Un volum scos la o editură mică, în condiții improprii și fără necesarele contexualizări de istorie literară și socio-culturală, este Doi oameni răi de Nicolae Țic.
Îngrijit de Anastasia Țic (de fapt, nu e vorba de o ediție îngrijită, în adevăratul înțeles al termenului, ci de o editare neprofesionistă și cu destule erori de redactare), volumul este prefațat de un text foarte personal al lui D. R. Popescu, care încearcă să descopere similitudini între „realismul socialist” de pe vremuri și „realismul capitalist” postrevoluționar. Forțând suprapunerea celor două sintagme, prozatorul încântat de povestirile lui Țic caută parabole ajutătoare: „Realismul socialist de azi și-a schimbat cu dichis izmenele, întorcându-le pe dos. Comunismul multilateral dezvoltat de ieri este anticomunistul multilateral rezistent și dizident de azi… Simetria dintre eroii unor scrieri de azi – cu personajele unor cărți de ieri, este perfectă, dar pe dos: realismul socialist și realismul anticomunist sunt perfect egale în abilitatea de manipulare a marionetelor politice.” (pp. 10-11).
După această încâlcită parabolă vine un articol din ziarul Jurnalul Național (29 ianuarie 2000), intitulat Țic și Boccacio și reluat în prefață de admiratorul lui Nicolae Țic. La Boccacio, pornind de la Țic, D. R. Popescu ajunge prin Brâncuși; cititorul începe lectura povestirilor din carte cu un fel de vertij dat de comparatistica aiuritoare.
Urmează niște proze, din păcate, atât de puternic ideologizate și scârțâind din toate încheieturile realiste, încât te întrebi de ce a fost dată la topit această carte apărută în aprilie 1958 într-un tiraj de 10.000 de exemplare. Absolut toate povestirile sunt „pe linie”, iar unele înalță, prin personaje și situații epice, adevărate imne de slavă Partidului.
În Decorația, Ilarion Bujdea, brigadier de câmp, om dintr-o bucată, robace și iubitor de agricultura socialistă, este păcălit de președintele Gospodăriei, Gavrea, că va primi o decorație. În scena batjocoririi lui Ilarion, Gavrea, care se va dovedi un pseudo-comunist, are o vestimentație de burjui: „Are floare roșie la pălărie și cizmele-i date cu cremă sclipesc.”. Adevărul istoric e că odiosul Gavrea, cu ani în urmă, „avea bani, că se însurase și făcuse rost de avere”. Președintele Gospodăriei este prin urmare un dușman de clasă deghizat, un – am spune azi – infiltrat. Oamenii trec imediat de partea lui Ilarion: „Al lui Jurca sare dintre oameni și îl prinde pe Gavrea de piept. – De ce-ți bați joc de el, mă? Îi sluga ta? Îi cârpă?”. Într-un final ridicol-apoteotic ca în filmele de mai târziu ale lui Sergiu Nicolaescu (dar în decor rural), Gavrea fuge dând bice cailor, pe drumul spre raion, urmărit fiind de o altă căruță, a cooperatorilor pedepsitori.
În Călăuza, avem un alt erou exemplar, dar în regim pozitiv, nu negativ. Măieruș nu vrea să fie director și este fericit când poate munci ca brigadier pe șantier. Cu patru ani în urmă, în 1952, se afla pe șantier la Hunedoara. Acum e unul dintre cei 800 de brigadieri de pe un nou șantier, ba chiar comandantul lor, undercover, ca să capete tovarășii de lopată încredere în el: „Nu voia să le spună că venise pe șantier cu muncă de răspundere, comandant, ca să nu strice farmecul acestei întâlniri”. Povestirea este nu numai debilă realist, ci și scrisă în acest stil școlăresc.
Pedagogică se dorește proza următoare, Moartea crâșmăriței, în care două personaje tarate își arată monstruozitatea până la capăt. Vronea și Vasilici sunt, cu crâșma și învârtelile lor, niște simboluri ale lumii vechi, burghezo-moșierești. Într-un timp scurt, Vasilici „a ridicat două rânduri de case și s-a îngrășat de nu i se mai vedeau ochii”. Pe timpul foametei din sat, în 1945, a dat consumatorilor rurali făină mucegăită, luându-le în schimb vite și pământ, faptă pentru care a fost închis trei ani (suntem deja în epoca adevăratei justiții, a democrației populare). În scena înfruntării monștrilor anticomuniști, Vasilici îi „îndesă hârtiile în gură” bătrânei Vronea, adică sutele de mii ieșite deja din circulație.
Mai ambițioasă și de mai mare întindere este povestirea ce dă titlul volumului. Avem aici un tânăr „ușuratic” care va fi, până la urmă, adus pe calea cea bună a construirii socialismului de către un secretar UTM și un miner care a văzut multe. Suntem în Valea Jiului, la Lupeni, „pe la începutul lui cincizeci”. De obicei, când îi veneau „podoabe”, adică tineri mai recalcitranți, secretarul UTM „se ducea în miez de noapte la Letean și-l scula”, cerându-i sprijinul. Acum este o situație mai deosebită: secretarul, cu pătrunderea lui psihologică, a văzut deja că golanul Costea Modrigan e de fapt „băiat bun”. Tot restul povestirii, de o artificialitate stridentă, constă în tentativele lui Costea de a arăta că nu, nu este un băiat bun, ci un derbedeu; și în protejarea lui Costea, de Costea însuși, făcută de cei doi profesori de morală comunistă aplicată. Cei 18 ani ai tânărului încăpățânat (omul care-și ascunde fondul bun într-un comportament golănesc) îl fac să ducă lucrurile prea departe în confruntarea din urmă cu minerul destoinic. Când Costea îi spune lui Letean „S-o ia dracul de Valea Jiului”, acesta se clatină și-l gonește, fiindcă a fost atins în cele sfinte: „Du-te! Nu ești vrednic să calci pământul ăsta.”. Letean insistă: „Lasă lopata, c-o spurci!…”, dar tocmai acum, când și-a recâștigat libertatea, Costea „se întoarse la lopată”. Iată soiul bun.
Comparația povestirilor „minerești” ale lui Țic cu proza ulterioară a lui Buzura dedicată aceluiași mediu este strivitoare. Mai interesantă și mai bine scrisă e Bețivul, cu un tânăr a cărui noblețe morală el însuși o ascunde, până la derutarea completă a micro-comunității. Și aici trama este forțată, adusă din condei, „potrivită” într-un mod absolut neverosimil, însă reține atenția schițarea unei tipologii care va face o anume carieră nu numai prin scrisul lui Nicolae Țic, ci și al lui Nicolae Velea. Tipul sucit, încăpățânat și ascuns nu își declară sentimentele, spre deosebire de toți demagogii vechiului regim, care făceau paradă cu ele. El este un om bun fără imagine, un conținut moral fără formă, o structură etică ascunsă prin complicate strategii de automutilare.
Și în Unul la fel ca ceilalți întâlnim un asemenea sucit (termenul chiar i se aplică de un alt personaj: „Sucit mai ești.”), și anume responsabilul de brigadă Matei Iuga, un „flăcăiandru subțirel și țâfnos”, care se îndrăgostește lulea de tovarășa Silvia. Silvia nu are încă 20 de ani și, precum alte personaje feminine din tipologia schematică a lui Țic, este orfană. Tinerele din proza aceasta exemplară sunt fie orfane de ambii părinți, fie abandonate de părinți degenerați, în epoca trecută. În epoca nouă, în anii ‘50, Tatăl lor simbolic este Partidul, iar Familia e formată din toți colegii de brigadă muncitorească ori cooperativă rurală. Sub ochiul protector al Partidului, „băieții” și „fetele” din aceste povestiri cu purități ideologice vor forma până la urmă, cu toate „sucelile” câte unui personaj mai îndărătnic, cupluri. Finalul prozei titulare are un perfect umor involuntar. Matei Iuga „a pornit” cu Silvia „în văzul lumii”: „Râdea cu toată ființa lui, călca anapoda de zăpăcit ce era și-l fermeca ciripitul păsărilor”.
Vine la rând o altă povestire de pedepsire simbolică a unui personaj stigmatizat ca negativ de la primul alineat. Doamna Viorica din titlu închiriază, ca gazdă particulară, o cameră vilegiaturiștilor la Predeal. Stațiunea fiind „asaltată” de turiști, cei doi schiori au a accepta tariful revoltător pretins de doamna Viorica, un specimen de avariție care îngrețoșează. Curioasă, aceasta îl întreabă pe schiorul mai vârstnic cine i-a crestat obrazul, iar el, încă „stăpânit”, îi rezumă povestea: „Am fost comunist, doamnă, și m-au închis patru ani…”.
Comunistul stăpânit face, la final, un test moral: îi oferă doamnei Viorica douăzeci și cinci de lei pentru o fotografie prețioasă, iar aceasta, firește, acceptă banii. La capătul celei mai penibile proze din volum, schiorul rupe fotografia „cu o mânie fără seamăn” și calcă „bucățelele în picioare”, în timp ce doamna Viorica, rămasă singură, numără banii, „o dată și încă o dată”. Atent la ilustrarea schemei ideologice (comuniștii exemplari vs. capitaliștii monstruoși), autorul face și o gafă de perspectivă. De vreme ce schiorii, amândoi, au ieșit „în stradă”, iar doamna Viorica „a rămas singură”, povestirea, scrisă la persoana I, din perspectiva comunistului mai tânăr, nu se putea baza decât pe ceea ce personajul însuși cunoștea. Dar Țic introduce, subit, un narator omniscient, pentru a arăta ce fel de om este această doamnă Viorica.
Căruțașul e indescriptibil de rudimentară – și singurul detaliu reținând atenția este recurența verbului „a se țigăni”, conotat negativ. Prozatorul din realismul socialist nu pare să aibă vreo problemă de ordin etic ori măcar simbolic cu utilizarea (de către el!) a stigmatului etnic, la atât de puțin timp de la persecuțiile rasiale și deportările rromilor pe timpul celui de-al doilea război mondial. Că povestirile lui Țic sunt realist-socialiste e de înțeles, în contextul epocii: dar că în ele a se țigăni apare de atâtea ori, de fiecare dată cu conotație negativă, e bizar.
De nerezumat, în expresia ei, este și povestirea finală, Tudor, care poate fi socotită un manifest al prozei ideologizate scrise de Nicolae Țic. Tudor, grav bolnav, se încăpățânează să nu moară. În ce fel? „Eu trebuie să trăiesc… Am douăzeci și cinci de ani. Sunt comunist. Oare mai există în țara asta un singur comunist care să fi dat atât de puțin partidului cât am dat eu?” (pp. 122-123). După o atare întrebare gravissimă (grav nu e că mori, ci că, murind, vei fi dat prea puțin Partidului), Tudor se întremează nițel: „Tudor a chemat-o la telefon pe Sanda. – M-am ridicat din pat. Mă plimb, cânt… Mi-e dor de tine.” (p. 123).
Acesta fiind nivelul general al prozei noastre realist-socialiste, să admitem că Țic l-a ilustrat fidel deopotrivă tematic și „problematic”, „etic” și „artistic”. Volumul de față e parte integrantă din maculatura anilor ‘50.
Nicolae Țic, Doi oameni răi, povestiri, prefață de D.R. Popescu,
Editura Călăuza v.b., Deva, 2016, 130 pag.