veneticul sta deseori în uşa prăvăliei, sprijinit de canatul ce-ncepuse să putrezească. Treptele de piatră care îmbrăcau colţul rotunjit al casei erau roase de vreme. Din inscripţia de-odinioară, scrisă cu intarsii de marmoră roşie, BINE AŢI VENIT, nu se mai distingeau decât câteva litere înspre margini. Mai bine, căci pentru clienţii de azi ai prăvăliei această urare putea fi luată drept ofensă. Vincenţiu tânjea demult după o inscripţie adecvată, cu litere negre şi roşii, vizibilă de departe, CONDOLEANŢE!, însă materialele se tot scumpeau şi era mereu silit să amâne proiectul. Spânzurase o groază de bani cu înmormântarea Lixăndrinei. Îşi notase în caietul de cheltuieli :

Dricul                                                  3 coş.
Gropari, năsălie, zidit cripta          0,5 coş.
Slujba, popa, ţârcovnic                    2 coş.
Pomana, haine, veselă                     2 coş.
Parastase 7, 40 zile                           2 coş.
Parastas 6 luni                                  1,5 coş.
Parastas 1 an                                     1,5 coş.
__________________________________________
TOTAL: 12,50 coşciuge

Pentru a ţine mai uşor contabilitatea veniturilor şi cheltuielilor, patronul socotea întotdeauna în coşciuge. Socoteala de mai sus vorbea de la sine: cheltuise câştigul lui pe-un an de zile. De-acum va trebui să fie cât mai atent cu banii, vremurile nu-s prea roze.
Se gândea chiar să închirieze camera Lixăndrinei vreunui muncitor de la şantierele din apropiere. Oricât de puţin ar lua, ar fi un venit sigur. Camera avea o uşă blocată care da în curte. Ar fi de-ajuns să îndepărteze dulapul şi s-o facă utilizabilă. Ar bloca în schimb uşa dinspre camera lui. Muncitorul ar avea intrare separată, nu l-ar deranja deloc. Ar veni doar în bucătărie să ia apă în găleată, dar cu asta s-a obişnuit. Pe lângă Arad, ar mai fi încă unul, nu moare nimeni dintr-atâta lucru.
Tare curios Arad ăsta. Atâta l-a bătut la cap, până când a acceptat. Zice, şi eu sunt tot atât de mic ca şi matale, aşa că unul micuţ de carton ajunge. Să n-ai prea mare daraveră. Am groapa lui frati-miu care-a murit la 11 ani. Un popă şi-un gropar, cântă câteva minute, dă câteva lopeţi, într-un sfert de oră s-a gătat totul. Să n-ai prea mare daraveră.
Vincenţiu nu l-a putut scoate dintr-ale lui. Stai omule, că nu merge aşa. O fac fiindcă vreau s-o fac. Să fie de sufletul Lixăndrinei. Cu un coşciug în plus sau în minus… Nu, nu, o ţinea Arad, mai e şi popa şi groparul, să cânte ceva din Biblie, să curgă ţărâna sfinţită. Pentru asta chiar şi aşa e prea puţin. Sunt eu şchiop, dar am obraz.
N-a avut ce-i face. Pentru că ia apă de la cişmeaua magazinului şi pentru că Vincenţiu i-a promis că-l va îngropa creştineşte, şchiopul îi plăteşte acestuia toată factura de apă. Îi cere chitanţa în fiecare lună, nu vrea să se lase păcălit de şmecherul de negustor.
La câteva luni după moartea Lixăndrinei, Arad s-a aciuit în ruina cu numărul 43 de pe strada Ploii. A îngrădit-o în stilul lui. În colţurile terenului a plantat patru izolatori de-naltă tensiune, nişte stâlpi helicoidali de porţelan, cu şapte spire, înalţi cât un copil de şapte ani. Între ei, din loc în loc, a pus butoaie de tablă ruginite şi deformate, pe care le-a umplut cu pământ. Între butoaie a legat sârmă ghimpată ori platbande – deşeuri rămase de la ştanţare. În pământul din butoaie a răsădit flori de toate soiurile. A tras câteva luni, dar a meritat. Acum terenul lui se vede de departe : în izolatorii de porţelan soarele se reflectă de-ţi ia ochii, iar florile îşi trec una alteia ştafeta anotimpurilor.
Din casă n-a mai rămas întreagă decât cămăruţa din faţă şi-n fundul curţii, privata. Dar acoperişul şi zidurile exterioare se întind ceva mai mult, aşa că şchiopul a depozitat aici recipiente de plastic de toate formele şi culorile. Apă şi lumină nu există, dar plăcuţa cu numărul casei e totuşi ceva : “Pot să dau cui vreau adresa, doar nu-s nomad.” Arad cară cu un căruţ rablagit tot felul de ambalaje de carton, cutii de televizoare ori frigidere, saci de ciment aruncaţi de muncitorii de pe şantier. A scotocit prin toate magherniţele de pe stradă în căutare de tot ce este hârtie. Le vinde la punctele de colectare, iar pe cele mai fistichii le păstrează pentru el. În două cutii de maşini de scris marca Flying fish îşi ţine colecţia de cochilii marine. Un colţ al cămăruţei lui este tapetat cu tuburi de carton cenuşiu rămase de la suluri de calc. Apa pe care-o ia de la cişmeaua magazinului de coşciuge o păstrează în câteva bidoane de plastic cu etichete pe care scrie Bouillie pour les chats.
Arad e-un bătrînel tare simpatic. Îşi clădeşte atât de curios ambalajele în cărucior încât ai zice c-o să cadă din clipă în clipă. Dar legăturile cu sârme, sfori şi sforicele, întăriturile cu cârlige de fier, ori cu agrafe de tablă, te îndreptăţesc a crede că a descoperit un material de mare viitor : cartonul-armat. Drumul până la punctul de colectare e lung, şi mai sunt şi copiii care-ar vrea să-i şterpelească cutiile cele mai colorate… dar blocul ţeapăn, una cu căruţul, descurajează orice tentativă de furt. Iar căruţul, la rândul lui, are o piedică secretă, şi nimeni nu poate târî o astfel de greutate…
Arad şi Vincenţiu nu se văd prea des. Şchiopul ia apă la câteva zile o dată. Se scoală din viul nopţii şi vine seara târziu. Se trânteşte pe somiera desfundată şi adoarme pe loc. În zilele când n-a dibuit nimic de lucru, Arad preferă să stea la soare, nu în prăvălia întunecată şi igrasioasă a lui Vincenţiu. Cu toate astea, negustorul l-a îndrăgit. Distinge scârţâitul căruţului de la mare depărtare, iese în uşă, îl aşteaptă s-ajungă pe-aproape şi-i face un semn cu mâna: noroc vecine! Arad ridică şi el o mână în sus, dar nu slăbeşte din ochi roţile căruţului. Pe şleaurile de pe-aici e de-ajuns o roată s-o ia puţin greşit şi toată hărăbaia se dă de-a berbeleacul. Lui Vincenţiu îi stă pe limbă să-i spună, mai dă-le-n mă-sa de hârţoage, odihneşte-te şi tu o zi, că eu n-am nevoie de bani de apă, da să stăm colea puţin la taclale tare mi-ar prinde bine. Ţi-ai găsit. Arad e om bun de pus la rană, dar căpos nevoie mare, ce-i căşună aia face, poa’ să se-ntoarcă lumea cu fundul în sus.
Dar şi Vinceţiu i-a prins slăbiciunea : grija lui de a fi îngropat creştineşte. Uneori negustorului i se face ruşine, căci i se pare că îl şantajează. Dar alte ori îşi zice că îi face un bine, îl sileşte să se mai odihnească un pic. Pe scurt : negustorul face dese parastase pentru Lixăndrina, iar Arad nu catadicseşte să absenteze, că dè, cum s-ar spune, răposata e binefăcătoarea lui şi nu se cade să-i înnegureze sufletul.
La parastase participă doar ei doi : Vincenţiu şi Arad. Negustorul culcă în mijlocul prăvăliei un capac de sicriu, aşterne pe el un mileu brodat de răposata. Aduce câteva străchini cu brânză, legume, fructe, ouă pe care le înşiruie una lângă alta, în lungul şi în latul sicriului, până când alcătuiesc o cruce. Sticla cu vin roşu o pune în mijlocul crucii. Ei doi stau de-o parte şi de alta, pe nişte taburete roşii din plastic. Varsă puţin vin din pahare şi aruncă-n cele patru colţuri ale încăperii firimituri din prima îmbucătură şoptind să-i fie primite.
Vincenţiu îi povesteşte necazurile prin care a trecut de la moartea Lixăndrinei. Nici o rudă n-a venit la parastase. Ce oameni sunt ăştia, domnule?! La şapte şi la patruzeci de zile s-au arătat doar câţiva foşti vecini; Mereanu şi soţia, ăia de-au ţinut BIRT ECONOMIC până acum doi ani şi Clămpău, şoferul de ia pensie de la Circul de Stat că l-a muşcat un leu. A mai fost şi Poponete, ţiganul care le tăia lemne, cu toate că nu l-a invitat nimeni, dar Vincenţiu, gândindu-se la ce ar fi făcut răposata dacă ar fi murit el întâi, a devenit îngăduitor şi l-a miluit cu o rochie pentru pirandă, cu o strachină şi un pahar.
Arad îi răspunde cu necazurile lui. Cum îi fură golanii cutiile înainte să apuce să le lege de căruţ. Cum musai să ocolească pe străzile boiereşti că-i păcat să bage ăia şişu-n el pentru nişte amărâte de cartoane. Apoi îi spune cum l-a lăsat Veta, îngrijitoarea de morminte, da! mai bine, că puţea de parcă murise-n răzbelul cu turcii.
Afară se înserează şi ei tac tot mai mult. Vorba şi vinul i-au obosit. Într-un tîrziu Arad dă să se ridice spunând :
Hai, că pierd metroul…
Da ce mă, n-ai bani de taxi? nu se lasă mai prejos Vincenţiu.
Căruţul meu e mai ceva ca un taxi, aşa să ştii! se răţoieşte din senin şchiopul şi bate cu piciorul în podea.
He-he, eşti ghinionist, nea Arad. De-ai sta la vale căruţul ar face minuni. Da aşa, cum să urce la deal?!
Nu îndrăzneşte nici unul să se scoale primul. Mare lucru n-au prea făcut ei, dar mâncând şi bând, sporovăind, aruncând câte-o glumă în doi peri, închinându-se când îşi aduceau aminte de răposata, bătând uşor darabana cu degetele în sicriu atunci când celălalt dădea semne de neatenţie ori chiar aţipea o clipă, ceva se stabilise totuşi între ei şi era păcat să-l întrerupă aşa brutal. Nu se îndura nici unul să facă una ca asta, Vincenţiu mai turna încă un rând în pahare, Arad spunea că mâine are o zi grea şi refuza şi să-şi întingă buzele. Pentru Lixăndrina mea, spunea Vincenţiu. Şchiopul nu-şi putea refuza binefăcătoarea. De-afară se-auzeau câinii lătrând. Iar ţi-au încolţit dulăii broasca ţestoasă, spunea Vincenţiu. De câte ori trebuie să-ţi spun că nu-i ţestoasa mea, eu mă mulţumesc cu cochilii marine. Ăsta era punctul de unde nu se putea merge mai departe. Vincenţiu căpătase experienţă în domeniu. Orice i-ar fi spus lui Arad după ce-ţi pomenise de cochilii, o considera drept o gravă jignire. Începea să ţipe şi să dea cu pumnii în sicriu. Scrâşnea din dinţi, se scula brusc dărâmând taburetul. O lua spre uşă şchiopătând aşa de tare încât se temea că se va izbi cu capul de vreun perete ori că se va-mpiedica de pragul uşii.
Noapte bună, nea Arad, era tot ce se putea admite după cochilii. Vincenţiu se scula în picioare şi zâmbea îngăduitor, căci momentul trebuia depăşit cu mult tact.
Noapte bună şi să-i fie primit!
Aparent, Arad se legăna şi şchiopăta ca şi căruţul său. Păcănitul piciorului mai scurt se auzea un timp în noapte şi Vincenţiu îl asculta din pragul prăvăliei. După ce acesta înceta, mai sta încă puţin în lumina chioară ce-i frângea silueta pe cele trei trepte. De-abia după ce auzea zgomotul metalic făcut de poarta care se trântea la numărul 43 de pe strada Ploii, meşterul coşciugar se ducea să stingă lumina şi să întoarcă plăcuţa de la uşă pe partea ÎNCHIS.
Punea pe dinlăuntru zăvorul şi lacătul şi se ducea să se culce în cămăruţa lui de lângă bucătărie. Se gândea că nu mai făcuse niciodată un sicriu din carton, aşa cum dorea Arad. Adormea gândindu-se cum va îmbina plăcile de carton şi cum le va băiţui ca să pară de lemn. Îi cerea ajutor răposatei, să-l înveţe cum e mai bine.

3.

Câţiva nori argintii alunecă pe cerul de vară. Se fugăresc unul pe altul şi Vincenţiu îi urmăreşte până ce dispar pe rând în spatele frunzişelor, deasupra magherniţei lui Arad. În praful drumului se scaldă vrăbii. În aer mai persistă încă mirosul de hârtie arsă, de mucegai şi de catran pe care-l răspândeşte şchiopul cu căruţul lui. Nu demult acesta a plecat la lucru. Vincenţiu tocmai îşi scosese în prag taburetul roşu pe care stă şi acum aşteptând. Costumul negru şi taburetul roşu se zăresc de departe, dar deocamdată în afara norilor argintii nu e nimeni să le vadă.
De când inventase sistemul abonamentelor funerare, Vincenţiu nu mai părăsea prăvălia. Unii vin de cum au bani, chit că e înainte de termen. Dar astăzi 13 august patronul are un motiv în plus ca să aştepte : azi expiră rata unui abonat. Dacă întârzie, unul din cele douăsprezece ouă încondeiate devine proprietatea lui Vincenţiu. Între banii la ţanc şi oul artistic desenat, bătrânul şovăie. Numai că şovăie degeaba, nu poate face altceva decât să aştepte şi să vadă cum i-o fi norocul. Priveşte pe cerul senin şirul argintiu al norilor. Unul dintre ei e rapid destrămat de vânt, nu mai apucă să dispară după frunzişuri. Câteva şuviţe mai stăruie o clipă peste ceilalţi nori, apoi se mistuie şi ele. Distanţele dintre nori au rămas aceleaşi, şirul nu pare descompletat în nici un fel, norişorul n-a existat niciodată.
Bătrânul simte brusc dureri în ceafă. Îşi mişcă uşor capul în toate părţile. Când se găseşte cu capul spre stânga aude un greier ţârâind. Cum revine cu privirea în faţă, greierele încetează. Pe ambele mâini pielea i se face de găină. Bătrâneţea.
În stânga lui, sprijinit de perete, nu se află decât sicriul de reclamă. Dacă greierele nu-i o închipuire de-a lui, înseamnă că s-a cuibărit într-însul. Se scoală şi se duce lângă capacul puternic mirosind a răşină. Întoarce capul spre dreapta şi spre stânga, îl ridică în sus. Pipăie cu palma în lungul ghirlandelor, ciocăne uşor cu arătătorul îndoit de parcă ar vrea să-l stârnească. Degeaba, nici un ţârâit nu se aude.
În acest timp o umbră care venea pe bulevard coteşte pe Strada ploii. Cu urechea la pândă după greiere, aude un lipăit de paşi şi-un ţăcănit. Se întoarce prea târziu, nu mai apucă să-i vadă faţa. Este un domn în costum închis, cu o coşcogeamite umbrela, un cortel de pe timpuri. Urcă agale, dar paşii lui de cocostârc înghit distanţele. Iată-l aproape la mijlocul străzii. Silueta i se profilează pe verdele intens al castanilor. Parcă a încetinit paşii. Are şi de ce. Căci a ajuns în faţa conacului, cea mai impunătoare clădire printre atâtea dărăpănături.
Vincenţiu se simte bătut pe umăr. Când se întoarce dă cu ochii de un bărbat între două vârste.
– Ha-ha, îmi păzesc ouăle, rosteşte bărbatul care poartă în cap un coif de hârtie făcut dintr-un ziar.
De-abia îl recunoaşte pe abonat, ce i-o fi venit cu coiful ăsta. Trebuie să intre cu el înăuntru şi să îndeplinească toate formalităţile : ştampila, monetarul, semnătura în registre etc. Lui Vincenţiu îi pare rău că nu mai poate vedea ce se întâmplă la conac. Dar îşi dă seama : ar fi chiar mai caraghios decât tipul cu coif dacă i-ar pretinde să vină altădată.

Odată cu alte năruiri mai importante, pe Strada ploii au căzut aproape toate plăcuţele cu numerele caselor. Copiii le-au recuperat pe unele dintre ele şi le-au bătut pe trunchiul copacilor. Aşa se face că la casa poreclită conacul, în afara numărului 100 care, deşi parţial ruginit, a rămas bine înfipt în zid, se poate vedea şi un nuc bătrân ce poartă pe trunchi numărul 18, iar pe două dintre crengile principale numerele 5 şi 13.
Şi iată că într-o bună zi de vară aburii caniculei ce joacă pe deasupra mormanelor de dărâmături învăluie şi umbra unui om cu cortel ce întârzie mult timp pe trotuarul spart şi scofâlcit din faţa conacului. Liniştea e atât de mare încât ai putea crede că te afli într-un muzeu cu mii de ceasuri stricate. Din când în când se-aude un foşnet de frunze. Domnul îşi face palma pâlnie la ureche şi pare uluit. I se năzare că frunzele nucului foşnesc alternativ : când cele de pe creanga 5, cînd cele de pe creanga 13. Dă neîncrezător din cap şi începe să studieze minuţios casa.
Va să zică : acoperiş, etaj, parter, totul intact, nimic prăvălit. În comparaţie cu prăpădul din jur, o adevărată minune. Geamuri sparte, tencuială căzută, ţigle şi jgheaburi lipsă, detalii fără importanţă : doar e o casă nelocuită.
Domnul mai înaintează puţin şi brusc pe faţa lui se citeşte stupoare ori groază. Se sprijină în umbrelă şi-şi depărtează picioarele. Face un pas şovăielnic, mâna înconjoară stâlpul de piatră al gardului. Ochii lui cuprind faţada laterală a casei, holbându-se de parcă ar fi văzut un strigoi. De fapt se holbează nu la ce văd, ci la ce nu văd. Căci toată partea din spate a clădirii nu mai există, iar partea din faţă apare acum ca un decor cu adâncime de numai câţiva metri. Câteva ramuri ale nucului au şi început să crească într-o cameră de la etajul doi. Pe domn îl sperie mai ales modul perfect în care a fost secţionat totul, ziduri, ferestre, uşi, acoperiş. Parcă ar fi fost folosită o uriaşă ghilotină.

În vremea aceasta, coborând prin curţile şi grădinile părăginite, un tip cu barbă roşcovană înoată prin iarba până la brâu. Are faţa arsă de soare şi este îmbrăcat cu blugi şi o cămaşă spălăcită. Văzuse o luminiţă care juca undeva în umbra cea deasă a nucului şi se grăbeşte spre ea. Orice lucru mai ieşit din comun îl atrage cu o forţă căreia nu i se poate opune. Cei câţiva apropiaţi l-au poreclit colecţionarul, căci toate ciudăţeniile de pe lume trag la el ca muştele la hârtia de muşte. De data asta este vorba doar de un semnal luminos, nişte reflexe inconstante dar care revin mereu. Cu cât se apropie de nucul gigantic, aceste semnale par mai vii. Lumina lor se sparge în stropi care tremură în aer. Ajuns la câţiva paşi de trunchiul nucului, bărbosul avea să constate, în acelaşi timp cu domnul cu umbrelă care venise dinspre stradă, că semnalele luminoase erau emise de oglinda retrovizoare a unei motociclete. Oglinda atârna de ghidon, la capătul unui fir de sârmă. Vântul o legăna şi o rotea. Micul pendul păstra încă multă vreme impulsul primar, aşa că, practic, semnalele nu se opreau niciodată.
Roşcovanul scoase o mănuşă violetă din buzunarul blugilor şi o flutură arătând spre oglindă :
Ce ziceţi de asta?
Cu vârful umbrelei, domnul opri de câteva ori legănatul oglinjoarei. Dar de cum îi dădea drumul, începea iar să se balanseze. Şi oricât de imperceptibil ar fi fost, era de-ajuns ca să arunce sclipiri peste tot, prin iarbă, pe coroana nucului, pe crengile 5 şi 13, pe ciosvârta de faţadă a conacului. Din când în când şfichiuia feţele ori hainele celor doi. Părea că ea este personajul principal, cel care conduce discuţia, iar cei doi nişte bieţi figuranţi angajaţi de milă şi copleşiţi de trac.
Într-adevăr, domnul cu umbrela se uita abătut într-un punct fix. După şocul pe care i-l provocase aspectul fantasmatic al casei, aceste semnale aleatorii… Da, încă nu era obişnuit, prea brusc se petrecuse totul. Umbrela lui văzuse multe până acum, dar o astfel de densitate invizibilă… Dialogul acesta între o oglindă lăsată-n seama vântului şi o casă ghilotinată…
N-am mai văzut aşa ceva… Chiar n-am mai…
Glasul grav al domnului cu umbrelă mărea zăpuşeala de sub nuc. Nedumerirea lui venea de departe, părea un ecou nu o emisie directă.
La rândul lui, tipul cu blugi încremenise cu mâna în aer. Prinsă între arătător şi degetul mijlociu, mănuşa violetă atârna neînsufleţită. Fruntea bronzată i se umpluse de riduri. Mintea îi lucra febril căutând să găsească acestei întâmplări locul cel mai potrivit în carneţelul lui de lucru.
Un copil care se ţine de şotii, gândi cu glas tare bărbosul. Le scapără ăstora mintea..
Poate, admise domnul.
Clătină umbrela prin aer, scriind cu vârful ei ceva ce deveni curând vizibil : 5+13=18. Da, cele două crengi fac cât trunchiul copacului… Şotie de copil.
– Ori poate că rugina… a făcut totul. A ros, a ros şi oglinda a căzut de la sine… îşi continuă gândul bărbosul.
– Da, da, se poate şi aşa… admise cortelul care îşi înfipse zdravăn vârful în pământ şi rămase nemişcat în roiul de musculiţe ce ieşeau din gaura umedă.
Între timp, mângâindu-şi cu un gest mecanic barba şi păşind încet, celălalt dădu ocol motocicletei. Se împiedică în proptelele de lemn cu care era ancorată de pământ. Fu gata să cadă.
Ia te uită! exclamă. A fost proptită să n-o ia la vale…
E folosită drept post de observaţie.
Glasul plin de ecou făcu această remarcă şi vârful umbrelei înţepă de câteva ori pământul în dreptul proptelelor. Din găuri musculiţe ţâşneau ca bura de stropi a unei fântâni arteziene.
– Domnule… reluă bărbosul. Trebuie să admiteţi că totu-i ciudat. Un copac care-şi adună matematic crengile. O motocicletă ruginită. O oglinjoară care se balansează fără oprire. Un post de observaţie… şi nimeni la post.
Rosti aceste cuvinte cu glas din ce în ce mai stins, ca pentru sine. Dar celălalt avea urechi bune şi, din lăuntrul roiului de musculiţe care-l învăluise şi care părea că nu-l deranjează defel, îi răspunse numaidecât :
O să vină el. Cel care este de venit o să vină. Noi să ştim să aşteptăm.
Soarele începea să pălească. Un nor fluid ca o pânză de ceaţă îl atingea cu marginea lui. Înspre apus nori denşi acoperiseră cerul. Un vânt în rafale zguduia frunzişele şi învârtejea iarba. Domnul, sprijinit cu amândouă mâinile în mânerul de fildeş al cortelului, îşi aplecase capul şi privea în jos la ierburile ce zvâcneau ştergându-se de stofa pantalonilor, dar părea că nu le vede. Se concentra, oare, ca să dea glasului, atunci când va vorbi, acea intonaţie gravă, îndepărtată şi impersonală pe care o au avocaţii atunci când pledează marile procese?
Nu avem cum să ştim căci tunetul a fost cel ce-a vorbit primul. Şi fulgerul, împrăştiat de oglinjoară pe faţa şi hainele domnului, a fost ultimul lucru pe care cei doi l-au mai realizat înainte de a se ascunde de ploaia cu spume ce s-a dezlănţuit.
Aşa că iată-i pe cei doi călare pe motocicletă, domnul în faţă şi bărbosul în spate, adăpostiţi sub bolta neagră a cortelului. Împrejurul nucului ploaia e un perete lichid pe care nu-l poţi străpunge cu privirea. Sub nuc plouă rar, cu picături mari care-şi transmit pulsaţia membranei de pânză neagră, apoi rând pe rând mânerului, umărului şi palmei domnului. Acesta ascultă pulsaţiile capricioase şi se gândeşte la necunoscutul ce trebuie că stă la acest post de observaţie. Deodată, ceva îl atinge pe pulpă. S-a speriat degeaba, e doar oglinda care, iată, este şi ea sub umbrelă. O picătură de apă se scurge pe suprafaţa ei întunecată. A căzut de pe marginea umbrelei, spune bărbosul.
Şi-au petrecut întreaga noapte sub nuc. Somnul pe apucate. Unul dormea, altul stătea de pază. Ploaia se mai oprise la un moment dat. Ori încetinise. Sub umbrelă era bine. Aburi ieşeau din pământ. Din când în când câte-un fulger ilumina plăcuţa cu numărul 18 ce era chiar deasupra capetelor celor doi. Ori doar oglinjoara. Cel care nu dormea zărea sclipirea. Sau haloul ei sub umbrela neagră. Bărbosul îl strângea în braţe pe domn. Acesta sta cu coatele pe ghidon. Când se trezea îi da un cot în burtă roşcovanului. Acesta pricepea că-i semnul de schimbare şi adormea numaidecât. Domnul pândea fulgerele în oglindă. Marginea cortelului îi venea cam în dreptul bărbiei. Zgomotul monoton al ploii îl adormea. Sunt de veghe, îşi zicea. Se silea să stea cu ochii deschişi în faţa pânzei negre a cortelului. Prin transparenţa ei ajunsese să distingă coroana nucului. Dincolo de ea ghicea zgomotul ploii. Pe umbrelă picurii erau rari. Un câine a urlat lung. Oglinda s-a zbătut o clipă.

4.

Odată cu zorii, ploaia a stat. Avocatul a deschis primul ochi. Desprinzându-se încet din îmbrăţişarea bărbosului şi ţinând cu o mână umbrela ca să nu se prăvale, a descălecat cât a putut mai lin de pe motocicletă. Bărbosul, al cărui nume era Ormada, s-a frânt din mijloc, întinzându-se cuminte cu pieptul pe şeaua din faţă, cu mâinile şi capul atârnând în gol. A mormăit ceva prin somn, dar nu s-a trezit. Celălalt, pe numele său Melidor, a aranjat marginea umbrelei pe bara ghidonului şi s-a dat câţiva paşi mai încolo. Un insolit spectacol i se desfăşura înaintea privirilor. Ieşind de sub umbrelă, mâinile şi picioarele lui Ormada, roţile şi proptelele motocicletei, sforăitul intermitent ca un motor gripat şi oglinjoara balansându-se aproape incontinuu, toate acestea alcătuiau un obiect amfibiu, o stranie ţestoasă neagră, însufleţită de-o viaţă proprie, ce părea că înaintează în sunetele unei muzici îndepărtate, pe coridoarele de iarbă care se despicau în juru-i.
Melidor petrecu astfel câteva clipe de desfătare ieşite din comun. Apoi brusc, împins de un elan neprevăzut, începu să patruleze de colo-colo prin curtea imensă, fredonând o melodie săltăreaţă din vremea tinereţii lui. Ceea ce l-a mirat cel mai mult a fost că ridicase capul în sus şi căuta pe boltă locul soarelui care încă nu răsărise. Câţiva paşi înspre gard, împiedicându-se de muşuroaie de cârtiţe, împleticindu-se prin gropi, apoi retrăgându-se cu spatele înspre magazia părăginită; paşi alergători până-n spatele casei, slalom printre boscheţii de trandafiri, scurte opriri lângă corcoduşii roşii şi galbeni din care a şi cules câteva fructe, tot timpul cu capul în sus, comparând semnele cerului, adâncimi, fluidităţi, tente de culoare; simţindu-se prins într-un flux care venea de departe, trezindu-i în memorie şi-n simţuri o împăcată bucurie.
Şi Melidor începu să-şi amintească felurite lucruri din cealaltă viaţă a lui, din întâmplarea de a fi fost vreme de trei decenii avocat – într-adevăr, avocat ca toţi avocaţii, cât de incredibil îi apare acum acest lucru! Îşi aduse aminte de clădirea întunecată a tribunalului, de coridoarele nesfârşite pe care orbecăia, de ferestrele împăienjenite care nu se deschideau cu anii. Respira greu din cauza prafului şi-a hârţoagelor, oamenii colcăiau şi hărmălaia lor îi stârneau o greaţă fizică; disperarea cu care se agăţau de acei pereţi mohorâţi îi dădea şi lui senzaţia că îi fuge pământul de sub picioare. Ca să-şi facă meseria îi trebuia o voinţă de fier, ca şi o anume încredere, copilărească poate, că odată cu trecerea timpului lucrurile se vor ameliora. Îşi aduse aminte de toţi acei ani uniformi, condamnaţi, în care s-a simţit în egală măsură opresat de tot ce vedea şi auzea cât şi de ceea ce el însuşi spunea şi făcea. Tot ce era în jur părea anume conceput să-l mânjească, să-l târască într-un vârtej imund; procesele, martorii, rudele plângăreţe ori vindicative, toate şi toţi îl antrenau într-o hărţuială fără sfârşit. Ca să poată rezista descoperise acest subterfugiu. De fapt nu era meritul lui. Zeno, portarul chior, fusese cel care, fără să vrea, i-l sugerase. Bătrânul mai avea doi ani până la pensie şi iată că direcţia vrea să-l dea afară. Ce tevatură fusese în tribunl când portarul, înrăit de faptul că urma să i se desfacă contractul de muncă pentru absenţe nemotivate (câteva minute pe zi, dimineaţa, bătrânul se foia prin curţile interioare, căutând să zărească cu singurul său ochi o fărâmă de soare printre zidurile cenuşii), nu dăduse voie să intre niciunui salariat sau avocat care nu-i arăta legitimaţia. Cum lucrul acesta era socotit pură formalitate, nimeni nu mai purta legitimaţia la el. Aşa că, până să vină directorul, pe treptele tribunalului se strânseseră grupuri de omeni nervoşi care discutau, luându-i apărarea portarului ori înfierându-l. Cei neutri citeau ziare ori bârfeau, iar unii profitaseră de diversiune ca s-o şteargă zicându-şi, N-o să-i mai ardă directorului să zică nimic, portarul ăsta cu aerul lui de ţărănoi şi cu ochi de sticlă i-a tras clapa. După o astfel de dovadă de vigilenţă, devenea cam greu să i se desfacă contractul de muncă pentru câteva minute nemotivate, pauze în care orice om se duce la W.C. sau fumează o ţigară. Că Zeno alerga să se chiorască la o rază de soare, asta era treaba lui care nu privea pe nimeni.
Lui Melidor i s-a făcut milă de portar. În schimbul unor bacşişuri derizorii, acesta îl scutise de multe neplăceri, avertizându-l cu promptitudine de apariţia pisălogilor de care trebuia să se ascundă. Aşa că s-a hotărât să-l scoată din încurcătură : va lua pe umerii lui sarcina căutării. Unicul ochi al portarului, şi-aşa obosit de perindarea sutelor de persoane zilnic, nu mai era apt să distingă după nuanţe locul în care norii se subţiază prevestind iminenta ivire a astrului sau măcar a unora dintre razele sale. Chiorul nu urma decât să ţină minte traseul care-i fusese indicat şi, urmându-l întocmai, să se grăbească la locul cu pricina şi să-şi scalde ochiul în lumina şi căldura de care avea nevoie. Apoi să revină la post întărit şi să suporte revărsarea chipurilor de oameni încruntaţi care bodogănesc, ţipă, înjură, ameninţă ori chiar se încaieră din motive obscure şi pe care frânturile de cuvinte ce le emit nu vor izbuti niciodată să le dezvăluie celor din jur.
Portarul n-a mai fost dat afară, dar odată cu ieşirea lui la pensie, avocatul s-a văzut lipsit de motivul iniţial al căutării. Dar şi-a găsit în curând justificări personale în numele cărora să continue această obişnuinţă.
Atunci când se simţea abătut, atunci când exasperarea, tristeţea şi cruzimea oamenilor – amestecul acesta profund de contrarietăţi – îl făcea să nu mai poată suporta, îşi ridica puţin capul dintre hârţoage şi, prin geamurile împâclite, căuta pe boltă locul soarelui. Cei doi ani de exerciţii în ”slujba” chiorului îl făcuseră expert în astfel de căutări. Dacă era nevoie, lua la rând camerele tribunalului, ieşea pe coridoare ori într-una din curţile interioare, comparând bucăţile de cer între ele, socotind transparenţa norilor, dibuind tentele mai roşcovane, eliminând fragmentele ce pe parcurs se dovedeau nesemnificative (urcând şi coborând pe scări, ori cotind pe coridoarele labirintice, aspectul bolţii se schimba), bifând zonele cele mai credibile, cele mai stabile, iscodind în deosebi formaţiunile ovale, circulare, cu halouri irizate. Odată stabilit locul soarelui, avocatul începea să se liniştească şi putea să-şi vadă mai departe de procesele pe care le ura, dar care, în felul acesta, deveneau mai suportabile. Îşi aranja pledoariile în funcţie de buletinul meteorologic. Soarele sclipind prin geamurile împâclite era bun sfetnic, îl ajuta să găsească argumentele cele mai credibile şi motivaţiile cele mai plauzibile în favoarea clientului său. Rezultate aproape tot atât de bune dădea şi în zilele când, chiar dacă soarele nu apărea, reuşise să-i fixeze locul cu maximum de probabilităţi. Se simţea destins şi liniştit şi, aproape sigur, câştiga procesul. În zilele noroase, ploioase sau cu zăpadă, avocatul Emanuel Melidor era stângaci şi neajutorat, se bâlbâia, încurca datele, iar procesul era ca şi pierdut. Cei care prinseseră de veste îl numeau meteorologul. Puteai să fii sigur că dacă el a câştigat procesul, soarele nu va întârzia să răsară. Potrivit acestei faime pe care şi-o căpătase, procesele pierdute erau puse mai mult pe seama naturii ingrate a acelei zile. Sărmanul avocat, ce să facă şi el, n-aţi văzut ce nori negri au tot dat târcoale din zori şi până seara.

Între timp, de sub carapacea neagră, două mâini şi două picioare dădeau semne că încep să se desmorţească. Brusc, mâna dreaptă plezni pulpa dreaptă şi-un sunet gutural se auzi. Buzele roşcovanului se mişcaseră atât cât fusese necesar ca sunetul să răzbată, dar capul nu i se clinti, rămânând tot în aceeaşi poziţie ciudată, atârnând ca spânzurat. Dacă şi-ar fi deschis ochii, ar fi văzut peisajul inversat. Cu toate că în prim plan ar fi dat de ţevăraia încâlcită a motocicletei şi un strănut mai puternic ar fi stârnit praful ruginii.
În realitate nu s-a întâmplat nimic din toate astea. După ce mâna a strivit, prin stofa pantalonului, ţânţarul buclucaş, a rămas pe pulpă şi, după un timp, stânga a făcut acelaşi lucru, adică a strivit ţânţarul de pe pulpa stângă, apoi încet, din ţânţar în ţânţar, mâinile s-au mutat pe obraji, pe gât, pe coaste, trezind, în pofida lui, întregul trup, care s-a ridicat cu o mişcare domoală, adânc preocupată de ea însăşi şi ignorând totul în jur. Aşa se face că trezirea lui Nicu Ormada a repetat, fără să ştie şi în ordine inversă, mişcările prin care constituise această ciudată vietate amfibie, acum nu mai mult de o jumătate de oră.
Odată în picioare, roşcovanul se întinse şi tocmai se îndrepta spre trunchiul nucului când îl văzu pe celălalt cum se-mpleticeşte prin curte, aleargă nesigur de colo-colo, gesticulând ca transportat. Se-ntrebă ce poate să însemne asta. Strânse umbrela şi se gândi să i-o ducă. Îi făcu câteva semne cu ea. Cum avocatul nu părea să-l vadă şi-şi continua deambulările lui de om beat, roşcovanul hotărî că e mai bine să nu-l tulbure. Sprijini umbrela de ghidonul motocicletei şi se duse după nuc să urineze. Nu mai era tânăr aşa că dimineaţa trebuia să stea mai mult şi să aştepte. Un vânt călduţ îi umfla cămaşa şi mişca ici şi colo deasupra lui frunzele copacului. Ormada se uita încă somnoros la sclipirile răzleţe de soare ce înţepau coroana. Dacă frunzele ar sta nemişcate, gândea el, sub nuc ar fi o lumină uniformă, îngheţată, ca într-o hală. Lucrase într-o astfel de hală, în care fiecare porţiune era egal luminată. Ştanţele vopsite în roşu strident aruncau umbre tip pe cimentul cenuşiu. Şi-a adus de acasă o veioză ca să-i lumineze o suprafaţă numai a lui, dar şeful i-a interzis. De ce, a întrebat Ormada; o să-mi plătesc curentul, să-mi reţineţi din salariu şi gata. Nu-i vorba de curent, ci de un principiu, i-a replicat şeful. O veioză înseamnă o jignire adusă vecinului, adică el să stea în lumina generală, iar mata să te singularizezi cu chestia aia care lasă un cerc de lumină filtrată de parcă ne-am afla la bordel? Chiar aşa a zis nea Bălţăţoiu şi, ca să-l ţină minte, i-a mărit norma. Eşti tânăr şi poţi mai mult, aşa că dă-i bătaie. La o adică, se cheamă că ţi-am făcut un serviciu că nu te-m cântat la direcţie, auzi ce le trece la ăştia prin bilă : să vină cu chestii de-astea la servici.
Băşica lui Ormada îşi dăduse drumul şi bărbosul urina acum liniştit, jetul galben ducând cu el toate aceste amintiri neplăcute. Şi după ce le răsucea în fel şi chip prin şanţurile întortocheate de pe coaja copacului, le lăsa să se scurgă în pământ şi să dispară pentru cine ştie câtă vreme.
Bărbosul zâmbi când observă că domnul avocat făcea acelaşi lucru ca şi el, doar că departe, pe zidul lateral al conacului. Ei, îşi zise, de-aia ţopăia el atâta, ca să-şi regleze băşica : fiecare cu metoda lui. Nici nu sfârşi bine acest gând că auzi ţipătul :
Nici o picătură! Nici o picătură!
La început nu pricepu ce se întâmplă. Dar mai apoi trebui să constate că pe bătrân îl apucaseră iar pandaliile. Stătea lângă zid şi da din mâini ca un apucat în timp ce striga de zor :
Nici o picătură! Nici una!
Ce-o fi vrut să însemne asta? Chiar după ce s-a zbânţuit atât nu reuşeşte să urineze? Ormada o apucă încet într-acolo. Când ajunse la vreo zece metri ţipă :
– Să vin lângă tine? După o noapte petrecută pe motocicletă i se părea caraghios să i se mai adreseze cu dumneavoastră, dar nici nu vrea să-l importuneze.
Repe…, vino repede, articulă cu glas slab Melidor.
Se sprijinea de peretele secţionat, era cum ar veni în interiorul camerei, şi se uita la Ormada cu ochi pierduţi, de parcă într-adevăr i se întâmplase ceva rău.
Ormada ajunse lângă el şi-l bătu prieteneşte pe umăr.

5.

În faţa marelui magazin era mai multă lume decât oricând. Arad n-a dat importanţă faptului. A luat-o spre uşa din dos, de unde avea aranjament să-şi ridice ambalajele. Dar acolo nu era nimeni. Chilipirgiii arţăgoşi lipseau cu desăvârşire. Asta l-a pus pe gânduri. Chiar deasupra lui geamul depozitului s-a deschis o clipă şi-a apărut capul lui Zburlitu. Întinde-o, e lată! i-a şoptit şi-a dispărut.
A plecat abătut, cine ştie ce s-o fi întâmplat. Pe treptele din faţă lumea vorbea că directorii fuseseră prinşi cu ocaua mică. Poliţia venise în anchetă. Lui Arad nu-i plăcea să se ducă la-ntâmplare pe la alte magazine. Nu putea să ţină piept derbedeilor care roiau şi-i umflau cutiile de sub nas. El avea aranjamente pe zile şi ore cu magazioneri de vârsta lui, sau cu tineri studioşi, cum îi numea el pe cei ce se purtau bine cu el.
Aşa că Arad a preferat să se întoarcă acasă cu căruţul gol, decât să rişte cine ştie ce. Ca să nu fie văzut de Vincenţiu, a ocolit bulevardul şi acum coboară încet pe strada ploii, şonticăind pe sub umbra castanilor, prin bălţile care-au rămas de la ploaia de azinoapte.
În această parte, la distanţă mare de bulevard, liniştea de pe strada ploii este parcă mai mare. Arad ascultă foşnetul frunzişelor încă umede. Păsări şi pisici stau la soare pe mormanele de dărâmături. Bălăriile foşnesc. Câte-o creangă putrezită cade. Dacă este în plin soare, umbra crengii aterizează și ea pe pământ. O cutie de conserve e rostogolită de vânt, și-un uruit intermitent se răspândește-n aer. Când căruțul e gol, roțile lui scot un uşor ţiuit metalic care se-mpacă bine cu zgomotele naturale, poţi să-l confunzi cu cel emis de unele păsări sau insecte.
Dar ce se-aude? Parcă voci de oameni. Una mai groasă şi alta mai subţire. Una mai tăioasă şi alta mai moale, mai lipsită de vlagă. Arad are un auz nespus de fin, nu se poate înşela. Pe măsură ce înaintează, vocile se-aud mai clar. Nu vorbesc tot timpul. Sunt doar scurte comenzi, urmate de tăceri. Odată ajuns în preajma conacului, Arad distinge zgomotele făcute de cei care cotrobăie prin camerele de la etaj. He-he, îşi zice înveselit, tot ce-a fost mai bun am luat demult. Îşi aduce aminte cât s-a chinuit acum câteva luni să urce în camerele de sus. Scara înjghebată din câteva crengi, legănatul deasupra golului, liliacul care i s-a şters de ceafă şi de spate, dar şi victoria : cufărul plin cu cărţi. A umplut două căruţuri vârfuite.
Vezi la uşă! ţipă vocea groasă.
Arad îşi sprijini căruţul de trunchiul unui castan şi se-aşeză pe-o bucată rămasă din postamentul gardului. Printr-o spărtură în frunzişe vedea fereastra laterală, şi-o clipă îl zări pe roşcovan îndreptându-se spre partea ce da în gol. După un timp acesta se întoarse, răspunzându-i celuilalt :
Nici vorbă!
La sobă! Deschide uşiţa coşului! veni comanda
Parcă-ar căuta o comoară, îşi zise Arad. Nişte moştenitori, or fi găsit ceva documente vechi, dracu ştie. Hotărî că nu mai are de ce să întârzie pe-aici, pe strada ploii fiecare face ce vrea. Nici lui nu i-ar plăcea să-şi vâre cineva nasul în treburile lui. Să iscodească ce comori strânge în cămăruţa de la numărul 43. Aşa că Arad şi căruţul lui o luară la vale şonticăind şi ţiuind până când comenzile La fereastră! Lângă galerie! şi răspunsurile Lasă-mă domnule, că ştiu eu! Nici aici! Absolut deloc! se contopiră încet-încet cu foşnetul copacilor şi cu zumzetul insectelor din acea călduroasă zi de 14 august.

Prin peretele lipsă soarele a inundat încăperea. Irişi albăstrii îşi desfac petalele pe tapetele rupte şi împrăfoşate. Umbrela sprijinită de tocul ferestrei. Ceva mai încolo, aşezat pe un cufăr, avocatul îşi cercetează hainele şi dă câte-un bobârnac stofei acolo unde i se pare că-i plină de praf ori de fire de păianjen.
Ormada a rămas sprijinit de tocul uşii care dă în gol. Cu mâna dreaptă a apucat marginea unicului canat şi-l roteşte uşor înainte şi înapoi urmărind umbra cum se mişcă pe perete, acoperind şi descoperind urmele proaspete de noroi ale tălpilor lor. De aici de unde stă vede pe fereastră, la deal, întreaga stradă, curţile părăginite. Vede norişorii albi care umplu cerul şi care se dizolvă în partea de jos în massa verde a vegetaţiei abundente care-a inundat totul. Ar vrea să-i spună avocatului că tot ce-a făcut până acum n-a avut nici un rost. Totuşi l-a ascultat, a căutat pe unde i-a spus acesta, numai să nu-l supere. L-a lăsat să se dezumfle singur. Oamenilor trebuie să le faci pe plac. Contrazicându-i, ţi-i faci duşmani.
Sfârşind de curăţat costumul, şi gândurile lui Melidor dădură semne că s-au decantat:
– Iraţionalul este printre noi, emise acesta. Ca să-l îndulcim îl numim straniu. O cameră fără un perete, o cameră care dă de-a dreptul în gol, o cameră în care n-a căzut o picătură de apă, cu toate că afară a plouat cu găleata! Straniu, nu?!
Se-auzi un scârţâit şi avocatul întoarse capul în direcţia scării. Stătu aşa câteva minute, dar scârţâitul nu se mai repetă.
– Scârţâie lemnăria veche, presupuse cu glas tare Ormada.
Fără să-l ia în seamă pe celălalt, avocatul reluă discursul :
– Peste tot furnici, cuiburi de viespi, praf şi păianjeni, tapete scorojite, bucăţi de perdea coapte de căldură… În camerele astea n-a mai plouat de decenii. Nici picătură de igrasie, nici măcar lângă ferestre. Îţi vine să crezi că…
O nouă scârţâitură, urmată de-un fâşâit ceva mai apropiat îi făcu pe cei doi să ciulească urechile. Apoi din camera cealaltă cineva ciocăni în uşă.
Ormada se duse tiptil şi deschise brusc uşa.
În cadrul ei apăru un puşti de nouă-zece ani cu picioarele goale şi cu un coif în cap. Ziarul din care era făcut coiful era astfel îndoit încât chipul dictatorului era chiar deasupra ochiului stâng al puştiului. O clipă Ormada avu o senzaţie stranie : i se părea că are în faţă un mic ciclop care-l fixează cu unicul ochi. Apoi îşi reveni. Puştiul nu spunea nici un cuvânt, aşa că bărbosul îl luă de mână şi-l introduse în cameră.
Vino lângă mine, spuse Melidor.
Ormada îl duse pe puşti şi-l aşeză lângă avocat.
– Nu ţi-a fost frică să urci pe scara din bârne ?
La întrebarea avocatului, puştiul îşi strânse doar mânuţele una într-alta şi le aşeză meticulos între genunchi. Liniştit în privinţa mâinilor, îşi îngădui un zâmbet aerian, care nu părea adresat nimănui. Ochii lui albaştri se îndreptară brusc către umbrelă şi-un alt zâmbet, de data asta cu adresă, pluti în încăpere.
– Nu ştii la ce serveşte o umbrelă? veni răspunsul avocatului. Imprudent răspuns căci puştiul ridică din umeri şi făcu un gest cu mâna ca şi cum ar fi vrut să arate că asta-i o întrebare pentru bebeluşi. În schimb, şopti, parcă pentru sine :
– Păi aici nu plouă niciodată, nu ştiai?!
Îl făcuse praf pe avocat. Ochişorii lui albaştri alergau de la Ormada la Melidor. Cu o mână îşi trase mai pe ceafă coiful şi dictatorul îşi pironi privirea pe cer, printre norişorii albi, parcă somându-i să aducă în sfârşit ploaia şi în această încăpere.
– Nu plouă, dar mie-mi place umbrela, spuse puştiul ca o completare. Apoi se duse lângă fereastră. Luă umbrela, stătu o clipă cu ea în mână de parcă s-ar fi gândit cum s-o întrebuinţeze. Se uită în sus spre cer şi zâmbi descurajat. Pe urmă începu să studieze pereţii, iar când ajunse la duşumea, o scurtă exclamaţie de bucurie îi năvăli pe buze. Nici una nici două, se apucă să lipăie cu tălpile goale prin urmele pe care cei doi le lăsaseră pe parchet. Încerca să păşească din urmă în urmă, dar oricât se străduia nu reuşea, aşa că întindea noroiul prin toată odaia. Melidor şi Ormada, ca hipnotizaţi, stau şi îl privesc fără să scoată un cuvânt. Cu mâna stângă puştiul ţine umbrela şi o mişcă în sus şi-n jos. Şi-a tras coiful pe frunte, a luat o mină serioasă şi, un-doi, un-doi, umbrela în sus, umbrela în jos, patrulează reconstituind traseele celor doi. Când traseele se-ncrucişează, se opreşte o clipă şi duce palma dreaptă la frunte, îşi înalţă puţin capul şi salută, murmurând ceva cu glas răstit, bolborosind cuvinte neînţelese.
În conacul de pe această stradă uitată a oraşului, în camera deschisă spre văzduh, intrând cu faţa când în umbră când în lumină, băiatul cu pantaloni scurţi, picioare goale şi coif făcut din zilnicul ziar cu poza dictatorului, patrulează, patrulează închipuindu-şi că e tambur-major şi deschide defilarea unei întregi armate, sau ceva de genul ăsta.
Urmărindu-l, cei doi aproape că au ameţit. Probabil că şi puştiul, dar nu vrea să recunoască, un tambur-major nu oboseşte niciodată. Aşa că foloseşte un subterfugiu care îl impresionează pe Ormada. Iată ce spune mogâldeaţa cu tălpile negre de noroi, oprindu-se în faţa bărbosului :
– Văd că aţi patrulat de zor, mi-aţi luat-o înainte… dar acum v-aţi oprit. Aşa că mă voi opri şi eu.
Ormada îşi zise că a transfera în felul acesta responsabilitatea opririi pe umerii lor este o dovadă de agerime. Sofistica ingenuă a puştiului, gândea Melidor, e demnă de un mare avocat.

Nici nu şi-au dat seama când puştiul, odată oprirea asigurată, s-a dus în mijlocul camerei, a deschis umbrela, a potrivit-o pe duşumea şi s-a ascuns sub ea. Apărat de priviri indiscrete, simţindu-se mai în largul lui, băiatul a început să vorbească. Nimeni probabil n-avea timp de el şi pe aceşti străini i-a găsit cei mai nimeriţi să îi asculte oful. A început strategic, cu o mică linguşire :
– Îmi place umbrela voastră. Numai că aţi luat-o degeaba. Aici nu plouă niciodată, n-aţi ştiut?
Făcu o pauză ca să-şi tragă sufletul, să găsească putere pentru destăinuirea care va urma. Prin carapacea de pânză neagră, luminată de-o rază de soare, i se străvedea trupul ghemuit. Vocea nazală şi uşor cântată care izvora de-acolo nu părea vocea puştiului, ori poate din contră, de-abia acum îşi dezvăluia adevăratul glas :
– Nici eu n-am ştiut… că aicea nu plouă. Nici eu n-am ştiut până în ziua în care mi-a fugit canarul. Am alergat după el pe mai multe străzi până când am ajuns aici… Nu ştiu ce l-a găsit pe Napoleon, că de cum a zărit casa asta parcă a înnebunit. I-a dat ocol de mai multe ori, cîntând mai repede şi mai ciudat decât oricând. A zburătăcit prin camerele de la parter, apoi a ţâşnit drept în sus, a intrat aici şi s-a aşezat pe fereastră. Pe fereastra de unde am luat umbrela voastră. Nu s-a mai clintit de acolo. Cât am zăbovit pe scara din bârne, au dat primii stropi de ploaie. Am intrat în cameră, am alergat la fereastră. Napoleon sta în acelaşi loc, mă privea grav şi nu mai cânta. Privirile noastre s-au întâlnit o clipă. Am întins mâna să-l apuc, dar un fulger apropiat a brăzdat cerul, orbindu-mă. Când am deschis ochii, Napoleon dispăruse. Am rămas cu mâna întinsă. Priveam în pânza deasă a ploii de afară. Pe mâna mea nu s-a aşezat nici o picătură de apă.
Vocea a tăcut. Raza de soare a alunecat de pe umbrelă. Trupul puştiului a dispărut. Se-aud câteva smiorcăituri, apoi nimic.
– Napoleon, cred că ştia el ceva. Căci altfel de ce-ar fi venit ţintă la casa asta?
Puştiul s-a mai liniştit. Are vocea mai puţin nazală, mai puţin cântată.
– De-atunci, cum se-anunţă ploaie la televizor, fug de-acasă şi vin aici. Napoleon a dispărut pe ploaie, tot pe ploaie trebuie să apară – nu? Da’ furtuna de ieri a fost neanunţată, şi oricum era prea târziu… Aşa că am venit azi… Aşa că am venit azi… Aşa că am venit… Aşa că…
Pe măsură ce repetă aceleaşi cuvinte, vocea puştiului se face tot mai indistinctă şi mai îndepărtată. Apoi tace parcă scurgându-se brusc în pământ. Cei doi aşteaptă un timp. Nici unul nu îndrăzneşte să întrebe nimic. Îşi fac doar semn din priviri şi Ormada, care stă tot în picioare lângă uşă, se dă tiptil mai într-o parte şi se uită după umbrelă. Ghemuit sub carapacea neagră, puştiul a adormit.
Bărbosul se duce din nou lângă uşă şi apucă să vadă pe cer doi nori albi care se contopesc într-o clipă creând o formă sferică, apoi se dizolvă într-un nor lung şi întunecat ca o spadă.
Avocatul priveşte ţintă urmele de paşi de pe parchet. Sub căldura soarelui, unele din ele s-au şi uscat. Altele îşi aşteaptă rândul. Ici şi colo, şuviţe de aburi se ridică încet. În curând, în odaie n-o să mai rămână nici o pată de umezeală.
Apoi avocatul se surprinde uitându-se insistent pe pervazul ferestrei, şi-i trece prin minte năstruşnica ideee că aşteaptă întoarcerea lui Napoleon.

(fragment din romanul omonim, aflat în lucru)