cronica traducerilor
RODICA GRIGORERODICA GRIGORE

FERNANDO PESSOA. ALTERITATE ŞI IDENTITATE

Articol publicat în ediția 10 / 2017

„Poeţii nu au o biografie personală, opera e singura biografie la care pot ei visa”, spunea Octavio Paz. Afirmaţia aceasta este valabilă mai cu seamă în cazul unui autor cum e Fernando Pessoa, unic în contextul liricii moderne, nu doar prin uluitoarea sa capacitate de invenţie poetică sau prin mesajul transmis, ci şi prin discreţia pe care a manifestat-o în privinţa propriei existenţe (care rămâne legată de atmosfera Lisabonei) şi prin experienţa inedită pe care opera sa privită în ansamblu o reprezintă la nivelul întregii literaturi universale. Visând încă de la începutul activităţii sale să descopere centrul în jurul căruia să-şi structureze viziunea poetică, Pessoa a înţeles foarte de timpuriu că, pentru el, acest centru va fi întotdeauna multiplu, deci va recurge la neaşteptata şi extrem de complicata strategie a creării unor măşti lirice esenţiale – şi esenţial diferite între ele! – în spatele cărora să se poată ascunde; însă tocmai cu scopul de a se putea exprima, astfel, mai adecvat şi mai exact.

Iar dacă utilizarea unui pseudonim sau a mai multora nu este ceva ieşit din comun în literatură sau în filosofie, demersul lui Pessoa de a crea mai multe heteronime rămâne într-adevăr unic. Părând iniţial un soi de complicat joc literar şi rezultatul unei imaginaţii considerate de unii critici ca fiind excesive, sistemul heteronimic desăvârşit de autorul portughez a uimit, a determinat la început zâmbete sau a produs neîncredere, pentru ca, la câteva decenii după moartea lui Pessoa, întreaga sa operă să fie reevaluată, recitită, reinterpretată din varii perspective, confirmându-se, astfel, presupunerea exprimată de unii contemporani ai autorului, şi anume că scrierile sale vor fi corect înţelese abia de cititorii din epocile care vor urma. Cercetând îndeaproape fenomenul, Richard Zenith a identificat şaptezeci şi două de heteronime, dintre care se individualizează, printr-o operă coerentă şi având înrâurire asupra literaturii portugheze, dar şi asupra modernismului european, Alberto Caeiro, maestrul tuturor, inclusiv al lui Pessoa însuşi („soarele în jurul căruia ceilalţi trei gravitează”, ca să-l cităm pe acelaşi Octavio Paz), Ricardo Reis, stoic şi epicureu deopotrivă, clasic în expresie, Álvaro de Campos, poet futurist comparabil cu Walt Whitman şi Bernardo Soares, semi-heteronimul desemnat ca autor al extraordinarelor pagini de proză din Cartea neliniştirii.

În afara acestora, există, însă, multe alte identităţi, glasuri şi experienţe lirice create de Pessoa, încă de la o vârstă extrem de fragedă, C. R. Anon şi Alexander Search datând chiar din perioada adolescenţei scriitorului. Marea aventură heteronimică rămâne, însă, dacă e să dăm crezare cuvintelor lui Pessoa, legată de anul 1914, mai precis de ziua de 8 martie, când, în conformitate cu propria sa mărturisire, inclusă în celebra scrisoare adresată lui Casais Monteiro, „m-am apropiat de o comodă înaltă şi, după ce am luat o foaie de hârtie, am început să scriu, în picioare, aşa cum scriu de fiecare dată când mi se prezintă o asemenea ocazie. Şi am scris treizeci şi ceva de poeme laolată, cuprins de un extaz a cărui natură n-aş putea să o definesc. A fost ziua triumfală a vieţii mele şi nu voi mai cunoaşte niciodată una asemănătoare. Am început cu titlul, Paznicul turmelor. Iar ceea ce a urmat a fost de fapt apariţia cuiva în mine, căruia i-am dat imediat numele Alberto Caeiro. […] După ce scrisesem cele treizeci şi ceva de poeme, am luat din nou hârtie şi am compus, de asemenea, cele paisprezece poeme ce constituie Ploaia oblică de Fernando Pessoa. Imediat şi integral.” Pentru mulţi critici şi pentru generaţii întregi de cititori, mărturisirea aceasta a stat la baza mitului pessoan. Însă studiile aplicate şi cercetările de mai târziu au demonstrat că poemele la care Pessoa face referiri în amintita scrisoare nu au fost nicidecum efectul unui moment de transă ori de extaz (fie el şi poetic), ci sunt rezultatul unui travaliu poetic susţinut şi reluat iar şi iarăşi de-a lungul timpului. Simplă mistificare, superficialitate, inabilitatea de a se menţine în limitele adevărului faptelor? Nici una, nici alta; ci, dimpotrivă, una dintre cheile esenţiale pentru înţelegerea întregului univers liric pessoan caracterizat, după cum scriitorul însuşi notează la un moment dat, de „tendinţa constantă şi organică de depersonalizare şi simulare creatoare”. Fernando Pessoa, ortonimul, este autorul unei lirici melancolice şi avântate deopotrivă, publicând în timpul vieţii un singur volum, Mesaj (Mensagem), în 1934, cu doar un an înaintea morţii, şi creatorul unui uimitor teatru poetic (cu propriile sale cuvinte, „drama em gente”), mizând pe voci lirice diferite, între care se stabileşte şi un perfect sistem de influenţe şi corespondenţe, expresie a unei retorici a măştilor niciodată experimentate până atunci în literatură şi al cărui nivel estetic s-a dovedit greu, dacă nu cumva chiar imposibil de atins de autorii (portughezi sau nu) epocilor care au urmat. Ediţia în limba română a poeziei ortonime a lui Pessoa a apărut nu de mult la Editura Humanitas Fiction din Bucureşti, în seria de autor Fernando Pessoa, în continuarea volumelor anterioare, dedicate operei poetice, scrierilor teoretice sau corespondenţei autorului portughez. Cu o prezentare grafică de excepţie şi beneficiind de excelenta traducere a lui Dinu Flămând, cel care a realizat şi prefaţa şi notele (şi cel care a tradus până acum mult şi frumos din creaţia lui Pessoa, de la uluitoarea Carte a neliniştirii şi până la textele esoterice sau poliţiste, apărute în ultimii ani!), Editura Humanitas Fiction oferă cititorilor români un adevărat regal poetic, marcând, o dată în plus, şi prin această carte, aniversarea celor zece ani de existenţă.

Imaginea măştii, cu multiplele sale semnificaţii, apare explicit extrem de timpuriu în opera pessoană, fiind detaliată în mai multe poeme incluse, ulterior, în volumul în limba engleză 35 Sonnets, cel mai potrivit exemplu fiind, poate, Sonetul VIII, care începe astfel: „Câte măşti purtăm…” („How many masks wear we, and undermasks,/ Upon our countenance of soul, and when,/ If for self-sport the soul itself unmasks,/ Knows it the last mask off and the face plain?/ The true mask feels no inside to the mask/ But looks out of the mask by co-masked eyes.”) Pentru Fernando Pessoa (al cărui nume înseamnă „persoană” şi, prin extensie, „mască”), adevărul cel mai profund al fiinţei umane pare a se ascunde în spatele tuturor măştilor, identitatea dă senzaţia a se risipi şi ea, împărţită între atât de numeroase euri ficţionale ce caracterizează existenţa. Prin intermediul creaţiei marilor săi heteronimi, de la Alberto Caeiro şi până la Álvaro de Campos, Pessoa a împins acest proces până la ultimele consecinţe, devenind chiar el centrul unei adevărate galaxii heteronimice. Interesant rămâne amănuntul că poetul alege să scrie, la început, mai mult în engleză despre măşti şi semnificaţia acestora, nu doar ca expresie a bilingvismului (care a fost şi el analizat din cele mai diferite perspective în cazul lui Pessoa, comparat, din acest punct de vedere, cu T.S. Eliot, Ezra Pound sau James Joyce), ci şi a unei profunde convingeri că la adevăr se poate ajunge doar urmând calea simulării şi, deci, preferând strategia mascării, în condiţiile în care singurătatea nu poate fi niciodată complet anulată, ci, eventual, doar temporar suspendată: „Niciun suflet nu e mai singur ca al meu”, scrie Pessoa într-un text datând din anul 1910.

Temele filosofice sau esoterice vor apărea şi ele foarte de timpuriu în opera pessoană, pentru prima dată tot în textele englezeşti, autorul utilizând platonismul ca fundament al demonstrării viabilităţii adevăratei existenţe umane de dinainte de căderea în lumea iluzorie a prezentului. Starea de veghe şi visul sunt singurele care facilitează readucerea în actualitate a consistenţei trecute a unei existenţe care nu resimte constrângerile vreunui timp sau ale vreunui spaţiu anume, iar strategia aceasta va fi identică şi în numeroase fragmente din Cartea neliniştirii, marcate de acelaşi sentiment al pierderii identităţii. Nu este, deci, deloc inexplicabil că tocmai exilul şi singurătatea vor domina lirica pessoană, autorul încercând mereu să sublinieze capacitatea viziunii poetice de a reconfigura nu doar o imagine extrem de pregnantă a unei posibile renaşteri spirituale, ci şi frumuseţea absolută a unei existenţe anterioare. Desigur, aici trebuie căutată originea problemei centrale a poeziei lui Pessoa, şi anume aceea a realităţii eului, câtă vreme poetul e convins că „suntem doar propriul vis despre noi înşine”. Lipsit de un centru unic, eul pare a rătăci prin timp şi spaţiu, permiţându-i autorului să afirme: „Nu voi fi niciodată cel ce niciodată n-am fost…” În acest fel, sentimentul identităţii dispare, asemenea unui miraj, exact în clipa în care se părea că va fi cucerit. Imaginea eului reflectată într-o simbolică oglindă e menită, desigur, să se schimbe mereu, iar reflectările heteronimelor pessoane par a se multiplica la infinit tocmai pentru a da impresia (a crea iluzia?) totalităţii.

În plus, într-o însemnare a autorului, datând din anul 1915, publicată în Paginile intime, adunate după moartea sa, Pessoa accentuează imaginea oglinzilor (care, mai târziu, îl vor înspăimânta pe Borges!), privite, cel puţin teoretic, de fiinţa umană, ca unul dintre mijloacele cele mai simple de autocunoaştere: „Mă simt multiplu. Sunt asemenea unei camere cu nenumărate oglinzi fantastice care oferă reflectări false ale unei realităţi anterioare care nu se află în niciuna dintre ele şi care, totuşi, se află în toate.” Captiv al unui eu pe care nu-l poate nici identifica şi nici exprima până la capăt, Pessoa găseşte soluţia salvatoare în construirea unei realităţi poetice paralele, menite, în mare măsură, şi a umple golul creat între el şi sine. În acest fel, poetul devine el însuşi, împreună cu fiecare heteronim în parte, un actor menit de-a pururi să-şi poarte masca, întrevăzând singura unitate posibilă tocmai în această existenţă plurală, chiar dacă, uneori, măştile par a nu ascunde, în spatele lor, niciun (alt) chip real.

În fond, imposibilitatea de a accede la o reală şi indestructibilă unitate a fost considerată de nu puţini critici punctul de plecare pentru experienţa heteronimică în ansamblu, aceasta nefiind, însă, altceva decât căutarea înfrigurată a unei identităţi ce ameninţă mereu să se risipească în curgerea clipei. Departe de a fi un simplu exemplu de personalitate multiplă ori scindată, demersul susţinut al lui Pessoa demonstrează, privit cu atenţie, extraordinara capacitate a autorului de a configura un extrem de complicat – şi de fascinant – joc a cărui miză este chiar descoperirea profundei şi inconfundabilei identităţi lirice. Eul se transformă, astfel, într-o elaborată ficţiune, iar poezia pessoană se dovedeşte a fi expresia unică a unei plăceri a punerii în scenă menite a exclude falsul şi mistificarea, mijlocul utilizat fiind, printr-un adevărat procedeu al efectului dublei negaţii, tocmai mascarea. Masca devine, deci, pentru Pessoa, marea metaforă şi expresie a unităţii.

*

„Când am vrut să-mi scot masca,/ Ea mi se lipise de obraz./
Când am tras de ea şi m-am uitat în oglindă,/ Eram deja bătrân…”

(Álvaro de Campos, Tutungeria)

 

Opera ortonimă a lui Fernando Pessoa reprezintă, la un anumit nivel al interpretării, şi încercarea de a descoperi şi de a impune o metodă prin intermediul căreia autorul să poată raporta şi creaţia heteronimică la realitatea istorică. Cu toate acestea, nu e prea greu de remarcat că, în fond, tocmai Pessoa tinde să scape interpretării şi să-şi lase secretele descifrate cu mai multă reticenţă decât oricare dintre creaţiile sale. Poate că acest aspect e determinat şi de o anumită reticenţă a cititorului care nu ştie, în anumite momente, dacă să-l privească pe acest ortonim drept expresie a eului biografic al lui Pessoa însuşi, dacă este cel „adevărat”, sau dacă e şi el, asemenea celorlalţi, doar o altă voce (ori mască) poetică. Interesant este, în acest context, că Álvaro de Campos e singurul heteronim care se referă la Fernando Pessoa ca şi cum l-ar cunoaşte personal şi ar fi informat cu privire la capacităţile artistice ale acestuia. Diferenţierile sensibile sunt, însă, făcute cu insistenţă chiar de către Pessoa, în deja citata scrisoare adresată lui Casais Monteriro. Într-adevăr, în poemele din Cancioneiro, semnate de Pessoa, nu se regăsesc ecouri din energia lui Campos, nici din răceala lui Reis şi nici din metafizica lui Caeiro, în locul unor asemenea posibile influenţe, poetul incluzând, cumva, în subtextul textelor sale, structura unui sistem filosofic adesea trecut cu vederea de comentatori. Căci, procedând astfel, ortonimul nu face altceva decât să arunce un soi de inedită provocare poeţilor din trecut – ori din viitor – punând în discuţie nemurirea poetică, dar şi rolul şi locul poetului, al creatorului în general, în lume. S-a spus, uneori, că în acest fel s-a încercat şi o definire a devenirii istorice, imaginea poetului apărând ca izolată de timp şi spaţiu, situată undeva „la mijlocul distanţei dintre zei şi oameni”, ca să repetăm inspirata formulare a lui Heidegger interpretându-l pe Hölderlin.

Acesta este contextul în care Pessoa a ridicat problema „Celui de-al Cincilea Imperiu”, proclamând gloria Portugaliei, poemul Mesaj situându-se, ca tonalitate şi viziune, foarte aproape de acelea prezente în Lusiada lui Luis de Camoes. (Aplecat spre istoria şi mitologia ţării sale, Fernando Pessoa vorbea, în 1934, despre existenţa a „patru imperii spirituale”: Grecia antică, Roma, Creştinătatea, Europa postrenascentistă, iar „al cincilea îl vom atribui Portugaliei.”) Esenţial, însă, rămâne poemul Autopsihografie, marea artă poetică pessoană, unde poetul e privit ca fiind capabil să se prefacă, să simuleze a simţi chiar şi ceea ce nu simte. După părerea multor critici, acesta e exemplu prin excelenţă al unei adevărate retorici a măştilor la care scriitorul recurge pentru a-şi exprima mesajul liric. Însă Pessoa nu face, aici, altceva decât să evidenţieze rolul creaţiei poetice, în care e inclusă chiar şi capacitatea de a produce emoţii ce ţin, practic, de universul imaginaţiei şi care se exprimă prin cuvânt: „Iată cum, pe-o şină circulară,/ Ca un stimul pentru raţiune/ Se roteşte trenul tras c-o sfoară/ Căruia chiar inimă îi spune.” Jorge de Sena a pus alături unele idei expuse în acest poem şi o serie de orientări din filosofia lui Nietzsche, din al cărui punct de vedere, pentru ca un poet să fie capabil să exprime adevărul, trebuie, deopotrivă, să-şi dovedească abilitatea de a recurge la imaginaţie în mod pe deplin conştient. Doar în felul acesta poetul poate ajunge la adevărul profund, altfel intangibil. Desigur, paradoxul e de găsit tocmai în tensiunea dintre cei doi termeni, realul şi realitatea imaginată, căci, în conformitate cu sistemul de gândire al lui Pessoa, poetul nu duce pe nimeni în eroare în mod deliberat, nu minte atunci când scrie din imaginaţie, ci, din contra, se dovedeşte a fi mediatorul între zei şi oameni, căci adevărul este scos la lumină tocmai prin intermediul cuvântului poetic şi al revelaţiei specifice, pe care doar adevărata poezie o poate provoca.

Sigurul volum publicat în timpul vieţii de Fernando Pessoa, Mesaj, impune un stil abstract şi lapidar, o lirică profundă, muzicală şi nostalgică, accentuată fiind, la tot pasul, „soluţia estetică”, unica în care autorul crede până la capăt – dar evidenţiind, simbolic şi succint, întreaga evoluţie spre modernitate a liricii portugheze. Textele din Mesaj sunt organizate tematic: I Câmpurile, II Castelele, III Blazoanele, IV Coroana, V Timbrul, evocând figuri sau imagini istorice. Poemul cu care se deschide volumul, Câmpurile (mai ales textul de început, PrimulCâmpul castelelor), poate constitui, într-o formulă extrem de concentrată, o posibilă definiţie a însuşi spiritului portughez. Astfel, Europa apare ca asemenea unei alegorii feminine, privind oceanul: braţele ei sunt Italia şi Anglia, ochii care scrutează asfinţitul sunt ,,ochii elini” (Grecia), iar chipul său este Portugalia: „Pe coate Europa-i tolănită:/ Din Răsărit spre-Apus se alungeşte,/ Romantica ei coamă despletită,/ Adus la spate braţul stâng şi-l ţine./ Cel drept, uşor din cot îl arcuieşte./ Întâiul pe Italia îi vine,/ Pe celălalt Britania-l susţine,/ Iar pe-a lui palmă faţa se-odihneşte.// Fixează cu privirea ei fatală/ De sfinx, Apusul – viitor de ieri.// Chipul privind e ţara portugală” Se ştie, de altfel, că Grecia şi Portugalia sunt considerate de Eugenio d’Ors drept „inima Europei şi miezul culturii europene”, esenţa spiritului portughez fiind de găsit în asumarea originii eline şi în continuarea liniei sale de dezvoltare. Volumul Mesaj a fost considerat de critică fie o epopee lirică, fie un poem epic, fie o vastă meditaţie filosofică asupra destinului Portugaliei, un soi de epopee cu accente simboliste, compusă din poeme împărţite în trei secţiuni majore, acoperind perioada de la vârsta de aur a marilor descoperiri geografice ale navigatorilor portughezi până la imaginea profetică a Celui de-al Cincilea Imperiu – trecând, desigur, prin menţionarea obligatorie a marelui rege Sebastian. Iar dacă poemele din Cancioneiro constituie, privite global, o culegere de sonete, accentuând latura oarecum tradiţională a spiritului pessoan, Mesajul reprezintă, deja, un alt nivel estetic, precum şi o înţelegere superioară a valorilor existenţei, capabilă să includă în sine, din punctul de vedere al lui Pessoa, deopotrivă visul, realitatea şi imaginaţia. Propunând o imagine cuprinzătoare şi, desigur, metaforică, a Europei, textul care deschide volumul ne duce cu gândul la lirica romantică, impresie ce va fi depăşită, apoi, după lectura integrală, acesta fiind o remarcabilă sinteză de elemente literare (şi culturale) diferite, de la baroc la clasicism şi modernism, utilizate pentru a crea imaginea unică a unei Europe având centrul spiritual în Portugalia. Pe de altă parte, poemul Ulise, având în centru figura regelui din Itaca, privit drept legendarul întemeietor al Lisabonei, construit pe opoziţia aparent ireconciliabilă a cuvintelor „Un mit este nimicul implicat/ În totul”, constituie pledoaria lui Pessoa pentru considerarea mitului drept modalitate supremă de cunoaştere a lumii („Vreau să fiu un creator de mituri care este misterul cel mai înalt la care poate lucra un reprezentant al umanităţii”, spunea scriitorul) – şi deopotrivă de cunoaştere poetică, deoarece legenda are dreptul deplin de a fi privită drept realitate, cu nimic inferioară celei a lumii fenomenale, tocmai pentru că legenda, orice legendă, este în mod esenţial poezie.

Două dintre poemele englezeşti ale lui Pessoa, Epitalam şi Antinous dezvăluie o latură adesea ignorată de critica literară, şi anume erosul şi implicaţiile acestuia în opera scriitorului portughez. În fond, între cele două texte se structurează o întreagă viziune, căci, pornind de la bucuria iubirii din Epitalam şi ajungând la punerea alături a imaginilor dragostei şi morţii, din Antinous, Pessoa nu face altceva decât să exprime, de astă dată altfel, implicaţiile ironiei care îi străbate opera. Vorbind despre dificultatea de a atinge bucuria supremă şi mai cu seamă de a o păstra, totul stând, în lumea oamenilor, sub semnul presimţirii morţii – a se vedea, aici, cazul împăratului Hadrian, plângând moartea iubitului său Antinous – Pessoa demonstrează aceeaşi atitudine pe care o manifestase cu privire la Cel de-al Cincilea Imperiu şi la importanţa Portugaliei.

Dar ortonimul Pessoa se dovedeşte a fi configurat cea mai profund lirică voce dintre toate cele pe care el însuşi le-a creat, fiind un poet remarcabil, cu o preferinţă marcată pentru rimă şi ritm, în texte meditând mai degrabă asupra sensului creaţiei decât asupra sensului vieţii. S-a vorbit mult, în legătură cu această experienţă, despre „cazul Pessoa”, despre „dedublarea eului” sau despre nevoia fundamentală a multiplicităţii lirice, menite a exprima (ori, uneori, a ascunde) adevărata identitate. Dar nu trebuie să uităm importanţa pe care o are pentru Pessoa lirica pe tema istoriei. Numai că, spre deosebire de un, să spunem, Konstantinos Kavafis, care scria, chiar şi în meditaţiile pe teme istorice, adevărate poeme dramatizate, de joc al rolurilor, implicând în mod clar un anumit personaj istoric sau un eveniment bine definit şi uşor de recunoscut pentru cititori, autorul dorindu-se un istoric prin excelenţă, Pessoa practică un soi de poezie care a fost numită „enunţiativ-istorică”, în sensul că el se limitează doar să amintească un eveniment istoric sau un personaj din istoria Portugaliei, lăsându-şi apoi cititorul să mediteze şi să-şi imagineze. Textul devine, deci, un soi de afirmaţie pe care poetul o întrerupe la un moment dat, rolul definitoriu fiind acela al receptorului. Devine, astfel, clar că poetul încearcă să depăşească realitatea şi să creeze, implicit, un alt timp, al artei eterne, întrebările pe care şi le pune fiind mai mult existenţiale decât istorice. În acest sens, foarte utile se dovedesc a fi cuvintele lui Pessoa însuşi, în ceea ce priveşte modul de interpretare a unui text poetic: „Poemul, care este un cadru muzical făcut din idei, ne dă libertatea, graţie posibilităţii de a-l întelege, să vedem şi să auzim ceea ce vrem. […] Într-un poem trebuie să înţelegem ceea ce pretinde poetul să înţelegem, dar putem simţi ce vrem.”

Cheia pentru a descoperi marele mister aflat în adâncurile fiinţei şi a (re)dobândi, astfel, acea unitate ontologică indestructibilă este, în sistemul poetic şi heteronimic creat de Fernando Pessoa, un proces complicat al iniţierii. Unul dintre poemele sale se intitulează, deloc întâmplător, chiar Iniţiere: „Nu te da somnului sub chiparoşi/ Oricum pe lume somn nu există.// Trupul e numai umbra veşmintelor/ Ce îţi ascund fiinţa profundă.” Poetul însuşi, apropiat ca atitudine de creştinismul gnostic, nutrea dorinţa de a atinge nivelul de cunoaştere care să-i permită nu doar o revelaţie spirituală personală, ci să-l ducă spre tărâmul acelui univers aflat dincolo şi mai presus de graniţele lumii fenomenale, aşa cum e ea percepută de simţuri. Mai mult decât creaţia heteronimică, versurile scrise sub semnătură proprie sunt o dovadă în acest sens: „Se naşte-un zeu, mor alţii./ N-a venit, n-a plecat/ Adevărul./ Doar Eroarea-i modificată./ Pare-se că o nouă Eternitate ni s-ar fi dat,/ Dar mult mai bună era aceea de altădată.”

Ideea de pluralitate domină opera heteronimică, aceasta fiind, desigur, şi o expresie a structurii psihologice a autorului. Dar mai presus de toate, ortonimul Pessoa a visat să reuşească să perceapă realitatea ca pe un întreg şi să integreze, deodată, în această viziune, toate manifestările exterioare ale umanităţii. Însă drumul de urmat nu este niciodată uşor, de aici şi permanenta oscilare a expresiei poetice între speranţa că această experienţă spirituală va putea fi trăită până la capăt cu toate beneficiile ce decurg de aici şi teama că la marile întrebări nu vor fi găsite niciodată răspunsurile adecvate. Crăciun este un exemplu în acest sens: „Da, la fel cum muzica poate să sugereze/ Ceea ce în muzică nici nu se află,/ Inima mea nu-şi doreşte mai mult/ Decât această melodie aflată-n tine…// Fiindcă nu există o fericire falsă/ Ci doar adevărată, câtă vreme durează./ Oare e important ce vrea adevărul?/ Oare eu astfel chiar sunt fericit?”

Concepţia plurală asupra realităţii  e prezentă mereu în opera pessoană, câtă vreme pentru acest creator esenţial rămâne efortul de a străbate drumul până la capăt şi de a urca, treaptă cu treaptă, scara reprezentată de diferitele forme şi întrupări ale principiului divin, chiar dacă, uneori, efortul se poate dovedi zadarnic. Oricare ar fi, însă, rezultatul, acest demers va aduce cu sine o reală eliberare a sufletului, tocmai prin recunoaşterea, dincolo de orice îndoială, a pluralităţii lumii, a cărei expresie este chiar divinitatea. Din acest punct de vedere, sistemul liric al lui Pessoa este şi dovada cea mai adecvată a permanenţei eului şi a capacităţii de adaptare – de mascare – a acestuia, care, altfel, ar fi fost sortit să se risipească în fiecare dintre manifestările separate ale lumii fenomenale. Prin urmare, până şi imaginea poetului va fi compusă din mai multe form(ul)e şi manifestări ale unei foarte elaborate ficţiuni tinzând să ajungă la esenţa marii realităţi a ficţiunii însăşi şi sfârşind prin a se resemna a fi reflectarea unei alte ficţiuni care, însă, rămâne inaccesibilă din multe puncte de vedere. Această nouă realitate devenită neesenţială, atât a lumii exterioare, cât şi a percepţiei pe care fiinţa umană o are asupra sa, determină modul în care se va construi însăşi ideea de identitate, mai cu seamă de identitate poetică, incapabilă să se întrupeze altfel şi altundeva decât în visele omeneşti: „Poetul e-un imaginator./ El le-nchipuie pe toate cele/ Până-şi face o închipuire/ Chiar şi din reala lui durere.// Cei care se-apleacă să-l citească/ Simt ca pe-o durere conţinută/ Nicidecum ambele lui dureri/ Ci doar pe a lor, dar nevăzută.” (Autopsihografie) Lipsa fundamentală de unitate a eului poate fi, deci, privită, şi ca o expresie a pierderii definitive a unităţii originare, veritabilă Cădere şi risipire în multiplicarea la infinit: „Se zice că mă prefac sau că mint/ În tot ce scriu. Nu-i aşa. Eu pur si simplu simt/ Cu imaginaţia./ Nu-mi folosesc inima.// Cele ce sunt trăite sau doar visate,/ Ceea ce-mi lipseşte sau prisoseşte,/ Seamănă cu terasele etajate:/ Una peste alta şi mereu peste./ Iar frumosul acesta e: peste.” (Acesta) Poetul şi expresia vocii sale lirice devin, astfel, doar ecourile existenţei altcuiva, a unui „Altul” (depăşind alteritatea rimbaldiană!) a cărui esenţă nu poate fi niciodată cunoscută până la capăt. Soluţia iniţierii, aşa cum fusese ea înţeleasă la un moment dat, nu mai este nici ea valabilă până la capăt: „Şi vine noaptea, care e moarte,/ Iar viaţa umbrei şi ea-ncetează.” Există, acum, doar mai multe forme ale unor iniţieri la fel de posibile şi/ sau de îndreptăţite, unii critici descoperind chiar conexiuni între lirica fiecărui heteronim pessoan în parte şi capacitatea de a ajunge la un prag superior de înţelegere a lumii şi lucrurilor din jur.

Fără îndoială, ideea de totalitate implică unificarea principiului masculin cu cel feminin, iar conştiinţa este datoare să încerce să descopere acea unitate pierdută a timpului şi spaţiului primordiale, iar în acest fel să se apropie de plenitudinea mult visată. „Eu însuşi sunt doar ce-am pierdut eu însumi”, scrie Pessoa, poezia apărând, astfel, drept cea mai potrivită soluţie pentru împlinirea spirituală şi pentru afirmarea unităţii eului. Experienţa heteronimică apare, din acest punct de vedere, un adevărat complement al demersului de identificare a paradisului pierdut al unei identităţi coerente şi unitare. Desigur, prins uneori între propriile reflexe de creaţie şi simţindu-se, alteori, prizonier al sistemului heteronimic pe care el însuşi îl crease, Pessoa are impresia că eliberarea totală nu va fi niciodată posibilă: „Există dureri mai grele decât durerile,/ Dureri ce nu dor, nici măcar în suflet,/ Deşi sunt mai dureroase ca altele.” Prin urmare, nu-i va mai rămâne altceva de făcut decât să se îndepărteze din ce în ce mai mult de lume, să ducă o viaţă monotonă şi discretă, ascunzându-şi melancolia profundă în spatele nenumăratelor măşti cu ajutorul cărora a încercat să umple, cumva, golul pe care-l simţea chiar la nivelul eului său celui mai profund. Într-adevăr, singura sa adevărată biografie este opera pe care a lăsat-o în urmă, iar întreaga sa lirică e mărturia unei căutări sipirituale neobosite, care a luat, în timp, forme diferite, bazându-se pe multiplele întrupări ale adevărurilor exterioare, doar cu scopul de a descoperi marele adevăr al Fiinţei şi profunda unitate a acesteia. Deşi convins de tragismul condiţiei umane, Fernando Pessoa a încercat prin intermediul întregii sale opere să descopere Centrul prin recunoaşterea pluralităţii lumii şi să afirme, alături de adevărul propriu, adevărul de neclintit al poeziei.

 

Fernando Pessoa, Vecin cu viaţa. Poezia ortonimă 1911 – 1935.
Antologie, traduceri, prefaţă şi note de Dinu Flămând,
Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2017