Matei Caragiale se naşte la Bucureşti în 1885, ca fiu nelegitim al lui Ion Luca şi al unei Maria Constantinescu, funcţionară la Regie, locuind în strada Frumoasă. Recunoscut de tată, e primit în familia pe care acesta o întemeiase însurându-se peste puţin timp cu fiica unui arhitect italian, stabilit în România, şi pleacă la Berlin în 1904, odată cu toată casa Caragiale. Avea deja nouăsprezece ani. Între timp, familia crescuse prin naşterea copiilor legitimi Luca şi Ecaterina. Oricât de incredibil ar părea, nu este imposibil ca tatăl, care uneori „simţea enorm şi vedea monstruos”, să fi inventat – într-o viziune de coşmar –, subiectul din nuvela Păcat, pe care o scrie în 1892, cu trei ani înainte de a fi apărut Ecaterina, cu ideea că ar putea avea şi o fiică, atunci când îl adusese printre „ai lui” pe fiul născut în afara căsătoriei. Numele copilului din flori imaginat în povestire este Mitu Boieru, altă premoniţie pentru apucăturile şi înclinaţiile lui Matei, al cărui prenume are aceeaşi iniţială ca cel dat personajului născut din şi căzut în „păcat”. Oricum, în Germania, împotriva stăruinţelor poate prea indiscrete ale bătrânului – care avea spiritul practic al ordinii – , tânărul Caragiale duce o viaţă neechilibrată, abandonează studiile şi revine în ţară – probabil împins să plece – , dar nici aici nu scapă total de sfaturile şi de tutela părintească, care-l agasează. Trăieşte apăsat de o meticuloasă şi bine organizată supraveghere: Delavrancea urmăreşte şi raportează la Berlin comportarea fiului în societatea bucureşteană[1]. Până la urmă, tot relaţiile şi prestigiul tatălui, sporite acum de activitatea politică pro-tăkistă, îi uşurează obţinerea unui post de secretar ministerial. Frecventează ambianţa literară simbolistă şi are legături apropiate cu un personaj ambiguu din epocă, Alexandru Bogdan-Piteşti. În vremea primului război mondial, nu-şi ascunde germanofilia, ceea ce îl izolează însă. Într-un târziu, Matei face o «partidă bună», căsătorindu-se cu Marica Sion, fiica lui George Sion, scriitor prolix de mâna a doua, paşoptist, academician cu vederi liberale şi descendent dintr-un neam de mici boieri moldoveni cu pretenţii de veche nobleţe, pe care şi le sprijineau prin acte măsluite. Un unchi patern al acestuia compusese o Arhondologie a Moldovei plină de informaţii veninoase şi probabil, împreună cu alţi fraţi, «inventase» o falsă cronică, zisă «a lui Clănău». Marica Sion, născută cu douăzeci şi cinci de ani înaintea lui Matei, i-a supravieţuit: mult mai tânărul soţ moare de apoplexie în 1936.
Născut bastard şi cu o fire sensibilă, fiul cel mare al lui Ion Luca suferă de susceptibilitate excesivă, care va degenera într-o obsesivă manie a persecuţiei, cum vedem din descrierea făcută unui personaj asupra căruia îşi proiectează o biografie mai mult ori mai puţin închipuită:
„viaţa lui fusese o crâncenă luptă începută de timpuriu […]; fusese oropsit de la naştere, crescut pe mâini străine, surghiunit apoi în străinătate la învăţătură. Întors în ţară, se văzuse […] înlăturat, hărţuit, prigonit şi trădat de toată lumea.”
(Craii de Curtea-Veche)
Ascuns îndărătul personajului în care se priveşte ca-ntr-o oglindă, se admiră şi are impresia că dificultăţile vieţii l-au întărit supraomeneşte:
„Din grelele încercări de tot soiul prin care trecuse atîţia ani de restrişte şi care ar fi doborît un uriaş, acestă făptură de fier ieşise călită de două ori.”
Închis în el, se va fi simţit cândva privat de bucuriile copilăriei, aşa cum şi le-ar fi dorit, fiindcă îşi promite fantazând:
„progenitura mea nu va rămâne ca mine: ar avea bani, case, pământuri”
însă aplaudă, tot teoretic, foloasele unei educaţii austere, cvasi-spartane:
„dar i-ar lipsi mereu direcţia, disciplina, principiile şi metoda, pe care eu mi le-am apropriat progresiv, prin reflecţie, şi prin studiu, şi prin experienţă.” (Jurnal)
Condiţia şi mai ales conştiinţa nelegimităţii naşterii îi dau obsesia de a-şi afirma irefutabil valoarea individuală, într-un fel de încleştare permanentă „singur împotriva tuturor” spre a obţine o poziţie solidă, dar nu atât prin propriile realizări, cât printr-o ascendenţă falnică plăsmuită. Bastardul neamului de „plăcintari” levantini – cum îi amintea sfidător un tată prea ostentativ terre-à-terre – se va pretinde aristocrat de sânge, sucind ireal şi abuziv sonurile patronimului Caragiale, pe care îl derivă de la Caraccioli, numele unei vechi familii din istoria napolitană. Mărturii contemporane din anii mai târzii arată că se ferea la fel să i se cunoască mama, femeie modestă pe care o ascundea de lumea unde voia să pătrundă. Aspiraţia nobiliară – compensatorie faţă de complexul naşterii nelegitime şi simptomatică pentru veleităţile sale sociale – s-a amplificat uriaş prin natura intimă a lui Matei, Ianus ale cărui două feţe îngemănate arată, una, profilul însetatului de parvenire Rastignac – cealaltă, pe al visătorului rătăcit într-un timp străin lui, don Quijotte. Căci Matei se refuză nu atât societăţii, cât vremii în care trăieşte: prin însăşi structura lui psihică este condamnat la anacronism, şi el întoarce în trecut un ideal pe care contemporaneitatea i-l refuză implacabil.
Trecutul i-a fost idee fixă toată viaţa: la 14 ani umple caietele de şcoală cu steme nobiliare; matur – studiază heraldica, încercând stabilirea unei terminologii româneşti, şi va da două studii, unul despre cavalerii de Malta, celălalt despre armoariile Brîncovenilor. Aplecarea către istorie este deci temperamentală şi programatică totodată, dar, în ciuda unei erudiţii adesea cam rococo, Matei nu ajunge un istoric, fiindcă istoria presupune o structură, o organizare a evenimentelor prin prisma unei viziuni. El e un maniac al amănuntelor de culise (la petite histoire), prin ele voind să-şi răscumpere întâmplătoarea naştere în veacul al XIX-lea. Euforia trecutului îi dă voluptăţi epidermice:
„Găsisem frumoasă nu atât făptura lui sir Aubrey, cât asemănarea lui cu unii din aceia de mult pieriţi în spulberarea veacurilor, îl găsisem frumos pentru că în el vedeam retrăind o icoană din trecut, vedeam reînviat scumpul Trecut însuşi, Trecutul apus pentru totdeauna.” (Remember)
Căsătoria l-a scutit de tracasările vieţii materiale, lăsându-l să cutreiere de-a lungul timpului, devenit reversibil, prin reverie – tot aşa cum Eminescu (Avatarii faraonului Tlà), Rebreanu (Adam şi Eva) ori americanul Jack London (Rătăcitor printre stele) recurg la convenţia literară a metempsihozei, spre a explora epoci de demult, în naraţiuni unde scopurile demonstraţiei sunt multiple şi nu aceleaşi. Pentru Matei Caragiale, călătoria în timp înseamnă putinţa de a-şi muta imaginar existenţa în prezenturi artificiale:
„Începea atunci, nu mai puţin fermecătoare, o nouă călătorie, călătoria în veacurile apuse. Ne regăseam de obicei în acela, scump nouă şi nostalgic între toate, care fu al optsprezecelea.” (Craii…)
Însă noua situaţie socială a dat mai ales un fundament real bovarismului său nobiliar, îngăduindu-i să se instaleze la conacul dobândit prin soţia din altă generaţie, ca un senior medieval în castelul său fortificat. Notează deci în Jurnal, cu satisfacţia scopului atins la capătul unei vieţi de eforturi şi având sentimentul aproape halucinant de a-şi fi luat revanşa faţă de injustiţia soartei:
„la 22 august acest an [1928], stindardul meu tăiat verde-galben a fluturat pentru prima dată la Sionu. […] rasa m-a înşelat, şi eu am înşelat-o de asemenea […] rasa mea care a aşteptat poate de la mine ridicarea de care predecesorii mei cunoscuţi au privat-o.”
„Rasa” lui, neamul Caragialeştilor, nu-l aşteptase pe el spre a se ridica. Este poate o lege a firii ca părinţii celebri, cu mare forţă de creaţie şi personalitate prea copleşitoare, să aibă odrasle cu vitalitatea diminuată, dar cu reflexul înălţimii şi uneori cu ambiţia iluzorie de a fi întâii care să nemurească patronimul moştenit: sublocotenentul Constantin Creangă, personaj zăpăcit, împrăştiat şi fără consistenţă, îi scria la fel lui taică-său, Ion, că ţinta lui este „să mărească„ numele familiei, ajungând general[2].
Tot în Jurnal, Matei invocă cu emfază precedentul ilustru din lumea în care îşi trăia obsesia, spre a-şi întreţine speranţa de a avea cândva o descendenţă:
„străbunicul ultimului duce de la Trémoïlle s-a însurat la 62 de ani şi a avut copii.”
Nobleţea pretinsă trebuie probată prin ceea ce aristocraţia are specific în ochii profanilor. Omul devine închis şi distant, se îmbracă voit vetust, îşi compune o mască rece şi impasibilă. Se auto-analizează, însă nu renunţă la poză nici faţă de el însuşi, căci se contemplă parcă din afară şi se declară cu mulţumire abia reţinută „un neliniştit sub aparenţe calme”. Jurnalul şi-l scrie în franţuzeşte. Snob până la caricatură, rafinamentul lui este doar dorinţa de a fi rafinat. George Călinescu i-a făcut un portret în acid, arătându-l ca majordom de casă mare, scrobit mai băţos decât stăpânul[3]. Matei Caragiale a fost de fapt un mare nefericit, care s-a căutat pe sine pe toate căile, inclusiv prin literatură, fără a se găsi vreodată cu adevărat. De-a lungul întregii vieţi s-a simţit un exilat, mai trist încă decât poetul latin Ovidiu, care fusese surghiunit doar în spaţiu şi putea spera să revină acasă, la Roma; Matei era exilat în timp, fără putinţă de întoarcere în „epoca lui” altfel decât prin visare.
Debutează literar, oricum, meritat – însă tot sub protecţia influenţei lui Ion Luca, adulat acum în ţară de critica estetizantă, ca şi de cea aflată în linia militantismului gherist. Revista Viaţa românească de la Iaşi, condusă de Ibrăileanu, îi publică în 1912 poemele, care aveau să-i fie adunate postum în volumul Pajere. Sunt mai mult sonete închegate de o mână sigură, miniaturi care reconstituie nostalgic şi admirativ tipuri sociale emblematice ale evului mediu românesc, încremenite în efigii. Versul curge nesilit, cu fald bine stăpânit; limbajul e îndrăzneţ, crud, şi cuvântul are deja greutate mustoasă:
„În trândavă-aromeală stă tolănit greceşte […]
Urmaşul lor. Urât e, bondoc, şaşiu, peltic.
Şi gura-i strâmbă numai măscări bolboroseşte […]
El joacă din buric,
Înjură, se răzgâie şi râde-apoi prosteşte.
Îl leagănă maneaua, e veşnic beat de vutcă […]
Ades, făr’ să-şi dea seama, îşi mângâie hangerul,
Şi când în faţa morţii odată s-a aflat,
În trântorul becisnic s-a deşteptat boierul.” (Trântorul)
Prin înclinaţia către detaliul pictural, prin descripţia vizuală încărcată şi precisă totodată –- specifice şi în proză –, tehnica scriiturii lui Matei ţine de poetica parnasiană; însă tablourile sunt învăluite în tristeţe şi dezolare, ca fantomele unei civilizaţii stinse:
„De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii… Acolo, tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde manta muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;
Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbăticita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.
Adânc ca într-o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,
Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă
Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.”
Aici expresia mai duce încă zgură şi e încă discursivă, dar poemul e datat din 1904, când autorul avea doar nouăsprezece ani. Matei se înrudeşte deja spiritual în multe cu Macedonski, cu care se întâlneşte şi în planul estetic, căci, tot cu intenţia de a reconstitui şi a fixa tipuri sociale din lumea patriarhală dispărută, acela dăduse înainte de finele veacului al XIX-lea o culegere de evocări melancolice în proză, sub un titlu ilustrativ, Năluci din vechime. Rondelul ctitorilor, al lui Macedonski care consună cu strofele lui Matei, e însă din 1919, cu ani buni posterior
„În zugrăveala –nvechită,
El searbăd; ea cu ruje-aprinse,
Biserica de ei clădită
O ţin cu degete întinse.”
Mai mult decât meritoriu ca poet, Matei a fost un prozator cu operă nu întinsă, dar foarte preţuită în lumea scriitoricească. Peste tot, personajele lui încarnează veleităţi, ipostaze şi vieţi virtuale ale autorului, care a costumat într-o vagă desfăşurare epică lirisme vehemente. Arhetipul este mereu el însuşi, multiplicat în variante complementare, ca imaginea aceluiaşi individ reflectată felurit în oglinzile deformatoare de la iarmaroc. Sir Aubrey de Vere din povestirea-nuvelă Remember e un erou romantic decadent şi damnat, fiinţă ieşită din alt tipar uman decât vulgul, purtând aura unui sfârşit de civilizaţie şi de rasă cu lung trecut. Literar, el se află în linia lui Byron şi a lui Edgar Poe; critica a evocat similitudini cu scriitori fantaşti şi cumva marginali, fascinaţi de vis şi de neant, ca Gérard de Nerval ori Villiers de l’Isle-Adam. Aubrey are o frumuseţe stranie, cultivă rafinamente artistice şi dispare fără să aflăm nici cum, nici ce i s-a întâmplat, căci autorul, ca şi alt personaj al său, bătrânul poliţist conu Rache, are pasiunea „tainei”. Însă la Matei enigma e nu o ecuaţie propusă inteligenţei, ca la Poe, ci un artificiu deliberat care ţine de ideea estetizantă, fiindcă povestitorul refuză să cunoască rezolvarea, preferând îndoiala şi formele indecise ale umbrei:
„Îţi va fi ciudat […], dar, după mine, frumuseţea unei istorii îi stă numai în partea ei de taină.” (Remember)
Încât personajele în care autorul s-a pozat mai mult ori mai puţin, compunându-şi măşti şi atitudini cu încântări narcisiste, sir Aubrey, Paşadia ori Pantazi din Craii de Curtea-Veche, apar la început ca pete de lumină în ceaţă, cu conturul nedefinit, prelungit în nimbul misterios al unor biografii complicate. Pentru ei, scriitorul supralicitează declarativ, prezentându-i insistent, cu stângăcie de începător, ca eroi excepţionali, marcaţi de destin. Aubrey „avea un creier de minune alcătuit şi un duh scânteietor”. Pe ceilalţi doi, „mai vârtos decât cunoştinţele şi curtenia, îi apropiase tristeţea”. Pantazi „vorbea măsurat şi rar, împrumutând spuselor cât de neînsemnate farmecul glasului său grav şi cald, pe care ştia să-l mlădieze şi să-l învăluie, să-l urce şi să-l coboare, cu o fericită măiestrie”. Paşadia era de-a dreptul „un luceafăr. Un joc al întâmplării îl înzestrase cu una din alcătuirile cele mai desăvârşite ce poate avea creierul omenesc. (…) Iar din ceea ce spunea se desprindea, cu amărăciune, o adâncă silă”. Ca şi Aubrey de Vere, „Paşadia trăia cu schimbul două vieţi”. Iarăşi, avatar al lui Matei, „Paşadia era deopotrivă meşter pe pană şi în tinereţe zugrăvise frumos. (…) istoria o cunoştea ca nimeni altul.”
Romanul Craii de Curtea-Veche, singurul dus la capăt, începe o trilogie care ar mai fi cuprins Sub pecetea tainei (unde se află conu Rache), rămas neterminat, şi Soborul ţaţelor, oprit la o primă pagină refăcută de trei-patru ori. Pretextul titlului este o anecdotă cu savoare fanariotă de la începutul veacului al XIX-lea. Zice Iorga în Istoria Bucureştilor, după grecul Dionisie Fotino, secretar al lui Vodă Caragea şi autor al unei istorii generale a Daciei”, adică a ţărilor române:
„Mihai Suţu, cu fiul său, rugau pe agentul austriac, în numele lui Dumnezeu, să ia ţara în apărare. Pe când turcii ajungeau până la Piteşti, domnul fugi (30 mai 1802), şi cu el boierii, negustorii, o parte din orăşeni. Bucureştii rămaseră în seama vagabonzilor cutezători, acei Crai sau Crai de Curtea-Veche, după locul unde se oploşau […]. Curtea fu prădată şi semnele domniei, ca în răscoalele vechiului Bizanţ, se purtau în batjocură pe străzi, pângărindu-se tivuri şi steaguri. Un arnăut, Melanos Bozagiul (vânzător de bragă), purta pe cap cuca. Anarhia fu oprită peste două zile de un beşleagă turc aflător la Cotroceni. Hoţii se suie în spânzurători.”
Semnificaţia expresiei ar fi deci „derbedei nelegiuiţi care pun stăpânire pe oraş”, făcând din el o vastă ”curte a miracolelor” – teritoriul urban rezervat drojdiei sociale. Mai probabil, Matei a fost atras de sonoritatea şi de haloul semantic al cuvintelor: crai are un sens de «petrecăreţ şi afemeiat», privit cu simpatie complice, iar Curtea-Veche cheamă nostalgic în minte o lume domnească de altădată. „Craii de Curtea-Veche… ar fi un minunat titlu pentru un roman” – spune cu autosatisfacţie scriitorul prin replica unui personaj din carte, reluând poate o sugestie din romanul Les faux-monnayeurs al lui André Gide, unde, la fel, un personaj face elogiul titlului din interiorul istorisirii.
Autorul s-a pictat şi pe sine aproape neutru într-un colţ al tabloului, ca personaj martor-povestitor, cum făcuse şi în Remember. Dedublându-se însă, Matei s-a transferat în eroii care evoluează rătăcind şi chefuind pe firul întâmplării, târându-şi fără scop plictiseala şi dezgustul, într-o sinucidere lentă, drapată fastuos, şi în voluptatea unor vagabondaje crono-spaţiale trăite ca un delir narcotic. Personajelor nobile, Pantazi şi Paşadia, le e asociat în destrăbălări, spre a mări contrastul, un altul, josnic fără înconjur, Pirgu. Acesta fusese deja prefigurat în Remember, ca echivalent levantin al unui fel de „nepot al lui Rameau”:
„limbut peste măsură şi, în felul lui hazliu, mi-a împuiat urechile cu o sumă de fleacuri, istorii de gazete, de fete şi slujnici de gazde […]. Câtă deosebire între cum văzusem eu Berlinul şi cum omul care sta în faţa mea, fălindu-se cu însăşi neruşinarea lui ieftină”.
Pornirea pamfletară faţă de tipul de exemplar uman luat la ţintă dezlănţuie acumulări verbale de crudă suculenţă. Societatea feminină frecventată de Pirgu cuprinde „schiloade, ştirbe, cocoşate sau borţoase, şi mai ales peste măsură de grase şi de trupeşe, huidume şi namile rupând cântarul la Sfântul Gheorghe, geamale, baldâre, balcâze.”
Pirgu vorbeşte cu o trivialitate imposibilă, inexistentă în stare naturală; are mai mereu un limbaj „zdrenţăros” de laborator, ca şi cum ar căuta savoarea sunetului şi a imaginii cu scop literar:
„La mai mare, solzoşia-ta (… ). Umbli să-ţi laşi lapţii cu folos.”
El e „de mic stricat până la măduvă, giolar, rişcar, slujnicar, înhăitat cu toţi codoşii şi măsluitorii”; îmbogăţit printr-o succesiune, ajunge mare patriot, vorbeşte franţuzeşte în gura mare, amestecând neaoşisme, şi emite judecăţi literare monumental ridicole: „Montaigne e drăguţ, are părţile lui”. În acest portret făcut cu pasta groasă a urii viscerale şi în prea evidentele coincidenţe privind moştenirea şi angajarea politică de la finele vieţii, comentariul a văzut deja o caricatură rea şi duşmănoasă a lui Ion Luca, cu atât mai mult cu cât Matei şi-a arătat manifest indiferenţa la moartea acestuia. Este neîndoielnic că primogenitul lui Caragiale a fost un detractor al tatălui său, poate cel mai înverşunat şi mai orbit de patimă, depăşindu-l chiar pe Macedonski[4]. Trebuie prin urmare să admitem că Matei s-a format prin mimetism invers, venind spre un sistem de valori diametral opus faţă de sociabilitatea şi de realismul ostentativ al tatălui, tot aşa cum acesta privise cu ochi atent lirismul contemporanilor săi, tocmai spre a se distanţa de el: aici se află semnul personalităţii funciar polemice pe care o avusese şi Ion Luca, şi poate marca spirituală adâncă a filiaţiei biologice. Dar în personajul Pirgu e de văzut mai degrabă o variantă îngroşat ticăloşită a lui Mitică, tipul de bucureştean descurcăreţ şi superficial, pe care «Nenea Iancu» îl schiţase cu zâmbet simpatetic la generaţia de dinainte.
Balcanismul încărcat, ca opţiune artistică, s-a realizat în literatura lui Matei sub două forme şi a mers în două direcţii, inconştient convergente: bizantinismul turcit al unui trecut medieval prelungit tardiv, iubit nostalgic, într-o parte, iar în cealaltă levantinismul pieţii orientale, savurat de Ion Luca – şi de fapt numai aparent dispreţuit şi repudiat de fiu. Căci în cartea Crailor, Bucureştiul – în bună tradiţie caragialescă – pluteşte într-un bizar aliaj de Occident şi Orient. El însuşi personaj al istorisirii, nocturn, exuberant şi enigmatic totodată, amestec pestriţ de mătăsuri scumpe ţesute cu aur şi de zdrenţe, de esenţe rare şi de arome putride, adunând filigrane sufleteşti de prinţi cu sângele subţiat şi coţcari făţarnici care au toate viciile, oraşul este o coordonată organică a universului spaţial al operei lui Matei. În acest cadru urbanistic şi uman se ivesc figuri de personaje creionate în tuşe apăsate şi culori bătătoare la ochi, ca în pictura unui Toulouse-Lautrec: o Pena Corcoduşa, fostă frumuseţe ajunsă babă ţicnită şi nevoiaşă, „adevăraţii” Arnoteni, vechi boieri scăpătaţi şi taraţi, care şi-au transformat casa în tripou şi bordel, Raşelica Nachmansohn, curtezana amorală şi darnică cu nurii ei, femela-plantă carnivoră în braţele căreia moare Paşadia, aşa cum s-a întâmplat în realitatea istorică cu un preşedinte al Franţei – ceea ce probabil l-a inspirat pe autor pentru episod.
Există la Matei un cod şi o scară de comportamente şi de preferinţe sexuale contrastante ale personajelor, prin care acestea se disting şi îşi arată rangul. Rafinamentul excesiv al lordului Aubrey de Vere implică homosexualitatea. Paşadia moare în timpul actului senzual, dar în postura masculului dominator, la ale cărui capricii femeia, ea însăşi încarnând lascivitatea perversă, se supune ca o sclavă. Însă Pirgu, în acord cu bufoneria lui josnică, se culcă cu femei gata să nască, aproape „să fete pe el”, şi are obiceiuri considerate a fi lipsite de demnitate, degradante pentru un bărbat, pe care le sugerează destul de puţin ascuns expresia pe care o repetă: „nu scuipa, că-i piere gustul”.
Această simbolistică facilă şi căutată, subliniată gras, se învecinează cu locuri comune preţioase şi cu formulări melodramatice în stilul jurnalismului de senzaţie, care sunt folosite la propriu. Prin ele, autorul crede a spori greutatea emoţională a naraţiunii, fără să bănuiască că efectul devine dintr-o dată hilar: „o pătimaşă iubire se aprinse între floarea de maidan şi Făt-frumosul (…)” sau „trenul mortuar a trecut prin Bucureşti, oprindu-se numai câteva clipe pentru a primi onorurile. Din mulţime se auzi un ţipăt sfâşietor şi o femeie căzu grămadă”.
Eroii, patetic dezamăgiţi de viaţă şi parcă mai întotdeauna jucând propriul lor rol, se bălăcăresc în depravare şi aspiră la sublim. Ca gest ultim de superbie aristocratică şi de dispreţ pentru umanitate sau ca o autoflagelare expiatorie, Paşadia face să i se ardă după moarte misterioasele manuscrise ale unei presupuse „opere măreţe”, pentru a cărei scriere ni se spune că autorul ei „regăsise pana cardinalului de Retz şi cerneala lui Saint-Simon, file demne de Tacit”. Are, adică, dispoziţia spirituală inversă faţă de poetul antic Horaţiu, care ştia că prin creaţie „nu va muri întreg”, fiindcă opera îi va supravieţui. Setea de întoarcere totală în nefiinţă, atracţia neantului absolut, apare în momente de disperare metafizică şi de prea mare suferinţă umană la Eminescu în Rugăciunea unui dac, ori de încrâncenare autodistructivă la Arghezi într-un Psalm. La Matei Caragiale însă, refuzul orgolios, cu afectare de paradă, în faţa posterităţii e un echivalent estetizant al ritului mortuar dintr-o epocă străveche pe care-l cântase într-un poem din tinereţe; rugul regelui barbar este mutat în ordinea spirituală, şi opera de artă înlocuieşte „roabele” ori „sirepii” care-l însoţesc în moarte pe stăpânitor:
„Urlând te-au ars cu-ntreaga-ţi avuţie,
Cu-ai tăi sirepi, cu roabele iubite,
Ce desfătau posaca ta beţie. (…)
Şi văd, stăpâne, cum îţi arde rugul.” (Lauda cuceritorului, în Pajere)
Toată proza lui Matei e construită pe un amalgam unic de romantisme perimate şi naive, de simboluri din mistica medievală şi de străluciri stilistice de poem ditirambic ori de satiră noroioasă, topite laolaltă în căutări de atitudini când măreţe şi nobile, când abjecte.
Povestea Crailor, cu o linie narativă deşirată şi cu personaje construite sentenţios şi prezentate sentimental, judecată numai după canoanele romanului clasic, ar fi neizbutită. Dar ar însemna să evaluăm pictura cu cotul pânzarului, căci unghiul de apreciere trebuie să fie mai degrabă poetic. Îndărătul deambulărilor permanente ale eroilor într-un perimetru urban restrâns, şi îndărătul dezmăţului carnal şi al veleităţilor de tot felul, se simte apăsarea disperării dezolate care percepe semnele premergătoare ale apocalipsei. Atmosfera din fundalul tabloului e invadată treptat de roşul crepuscular de oniric sfârşit al unui veac şi al unui ev, ca într-o incantaţie magică:
„Se făcea că la o curte veche, în paraclisul patimilor rele, cei trei Crai, mari egumeni ai tagmei prea senine, slujeau pentru cea din urmă oară vecernia, vecernie mută, vecernie de apoi. În lungile mante, cu paloşul la coapsă şi cu crucea pe piept, şi, afară de scarlatul tocurilor, înveşmântaţi, împanglicaţi şi împănoşaţi numai în aur şi verde, aşteptam ca surghiunul nostru pe pământ să ia sfîrşit. O lină cîntare de clopoţei ne vestea că harul dumnezeiesc se pogorâse asupră-ne; răscumpăraţi prin trufie, aveam să ne redobândim înaltele locuri. Deasupra stranelor, scutarii nevăzuţi coborâseră prapurele înstemate, şi una câte una se stinseseră cele şapte candele de la altar. Şi plecam tustrei pe un pod aruncat spre soare-apune, peste bolţi din ce în ce mai uriaşe, în gol. Înaintea noastră, în port bălţat de măscărici, scălâmbăindu-se şi schimonosindu-se, ţopăia de-a-ndaratelea, fluturând o năframă neagră, Pirgu. Şi ne topeam în purpura asfinţitului…”
Cu impresia acestei viziuni de decor sumbru şi eterat, în care se întrevede cântarea pentru apusul unei lumi, comentariul critic a apropiat cartea Crailor de Ghepardul italianului Giuseppe Tomasi di Lampedusa, autor descendent din marea nobilime palermitană, revelat postum, la două decenii după moartea lui Matei. Însă eroul aceluia, principele Fabrizio Salina, este fizic o forţă a naturii, deplin echilibrat spiritual, capabil să înfrunte existenţa şi stăpân autoritar peste familie şi peste domenii patrimoniale; dacă refuză să se integreze într-un timp care nu mai e al lui şi al castei lui este fiindcă e lucid, ştie că ar fi zadarnic. De aici o filozofie a declinului şi a condamnării la dispariţie în istorie, acceptată cu seninătate tragică. Paşadia şi Pantazi, nu tot atât de nobili, se autodistrug cu emfază, sunt abulici şi decad mai mult prin ei înşişi ca indivizi, decât prin sensul devenirii societăţii umane.
Trebuie iarăşi observat că există, cu precădere în mediul literar, snobismul sau lipsa de curaj (semn al incertitudinii criteriilor estetice) de a-l ridica în slăvi pe Matei Caragiale, în dauna lui Caragiale-tatăl. De fapt, destinul a voit ca primogenitul lui Ion Luca să fi primit din moştenirea genetică a liniei paterne harul de condeier şi multă imaginaţie, dar puţină inteligenţă şi deloc simţul ridicolului.
[1] Cf. Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1940.
[2] Cf. G. Călinescu, Ion Creangă, 1964, EL, p. 225.
[3] Cf. idem, Istoria literaturii române, cap. despre Matei Caragiale
[4] Cf. Ş. Cioculescu, Caragialiana, cap. Detractorii lui Caragiale.