interviu
GABRIEL CHIFU:

„…şi în literatură există prieteni de calitate”

Articol publicat în ediția 10 / 2017

Odilia Roşianu: Gabriel Chifu, absolvent al unei facultăţi de unde se nasc în exclusivitate ingineri, a ajuns scriitor. Practic, chiar începutul facultăţii a fost însoţit, la 18 ani, de poezie, iar la 22 de ani avea loc deja debutul editorial. Cum s-a petrecut această schimbare? Ce v-a determinat să trimiteţi versurile dumneavoastră la redacţia revistei România literară? Şi apoi, cum de aţi părăsit lumea tehnicii pentru a rămâne definitiv în cea a cuvintelor potrivite?

 Gabriel Chifu: În aparenţă lucrurile stau aşa cum le descrieţi: un ins care a absolvit o facultate tehnică complicată, de inginerie, a ajuns scriitor. Însă totul capătă alt înţeles, dacă stabilim cronologia corectă: în realitate, nu un inginer a ajuns scriitor, ci un scriitor (în sensul că, de la început, mă simţeam scriitor, poate nu eram, dar mă simţeam…) s-a încăpăţânat să facă studii de inginerie. Adică: vocaţia mea literară sau mai exact atracţia, apetenţa mea pentru scrisul literar, hotărârea mea de a mă dedica literaturii s-au manifestat foarte devreme şi categoric. De la vârsta de şapte ani, din clasa întâi, aveam talent la „compuneri” şi, am povestit nu o dată episodul, atunci am primit din partea doamnei învăţătoare (cu un nume nu tocmai atrăgător, o chema Mocofanu pe acea distinsă doamnă, în contrast vădit cu înfăţişarea şi firea ei de accentuată delicateţe…), am primit, zic, prima distincţie, prima recunoaştere a meritelor literare: o notă zece frumos şi uriaş caligrafiată în catalog şi o scoatere în faţa clasei, ca model de urmat. Pentru ce ispravă? Puşi fiind noi, toţi şcolarii, să dăm exemple de propoziţii, eu am ieşit din banalitatea serială de tip Mama are mere, Tata are pere şi am rostit emoţionat: Noaptea şi-a lăsat mantia înstelată peste oraşul adormit. Din acel moment, tot ce a urmat în biata mea viaţă nu a făcut decât să-mi confirme gândul care mi se cuibărise în minte că eu fără literatură n-am niciun rost. Eram însă un elev bun cam la toate materiile şi, în clasa a zecea, am ales o clasă specială de matematică, acea clasă aduna elevi de elită dintr-un liceu de elită, Colegiul Carol I din Craiova. Încă de pe atunci, îmi intrase în cap şi ideea, fixă, de care mai apoi m-am tot ţinut, că trebuie să merg simultan pe mai multe drumuri cât mai diferite între ele şi care duc în fel de fel de direcţii, chiar opuse, dacă vreau să mă găsesc pe mine, şi că doar aşa (punându-mă mereu la încercare şi multiplicându-mă, asumându-mi, apropriindu-mi incompatibilităţi) voi avea şanse să mă amplific ca fiinţă, să mă îmbogăţesc, să ajung la mine însumi, cel complet. Aveam şi exemple ilustre de literaţi care proveneau din alte zone decât cea strict filologică, Dostoievski, Ion Barbu, Rebreanu, Kafka, îl luam în calcul pe Leonardo Da Vinci cu modelul renascentist al omului universal, şi pe Pitagora, cel care în străvechime demonstrase că între matematici şi metaforă şi arte nu e o prăpastie, ci o apropiere, o împletire etc. etc. Toate astea, plus gărgăunii, fumurile adolescentine m-au făcut să cred că pot păşi în acelaşi timp pe două căi contrare, ce aproape se resping reciproc, pot să urmez şi studiile la facultatea de automatizări şi calculatoare, atât de aridă şi de solicitantă, şi, deopotrivă, pot să-mi văd mai departe de poezie, fără ca acest mers potrivnic să mă ducă la scindare, la rupere. De fapt n-a fost aşa: mi-a venit foarte, foarte greu să le duc la capăt pe amândouă şi, de altfel, cred că m-am şi rupt în două sau în nouă, de mai multe ori. În mod evident, calea literară era opţiunea mea, era raţiunea mea de a fi, aşa că, de îndată ce a fost posibil, am renunţat la ceea ce reprezenta foarte puţin pentru mine, profesia aceea tehnică pe care ajunsesem s-o şi urăsc (fiindcă îmi părea că ridică un zid în faţa pasiunii mele) şi m-am dedicat total literaturii, cu alte cuvinte, am rămas acolo unde, în fond, am fost totdeauna: la literatură, ca mod de a fi.

 

O.R.: Cenaclul literar „Orfeu” figurează în biografia lui Gabriel Chifu. Ce a însemnat acesta pentru dumneavoastră, cum se desfăşurau şedinţele, în ce măsură v-a ajutat şi v-a pregătit pentru evoluţia ulterioară?

G.C.: După o perioadă de ezitări literare, fireşti pentru orice începător, perioadă localizabilă în anii de liceu, când trimiteam versuri la rubrica Poşta redacţiei a diferitelor reviste şi primeam răspunsuri amestecate, am cunoscut un fel de explozivă recunoaştere în lumea literară, în primii ani de studenţie: am câştigat concursuri studenţeşti de poezie, premii ale revistelor literare din epocă, mi-au apărut grupaje de versuri girate şi/sau cu prezentări critice semnate de nume faimoase, Ştefan Aug. Doinaş, Geo Dumitrescu, Gabriel Dimisianu şi am publicat primul volum prin concurs, la Editura Eminescu, ales din sute de manuscrise (volumul trimis de mine la concurs fusese scris în vremea liceului…). Ajunsesem un fel de… să spun vedetă?, nu-mi place cuvântul, nu mi se potriveşte. Cert e că mi se aprecia talentul literar, acolo, în oraşul unde trăiam, Craiova (erau anii ’70-’80, Craiova era un oraş viu intelectual, cu Eugen Negrici, Al. Piru, Dorin Teodorescu, Flora Şuteu, la Litere, cu Ion D. Sîrbu şi Marin Sorescu, cu tineri foarte promiţători, care mizau enorm pe literatură…). Atunci, am înfiinţat şi am condus, la Casa Studenţilor, Cenaclul literar „Orfeu” (să reţinem, se chema „Orfeu”, ceea ce era ceva, regimul Ceauşescu, aşadar, nu ajunsese la paroxismul de mai târziu, când totul trebuia să conţină în nume cuvântul comunist!…). La reuniunile de acolo, într-un spirit formidabil de libertate lăuntrică şi de curiozitate intelectuală, fără să luăm în seamă restricţiile ideologice (ba, chiar le luam în râs!…), discutam despre literatură, citeam poezii, îi invitam pe universitarii şi pe scriitorii aici numiţi, dar şi pe alţii să le comenteze, dar şi să conferenţieze. Cenaclul funcţiona cum se cuvine, ca o şcoală adevărată de facere şi de înţelegere a poeziei.

 

O.R.: În continuarea întrebării precedente, mi se pare fascinantă ucenicia petrecută în preajma lui Marin Sorescu. Ce fel de „şef” era scriitorul oltean? V-aţi considerat un urmaş al acestuia la revista Ramuri, respectând ceea ce-şi dorea, ceea ce făcea, ceea ce gândea?

G.C.: L-am admirat pe Marin Sorescu şi-l consider unul din cei mai importanţi scriitori ai perioadei postbelice, din păcate, fără posteritatea literară pe care o merită. (Dar cine dintre marii dispăruţi o are? Vremurile sunt grăbite şi sunt teribil de neatente la trecut, sunt chiar dispreţuitoare faţă de antecesori şi atunci când aceştia se mai află în viaţă, darămite când au trecut în nefiinţă…) Sorescu era adorabil ca om, iar ca şef era atipic. Pe cât de scânteietor şi de afurisit era în scris, pe atât de ezitant, de reţinut, de timid chiar, era ca persoană în carne şi oase. Nu avea oralitate, el care, în scris, dădea impresia de spontaneitate excepţională, de inteligenţă şi iuţeală uimitoare. Nu era un vorbitor, era un scriitor. Unul dintre cei mai valoroşi, repet, insist. Regretabil, spre sfârşit, relaţia noastră umană s-a deteriorat. Nu ne-am despărţit în cele mai bune raporturi. Erau anii tulburi ’90, ne-am situat pe poziţii diferite, ca orientare civică, politică şi ca fel de a vedea funcţionarea societăţii. Cred că el, care fusese neîntrecut în navigarea cu bine printre gheţarii periculoşi ai ideologiei comuniste, acum, în vremurile de după căderea comunismului, nu s-a mai mişcat la fel de dezinvolt, de iscusit, ceva din noua faţă a lumii nu-i convenea, ceva părea să-l stânjenească. Dar, oricum, dincolo de această neînţelegere de parcurs, în absolut îi port lui Marin Sorescu o deosebită preţuire literară, iar rolul său în afirmarea mea şi a altor tineri scriitori a fost determinant.

 

O.R.: Aţi început să scrieţi (şi să publicaţi) într-o perioadă care devenea din ce în ce mai nefastă, din cauza limitărilor politice, a cenzurii cvasi-mascate. Aceste încorsetări v-au influenţat scrisul? A acţionat o auto-cenzură sau aţi creat liber, indiferent la posibilele presiuni?

G.C.: Dacă e să încercăm o descriere cât mai exactă a acelei epoci, trebuie recunoscut că, imediat după venirea lui Ceauşescu la putere, adică după anul 1965, am trăit o perioadă de liberalizare, de slăbire a şuruburilor (dezgheţul, sub forma unei îndepărtări de Moscova, începuse chiar din vremea lui Dej): librăriile erau pline de cărţi bune, în traducere, din literaturi străine, nici prin magazinele alimentare nu sufla vântul, puteai călători în străinătate, puteai să-ţi cumperi o maşină de import, Fiat, Renault sau Skoda şi altele, apăruseră staţiunile moderne de pe ţărmul mării, într-un cuvânt (de fapt, în două-trei cuvinte), aerul părea sau era respirabil, socialism cu faţă umană. Cel puţin aşa percepeam noi lucrurile. Eram adolescenţi, tocmai intrasem la liceu, erau anii de formare intelectuală şi aveam speranţe că lucrurile vor merge spre mai bine. A fost doar o iluzie, situaţia a început să se strice la începutul anilor 70, a urmat o degradare continuă, pentru ca în anii ’80 totul să devină de nesuportat, de netrăit. Sigur că da, scrisul era marcat de tot soiul de constrângeri. Scriai ce voiai, dar nu publicai ce voiai. Oamenii din aparatul românesc de partid şi de securitate ştiau precis ce importanţă are propaganda şi ce forţă devastatoare are cuvântul scris (în această privinţă le deschiseseră bine ochii dascălii lor de la Moscova!). De aceea erau foarte atenţi la scriitori. Chiar şi tinerii autori, chiar şi cei din provincie, prea puţin afirmaţi, erau puşi sub lupă. Iar dacă e să mă refer strict la cazul meu, disting două perioade: prima – aceea de începător într-ale scrisului, cu o doză de diletantism, când eram naiv, senin în convingeri, fără să simt presiunea regimului politic; atunci, sub influenţa lui Maiakovski, de pildă, care-mi plăcea, sau a lui Geo Dumitrescu, scriam şi poezie patriotică, politică, nu consideram că e ceva care te poate compromite (şi istoria, cum tocmai am precizat, ne lăsa impresia, înşelătoare, că e îngăduitoare cu noi…). Apoi, cam după vârsta de 22 de ani – când am publicat primul volum şi am început să capăt, sper că nu e prea pretenţios spus, conştiinţă de sine ca autor, şi când am început să pricep pe ce lume întunecată trăiesc de fapt – am intrat într-o altă vârstă, să zicem cu formularea lui Blaga, „vârsta de fier”, una aspră, a inaderenţei, a înstrăinării şi a dezolării faţă de ce se petrecea în ţară, iar din starea asta n-am mai ieşit până în 1989. Tot timpul, probabil (de fapt, nu probabil, ci sigur, am şi dovezi), cei de la Securitate au fost cu ochii pe mine. Tot timpul m-am simţit supravegheat, urmărit, n-am fost în largul meu. Existau provocatori, turnători, care, fie din vocaţie, fie şantajaţi, fie din invidie, te spionau şi, desigur, existau ofiţeri de securitate, care aşa îşi câştigau pâinea, căutând peste tot duşmani, reali sau închipuiţi, urmărind nu doar personalităţile importante, ci şi pe oamenii de rând, cum eram eu. Mereu am fost prins într-un joc de-a şoarecele şi pisica: în poezie, profitând de limbajul aluziv şi metaforic, nu doar eu, ci mai toţi autorii tineri de care eram apropiat încercam să vorbim printre rânduri, să înşelăm vigilenţa cenzorilor, iar când reuşeam să strecurăm un vers cu trimitere critică la vremurile mizerabile, eram foarte mândri de noi. De câteva ori s-a întâmplat ca versurile mele să fie citite şi comentate favorabil la Europa Liberă: ascultam la radioul nostru din casă, vechi, cu lămpi, emisiunile legendarului post de radio, mai cu seamă Actualitatea Românească, şi, când mi-am auzit poeziile (unele publicate chiar în România literară, altele în Transilvania de la Sibiu), nu mi-a venit să cred, am fost şi încântat, dar m-a apucat şi spaima zicându-mi Acum ce-o să păţesc?, o să mă salte Securitatea!. Nu erau cine ştie ce poezii, de-un curaj eroic, nu erau decât poezii normale ca atitudine, dar atunci totul răsuna altfel, era perceput altfel, amplificat, în tăcerea asurzitoare de atunci orice şoaptă era luată drept strigăt.

 

O.R.: Poet sau prozator? Care simţiţi că v-ar defini mai corect? Prin ce credeţi că aţi ajuns mai uşor la cititori – prin poezie sau prin romanele dumneavoastră? Dar la criticii literari?

G.C.: În loc de poet sau prozator, eu aş formula poet şi prozator. Am spus, am tot repetat: aşa sunt întreg, cu aceste două feţe ale mele, deodată, în mine, poezia şi proza, romanul. Ele sunt complementare şi doar prin însumare, prin „coabitare” dau imaginea mea completă. Nu pot să aleg între o ipostază şi alta. Dacă una din două îmi este dată la o parte, îmi este luată, atunci pierderea e ireparabilă, sunt sărăcit, sunt deformat până la nerecunoaştere. Doar asociat simultan cu aceste două tipuri de scriitură diferite sunt de înţeles, ca autor de literatură. Prin ce am ajuns la cititori? Nu ştiu. Nu ştiu nici dacă am ajuns, eu nu-mi cunosc cititorii. Mă concentrez asupra scrisului, mă străduiesc din toate puterile, în aceste vremuri grăbite, superficiale, în care totul se face de mântuială şi nu e dus la bun sfârşit, eu să fiu în scrisul meu pe dos decât vremurile, adică să-mi fac cât mai bine lucrarea, să zidesc cât mai durabil construcţiile mele verbale. E ceva şi polemic: căci sunt exasperat de neseriozitatea şi de felul prost în care se munceşte în atâtea domenii, în jurul nostru. Măcar scrisul depinde exclusiv de mine, nu depinde de alţii, ca în alte domenii de activitate sau chiar ca în alte arte (cum ar fi teatrul, cinematografia, baletul). După cum nu depinde nici măcar de calitatea unor instrumente, ca în muzică, ori de calitatea unor materiale, ca în artele vizuale. Nu, totul stă doar pe umerii mei şi atunci să arăt că-i desfid pe aceia care fac lucrurile prost, încercând eu, aici, în pagina scrisă, să le fac cât mai bine. Da, da, îmi îndrept toată energia spre ştiinţa, spre iscusinţa scrisului. În schimb, recunosc, nu am habar să cuceresc cititorii, deşi aş vrea. Nu sunt priceput să-mi fac reclamă, să-i atrag, să-mi vând marfa. Nu-i caut, nu le fac reverenţe, nu-i linguşesc (deşi îi iubesc, într-un fel special, tăcut). De aceea cititorii, probabil, mă ignoră, nu ştiu. Cât despre criticii literari, ei sunt singurii mei cititori pe care îi văd la faţă şi, mai ales fiindcă sunt nişte iniţiaţi, nişte cititori de o factură specială, cititori-călăuză, ei îmi inspiră încredere. Dacă mă iau după opiniile lor, exprimate sub semnătură, cu implicare totală din partea lor vreau să zic, s-ar părea că nu-i dezamăgesc nici ca poet, nici ca prozator. Şi trag nădejde că acest sentiment de mulţumire al celor ce-mi vor citi proza sau poezia să fie tot mai pronunţat de aici înainte, prin ce voi publica, fiindcă, nu luaţi mărturisirea mea drept lipsă de modestie, cred că abia acum, târziu, am ajuns să stăpânesc clapele acestui pian literar. Dacă voi mai trăi şi voi mai apuca să scriu, sper să public cărţi care să-i bucure pe cititori.

 

O.R.: „Visez, încă mai visez să scriu o carte nepieritoare.” Aşa spuneaţi în Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de gabriel chifu trăită şi tot de el povestită (Ed. Ramuri, 2009). Aţi scris acea carte, o veţi scrie, încă mai visaţi la ea?

G.C.: Cred că afirmaţia aceea trebuie privită în contextul textual în care era aşezată: adică, apărea într-o tabletă dintr-o carte de evocări cu o încărcătură emoţională specială, amestec de nostalgie, de năstruşnicie şi spirit ludic, de consemnare naivă (parţial jucată, construită oricum), cu ochii copilului, a unei lumi revolute, pe care încercam s-o reînsufleţesc prin re-amintire. Aşadar, nu trebuie luată în absolut afirmaţia aceea. Acum, dacă e să vă răspund serios la întrebarea pe care dumneavoastră o formulaţi direct, zic: nu eu stabilesc dacă o carte de-a mea e sau nu nepieritoare, niciun autor nu poate face asta. În timp, în timp îndelungat, se fixează locul, valoarea, însemnătatea unei scrieri literare. Sigur, e de observat că astăzi, textul literar, epic sau în versuri, pare să joace un rol mult diminuat chiar faţă de trecutul nu foarte îndepărtat, literatura nu mai reprezintă o miză importantă pentru cei de azi, aşa cum era pentru generaţia mea, şi de aceea e posibil ca o carte, care ar avea în ea datele trebuincioase pentru a deveni „nepieritoare”, să treacă neobservată, ca un mic giuvaier filigranat care nimereşte în mâinile oamenilor dintr-un trib ce nu e pregătit, nu e în stare să-i măsoare calitatea. Cât despre cărţile mele, mărturisesc că, din acel moment, anul 2009, când am scris fraza invocată, am avut şansa să scriu şi să public mai multe cărţi de poezie şi de proză, Însemnări din ţinutul misterios, Punct şi de la capăt, Ploaia trivalentă, Papirus şi recentul roman, Ploaia de trei sute de zile, despre care nu-mi îngădui să afirm că sunt foarte bune (fiindcă nu-mi îngădui să fac eu judecăţi de valoare cu privire la mine!), dar despre care cutez să susţin că mă reprezintă: adică există acel acord năzuit între intenţiile mele auctoriale şi expresivitatea literară pusă în pagină, adică simt că sunt capabil să spun exact ce-mi propun să spun. De asemenea, aş dori să reiau aici o teză pe care am expus-o ceva mai înainte, dar e un gând care mă preocupă şi constituie un resort personal foarte puternic pentru scrisul meu: nu ştiu cât de reuşite sunt cărţile mele, dar ştiu că eu mă străduiesc din răsputeri să scriu cărţi cât mai bune. Mă exasperează această delăsare românească, această neputinţă a noastră de a construi temeinic şi de a duce treburile la bun sfârşit. De aceea modul meu de a reacţiona, de a-mi manifesta nemulţumirea faţă de această situaţie generală dezamăgitoare a inconsistenţei şi a lucrului de mântuială, care începe să ne fie un fel de marcă naţională, este să încerc din toate puterile ca măcar în domeniul care depinde doar de mine însumi, fără imixtiuni, fără conturbări exterioare, şi anume literatura pe care o scriu, să clădesc ceva cât mai solid, cât mai durabil, de care să nu-mi fie ruşine.

 

O.R.: Dintre scriitorii lumii, cine credeţi că a realizat acest vis, reuşind să aibă „o carte nepieritoare”? Şi, continuând pe aceeaşi idee, ce roman aţi fi dorit să fie scris de dumneavoastră?

G.C.: O, foarte mulţi, atât de mulţi au izbutit. Philip Roth, Borges, Kafka, Thomas Mann, Cervantes, Dostoievski, Tolstoi, Caragiale, Creangă, Eminescu, Arghezi, dar şi scriitori, să zicem, de nivel popular, ca Jules Verne, Dumas, sunt sute de asemenea scriitori nepieritori. Cărţi admirabile, epice sau lirice, care m-au încântat, m-au cucerit, sunt tot aşa, sute. Dar, şi vă rog să nu-mi luaţi afirmaţia drept lipsă de modestie, nu-mi doresc să fi scris niciuna din cărţile minunate scrise de ei şi de alţii. De ce? Fiindcă am, ca să spun aşa, o altă motivaţie şi o altă strategie a prezenţei auctoriale. Pentru mine, scrisul are un rost precis: scriu fiindcă n-am încotro, ca să-mi torn în cuvinte propriile nelinişti privind trecerea, fulgerătoare aş fi tentat să specific, prin această viaţă. Pentru mine, scrisul literar e o formă de terapie în încercarea de a înţelege ce se petrece cu noi, în încercarea de a mă împăca, totuşi, cu lumea, în încercarea de a supravieţui, de a mă salva. Şi nu am cum să mă salvez prin cărţile/ gândurile altora, ci doar prin ale mele, doar aşa rămân viu, doar aşa îmi alung moartea, gândind, scriind.

 

O.R.: Aţi publicat în aproape toate revistele culturale din ţară, aţi ocupat funcţii în cadrul Uniunii Scriitorilor din România, în prezent fiind vicepreşedintele instituţiei şi, în acelaşi timp, directorul executiv al revistei România literară. Cum este lumea scriitorilor? Cât de uşor se poate supravieţui printre atâtea personalităţi? Este bine să-i cunoaştem pe scriitori îndeaproape sau ar fi mai indicat să ne mărginim la citirea operelor lor?

G.C.: Lumea scriitorilor nu e nicidecum cea mai bună dintre lumi, ba, dimpotrivă, în reprezentarea concretă, a momentului, se dovedeşte a fi un spaţiu unde e greu să-ţi duci traiul, uneori, la extremă, se dovedeşte de-a dreptul devastator. Aici se poate întâmpla, cu uşurinţă, să pieri tocmai pe când încerci să faci binele. Să fim înţeleşi: se poate întâmpla să pieri nu de moarte bună, ci atacat chiar de cei pentru care te lupţi şi chiar în timp ce te străduieşti, cu bună credinţă şi cu tot devotamentul, cu întreaga forţă de care eşti în stare, să le aduci binele, binele pentru ei. Ai fi fost tentat să te aştepţi, pentru truda ta şi pentru realizările tale în folosul colectiv, la respect şi la gratitudine din partea lor şi, în loc de astea, drept „răsplată”, ei te lovesc cu o înverşunare inexplicabilă, dar care le produce o stranie plăcere, voindu-te pus la pământ. Eu am cam trăit aşa ceva. Astfel încât, dacă ai posibilitatea să stai departe de locul acesta inospitalier, e bine să stai departe, să citeşti cărţile scriitorilor şi să te bucuri de ele, fără să vrei să respiri acelaşi aer cu unii dintre autorii lor. E un mediu neprielnic, care afectează grav sănătatea şi echilibrul lăuntric. Mie, din nefericire, aşa şi aici, în acest mediu, mi-a fost dat să-mi duc zilele. Dacă aş avea de ales, n-aş alege locul acesta.

 

O.R.: Privită din afară, în prezent, în România, imaginea lumii literare este un pic tulbure şi, de foarte multe ori, se observă doar invidia ce există între poeţii, prozatorii, criticii noştri. Se mai pot cultiva prietenii adevărate, ca între oamenii „normali” sau, de ce nu, chiar prietenii literare, ca să folosesc sintagma lui Camil Petrescu?

G.C.: Poate să pară surprinzător şi în contradicţie cu ce am susţinut mai înainte, dar şi în literatură există prietenii de calitate. M-am bucurat de-a lungul anilor de asemenea apropieri privilegiate, am cunoscut oameni care m-au înrâurit extraordinar şi care au reprezentat surse de energie pentru mine, care m-au ajutat, prin prezenţa lor, să trec peste momentele grele care nu m-au ocolit deloc. Dan Cristea şi Gabriel Dimisianu îmi sunt prieteni vechi, care, până în ziua de azi, nu m-au dezamăgit niciodată. Iar dintre prieteniile din ultimii zece ani cu Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş, Adrian Popescu, am realizat o comunicare profundă şi au fost alături de mine în încercări la limită dintre cele mai dure şi absurde, mi-au furnizat un fel de scară invizibilă care m-a ajutat să nu mă scufund. Apoi, mai sunt norocos şi cu colegii de la România literară: s-au strâns în redacţie scriitori de o calitate intelectuală deosebită, dublată de o calitate umană pe măsură, Răzvan Voncu, Simona Vasilache, Sorin Lavric. La România literară, de fapt, cercul e mai larg: celor numiţi aici li se adaugă şi colegii din corpul tehnic al revistei, dar şi Mihai Zamfir, Gabriel Dimisianu, Alex Ştefănescu, Daniel Cristea-Enache, care participă alături de directorul revistei, Nicolae Manolescu, şi de mine la foarte plăcutele reuniuni de marţi, când stabilim sumarul numărului viitor şi luăm în discuţie diversele probleme care apar. Împreună alcătuim un grup în care atmosfera de prietenie, de colegialitate, de civilitate, de solidaritate, de bunăvoire este extraordinară: şi cumva parcă ireală, în contrast cu ferocitatea altor locuri şi a altor persoane. Şi în ţară, peste tot, există oameni pe care-i preţuiesc şi ca scriitori, şi ca prieteni, începând, sa spunem, cu cei de la Ramuri, de care sunt atât de legat şi ajungând chiar la admirabilii scriitori care fac Viaţa Românească.

 

O.R.: Deţinător al unor premii prestigioase şi numeroase, aţi hotărât, în special în ultima vreme, să vă recuzaţi în mai multe rânduri. Chiar în primăvara aceasta, la Alba-Iulia, aţi ales această cale atunci când vi s-a oferit premiul pentru cel mai bun roman (reprezentat de cel mai recent volum semnat de dumneavoastră, Ploaia de trei sute de zile, Ed. Cartea Românească, 2017), în cadrul  Colocviului romanului românesc contemporan, ediţia a X-a. Ce înseamnă premiile pentru Gabriel Chifu? Şi, fireşte, de ce a început să le refuze?

G.C.: M-am recuzat, tot în această primăvară, şi de la nominalizarea la Premiul Naţional „Lucian Blaga” pentru poezie, recent înfiinţat. Iar cu precedentul roman, Punct şi de la capăt, în afară de recuzarea de la nominalizarea la Premiul Cartea Anului al României literare (o recuzare normală, logică, fiind membru al redacţiei!), m-am recuzat şi de la Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor, unde iarăşi fusesem nominalizat. Ce semnificaţie are acest gest repetat de refuz? E forma de reacţie pe care am găsit-o, forma mea de protest faţă de marea infamie pe care am trăit-o. Să ne amintim: mi s-a atribuit, în 2014, Premiul Naţional „Mihai Eminescu” de la Botoşani pentru poezie şi asta a declanşat o campanie de demonizare a mea de o violenţă nemaivăzută. Un fel de lapidare, un linşaj public la care asistam uluit fără să înţeleg cum de se petrece aşa ceva şi nevenindu-mi să cred că despre mine e vorba: mi se ştergeau deodată, cu guma parcă, toate realizările, cele literare şi cele din domeniile unde activasem, Uniune, reviste, trecutul mi se schimba, într-o clipă, dintr-un condei, şi eram zugrăvit ca un monstru, eram deodată acuzat de toate vinile posibile fără să fi avut în realitate vreo vină, eram jucat în picioare şi se urla cerându-se excluderea mea din literatură, fiindu-mi contestată orice înzestrare şi orice îndreptăţire literară etc. etc. Brusc eram opus celorlalţi competitori, nominalizaţi ca şi mine la acea, în fond, biată distincţie, şi, prin contrast cu ei, care ar fi reprezentat valoarea în poezie, eu eram făcut praf şi pulbere, eram un zero şi chiar mai puţin decât atât. Repet: asistam uluit la această dezlănţuire de ură (mai ales pe internet şi pe necitite!)… Ce să spun?: sunt prins de-o viaţă în această alergare absolută care e scrisul literar, alerg pe culoarul meu, însingurat şi onest, şi vreau, cu cât talent mi-a fost dat şi neapărat cu onoare, să duc această cursă până la capăt, în competiţie doar cu mine, fără să am de împărţit nimic cu nimeni altcineva, alerg cu dăruire totală, preocupat doar să-mi depăşesc nenumăratele limite, slăbiciuni ce dau să mă podidească şi să scriu cât mai bine. Atât. În viaţă voi mai fi greşit, dar, în acest domeniu al scrisului, care contează pentru mine suprem, care e principala miză a existenţei mele, n-am făcut nimic de care să-mi fie ruşine, am fost şi rămân, repet, un alergător însingurat şi cinstit, până la capăt. Şi, ca precizare, e lucru cert, e istorie literară, e incontestabil: în literatură, am intrat înaintea colegilor de generaţie biologică, în 1976, la 22 de ani, când eram un student oarecare la o Facultate de Electrotehnică din provincie, şi am intrat glorios, volumul meu de debut a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, cu un juriu excepţional şi într-o companie de laureaţi absolut invidiabilă, uitaţi-vă în arhive. Iar Premiul Uniunii Scriitorilor, cel mai important premiu literar românesc, mi-a fost atribuit de trei ori (după Premiul de debut, pe care l-am amintit, am luat şi premiile mari, pentru roman şi poezie) pe când eram la Craiova, aşadar înainte de a ajunge la Uniunea Scriitorilor. În campania murdară, de o josnicie incalificabilă, care mi s-a orchestrat, se sugera perfid, mincinos pentru înşelarea celor neatenţi şi neinformaţi că, iată, mi se dau premii fiindcă ocup o funcţie (vai de ea!) la USR, când adevărul era tocmai pe dos (cauza şi efectul fuseseră schimbate între ele): nu luam premii fiindcă ajunsesem în acea funcţie, ci ajunsesem în acea funcţie fiindcă luasem premii, adică activitatea mea, CV-ul meu literar (care numără atâtea premii literare încă din studenţie) mă propulsaseră. Cât despre comportamentul meu, dacă a fost sau nu corect, moral în privinţa premiilor, reamintesc, dacă s-a uitat sau nu s-a luat în seamă (ca să iasă „demonstraţia” aşa cum doreau denigratorii mei!): în anul 2005, când am fost ales Secretar al USR, tocmai fusesem nominalizat la Premiile USR pentru romanul meu Visul copilului care păşeşte pe zăpadă fără să lase urme sau Invizibilul, descriere amănunţită; şi, scrupulos, fără să stau pe gânduri, m-am recuzat de la premii (deşi aşa ceva nu se mai făcuse şi nici nu era o incompatibilitate), iar hotărârea de a mă retrage am făcut-o publică printr-un mic text apărut în România literară (a se vedea colecţia revistei). În anul 2008, am fost iarăşi nominalizat la Premiile USR cu cartea Fragmente din năstruşnica istorie a lumii de Gabriel Chifu trăită şi tot de el povestită. Şi încă o dată m-am recuzat. (De data aceea, am pus pe ordinea de zi a Comitetului Director al USR care a avut loc, ţin minte, la Cluj, această chestiune a nominalizării la premii a unor scriitori din conducerea USR şi am generat o retragere de la premii nu doar a mea, ci a tuturor membrilor CD, nominalizaţi atunci: într-un fel a fost o nedreptate, fiindcă şi Istoria critică… a lui Nicolae Manolescu şi Cartea şoaptelor a lui Varujan Vosganian erau cărţi-eveniment care ar fi meritat cu prisosinţă premiile respective. În continuare, am făcut eforturi pentru a impune o exceptare de la premii a anumitor funcţii: şi în discuţii repetate cu preşedintele şi cu vicepreşedintele USR, şi în reuniuni ale Comitetului Director şi ale Consiliului USR, şi chiar ca propunere a mea de modificare a Statutului USR. N-am izbutit însă. Mereu m-am lovit de refuzul celorlalţi, care au argumentat că astfel s-ar statua două categorii de scriitori: unii care au dreptul să ia premii şi alţii care n-au dreptul, ceea ce ar fi o discriminare. Abia după ce am epuizat toate formele prin care căutam să obţin o eliminare de la distincţii literare pe criteriul deţinerii unor funcţii am reînceput şi eu să candidez la premii. Şi de ce am făcut-o? Fiindcă premiile înseamnă, totuşi, un mod de a te verifica, de a vedea unde te situezi în şirul de alergători, de a constata cât cântăreşte în ochii altora, ai unui juriu competent, încercarea ta literară. Ca să nu spun că acest standard auto-impus, pe care ceilalţi nu-l asumau, acela de a nu primi premii, se transformase într-un prilej de defăimare a mea: n-auzeam laude, uite ce atitudine exemplară are, refuză premiile, în schimb tot mai mulţi clevetitori de ocazie, exclamau n-are valoare, e un funcţionar oarecare. În fine, să ne întoarcem, cum a fost strict cu Premiul de la Botoşani?… În primul rând, nu exista nici un fel de incompatibilitate, de conflict de interese şi niciun motiv de refuz al premiului din justificări procedurale: premiul acela nu era un premiu al USR. (Deşi, se stabilise, nici măcar premiile USR nu sunt interzise cuiva care ocupă o funcţie de conducere! Oricum, în funcţia de la USR eu mereu încercasem să mă comport decent, să stau în umbră, să fac un pas înapoi şi căutasem, nu exagerez, să refuz premii, recunoaşteri publice, nu făcusem nimic incorect ca să le primesc fără să le merit!) Bun, aşadar: m-a anunţat Gellu Dorian că am luat premiul. Prima mea reacţie, în scris, pe internet, se poate verifica, a fost, ca de obicei, să fac un pas înapoi. I-am răspuns: Am fost ales eu?!, nu-i poate fi dat altcuiva premiul? Mi-a răspuns categoric: Nu! După aceea, desigur, m-am bucurat, era normal să mă bucur, nu? A existat încă un episod petrecut înainte de decernare, care e foarte important şi nu e cunoscut de public. Ştiam deja că am luat premiul, mă aflam în biroul meu de la USR împreună cu Nicolae Manolescu, când a sunat telefonul său mobil. Era Mircea Martin, membru al juriului de la Botoşani, ca şi N.M., de altfel. Fără să vreau, am asistat la discuţia lor absolut stânjenitoare: M.M. l-a anunţat pe N.M. că vrea să-şi schimbe votul, votul pentru mine să i-l dea lui M. Cărtărescu. N.M. n-a acceptat sub nici o formă, replicându-i lui M.M. că n-a votat în nici un tur cu M.C. şi, în plus, argumentând că votul e secret, deci nu avea dreptul să se consulte şi să se pună de acord (aşa cum recunoştea M.M. în convorbirea aceea cu N.M. că procedase!) cu ceilalţi trei membri ai juriului care votaseră pentru M.C., Ion Pop, Cornel Ungureanu şi Al. Cistelecan etc. etc. Eu m-am întristat foarte tare, nu voiam ca premiul luat de mine să fie pus sub semnul întrebării şi umbrit de asemenea neînţelegeri şi combinaţii de culise şi i-am cerut dlui N.M., cu vehemenţă verbală şi insistent, poate chiar ireverenţios (au asistat la schimbul de replici dintre noi Mihai Zamfir şi Steluţa Pahonţu) să-l lase pe M.M. să-şi schimbe votul. Mi-a fost imposibil să-l scot pe N.M. din convingerea lui: susţinea, şi cred şi acum că avea dreptate, că ce face M.M. împreună cu ceilalţi trei este un aranjament inacceptabil, iar eu, unul, trebuie, negreşit, să mă duc să-mi iau premiul fiindcă îl merit şi, apoi, mă sfătuia să încetez să mai fiu retractil, defensiv, fiindcă nu e în favoarea mea ca scriitor. Am continuat să încerc în toate felurile să-i schimb decizia: între altele, i-am telefonat lui Dan Cristea rugându-l pe el, ca mai apropiat de vârstă de N.M., să-l convingă să accepte schimbarea votului lui M.M. Nici Dan Cristea nu l-a întors din drum. Eram îndoit şi eram teribil de mâhnit. Accentuez, nu-mi doream, nu mă interesa un astfel de premiu, pus la îndoială. Ce m-a liniştit totuşi, ce m-a hotărât să accept premiul? Surpriză: decisiv a fost un apel telefonic pe care l-am primit, într-una din zilele următoare, chiar de la Mircea Martin! Mă anunţa că am luat Premiul „Mihai Eminescu” şi că el urmează să-mi facă Laudatio. Mă ruga să-i împrumut cărţile mele de poezie, îmi spunea că tocmai s-a mutat într-o locuinţă nouă şi are biblioteca vraişte. Mi-a dat adresa şi i-am trimis volumele prin şoferul de la România literară. Şi, zic încă o dată, m-am liniştit: mi-am zis că fusesem în locul nepotrivit, la momentul nepotrivit, auzisem acea convorbire între N.M. şi M.M., pe care n-ar fi trebuit s-o aud; aşa e la jurii, se negociază, se schimbă opinii nu totdeauna favorabile unuia sau altuia dintre competitori, se face lobby pentru unul în detrimentul altora. Drept care m-am dus la Botoşani să-mi ridic premiul. Apoi s-a declanşat acel tsunami. Nu făcusem nimic incorect, dar eram acuzat şi judecat ca un infractor cum nu s-a mai întâlnit. Toate insultele s-au revărsat asupra mea şi asupra poeziei mele. Cu precădere, pe internet, nu în texte de analiză bazate pe lectura poeziei. E de observat şi de subliniat: am tipărit după aceea două antologii de versuri, Ploaia trivalentă şi Papirus. Au avut un ecou critic deosebit, zeci de cronici, de analize, de la critici literari importanţi, din toată ţara. Iarăşi stupoare: niciuna negativă, toate laudative, iar în unele, sub semnătura unora dintre cei mai valoroşi critici de poezie ai noştri, s-a folosit calificativul un mare poet… Ce fel de lume e asta, după ce cod al valorilor morale, după ce busolă smintită se conduce, cum s-o înţelegi şi cum să te situezi faţă de ea?! A, încă o precizare: la o recentă şedinţă de Comitet Director desfăşurată la Arad, din dorinţa de a avea reguli, proceduri limpezi, am reiterat, a câta oară?, propunerea ca anumite funcţii să fie exceptate de la premii. Doar pe jumătate în glumă, am lansat chiar varianta ca doar eu să fiu exceptat de la premii. Iarăşi am fost refuzat. Aşa încât, probabil, o să ies din greva asta a premiilor literare, o să încetez protestul pe care, oricum, nimeni, nu-l ia în seamă. În fond, de aceea sunt jurii, jurii formate din nume prestigioase ale criticii noastre, responsabilitatea alegerii trebuie să stea pe umerii lor, aşa e normal într-o lume normală.

 

O.R.: „Deasupra capului am o propoziţie însufleţită,/ parcă aş duce o torţă aprinsă.”[1] Mi-ar plăcea să cred că, într-un fel, asta e starea în care scrieţi, că propoziţiile, frazele sunt „deasupra capului” şi le aşterneţi pe hârtie (sau pe calculator) într-o linişte deplină, fără dificultate. Dar, în acelaşi timp, am îndoieli că se întâmplă aşa. În ce fel scrieţi, de fapt? Cât e de greu acest proces pentru dumneavoastră? Şi cum faceţi alegerea – „acum va fi poezie, acum mă apuc de roman”?

G.C.: Nu e vorba de o alegere. Aşa cum am tot repetat, în realitate lucrurile se petrec în felul următor: poezia şi proza, în cazul meu, sunt complementare, sunt cele două picioare de care am nevoie ca să păşesc, un pas cu unul, alt pas cu celălalt, sunt cele două feţe ale monedei, sunt cele două jumătăţi ale întregului şi eu mă încarc pentru una prin alta, mă pregătesc de una prin alta, aş putea spune chiar, fără să exagerez, mă odihnesc de una prin alta. Lucrez în alternanţă, aşadar. Şi concret: am scris până de curând un roman, pe care l-am şi publicat, Ploaia de trei sute de zile, am ieşit din încercarea asta textuală epuizat, aş putea zice chiar am ieşit stors ca o lămâie. Ei bine, sursa mea de regenerare, care, cel puţin până acum a funcţionat fără greş, e una specială: când mi se pare că nu mai sunt bun de nimic în proză, fiindcă m-am plictisit, sau fiindcă am încheiat lucrul, sau fiindcă mi-am consumat toată rezerva de vitalitate textuală, trec la poezie, care reprezintă un tip de scriitură, de efort intelectual şi un mod de folosire a minţii cu totul şi cu totul diferite faţă de solicitările mentale, sufleteşti, de imaginaţie şi de scris impuse de proză. În proză efortul este permanent şi continuu, presupune documentare, studiu, muncă de cioplitor cu dalta în granit. Pe când în poezie e altfel, stai şi aştepţi, e pândă, poate vei prinde clipa de graţie, poate va trece prin mintea ta umbra zeului, poate te vei înălţa pentru o clipită miraculos de la pământ, poate te va vizita versul de aur. Şi în momentul când, în proză, sunt golit de orice putere, în poezie, paradoxal sau nu, bizar sau nu, sunt plin de puteri, sunt proaspăt, încărcat, nou-nouţ, resetat, tocmai bun de lucru, tocmai pregătit să aşez pe hârtie stări, gânduri în exprimarea lor verbală cea mai pregnantă de care sunt în stare. Iar cuvintele, şi asta am mai spus, nu-mi vin ca turnate, ca-n transă, mai ales în proză. Când scriu roman, există un proces continuu, anevoios, de refacere a propoziţiilor cu care vreau să descriu situaţiile epice. În poezie, mi se întâmplă să lucreze inspiraţia. Adică să mă bucur, parcă, de complicitatea cuiva necunoscut şi invizibil care, rar, îmi toarnă în urechi versuri de care, apoi, după ce le notez ascultător, mă mir şi eu şi mă îndoiesc că ar fi ale mele. Însă, de bună seamă, scrisul e o acţiune intelectuală şi sufletească formidabilă, complexă; e formidabil să stau încordat ca un arc şi să clădesc edificii din cuvinte, într-o înşiruire cât mai precisă, urmând planurile, intenţiile mele auctoriale. Ceea ce este în chip superior împlinitor pentru tine, cel care practici literatura. Să dobândeşti atâta iscusinţă încât cuvintele pe care le aşezi în pagină să-ţi slujească intenţiile de autor este, probabil, cea mai mare satisfacţie pe care o poţi avea. E o împlinire mai mare şi decât premiile, despre care am vorbit atâta, şi decât laudele criticilor, şi decât succesul de public: această capacitate a ta, când o dobândeşti, de a construi un edificiu verbal în care cuvintele să-ţi urmeze cu fidelitate gândurile, cu fidelitate şi cât mai pregnant, mai expresiv, mai înnoitor cu putinţă. Am mai spus: răsplata cea mai mare pentru un ins care scrie este chiar facerea cărţii, cartea însăşi pe măsură ce o scrie, fiindcă o scrie, fiindcă o duce la bun sfârşit. Fiindcă termină de construit edificiul său verbal, scriitorul se salvează, cu fiecare carte terminată el îşi înfrânge moartea, o îndepărtează de sine.

 

O.R.: Suntem în secolul 21, apar nenumărate cărţi, simultan cu opinia generală că azi nu se mai citeşte. Vă gândiţi vreodată câte exemplare se vor vinde din volumul la care lucraţi? Câţi cititori vor ajunge la rândurile dumneavoastră? Şi, dincolo de asta, consideraţi că scrieţi (iar acum mă refer strict la proză) exclusiv pentru un cititor rasat, rafinat, cunoscător sau puteţi fi receptat şi de masa largă, să-i spunem, a cumpărătorilor de cărţi?

G.C.: Ei, da, iată o problemă spinoasă, pe care aţi identificat-o pătrunzător: cât ecou are literatura pe care o propun publicului. Trebuie observat că e o diferenţă evidentă, uneori uriaşă, între valoare, valoare absolută, dacă e de închipuit aşa ceva, şi notorietate. Notorietatea vinde, nu valoarea: regretabil, dar asta e situaţia. Arareori, la un autor, valoarea şi notorietatea sunt egal distribuite. E cazul fericit şi nu e cazul meu. Eu nu mă pricep şi nici nu-mi place să mă promovez, nu ştiu să mă vând. Am o retractilitate, am sentimentul că datoria mea e să scriu cât mai bine, iar în clipa când cred că am reuşit asta, am convingerea şi că misiunea mea s-a încheiat. Ce urmează după aceea, aventura seducerii cititorilor, atragerea lor spre tine prin orice mijloace sau, oricum, prin mijloace străine de valoarea în sine a textului literar, nu mai e treaba ta, nu te mai priveşte pe tine, autorul acelei cărţi. Îmi dau seama că această strategie a prezenţei auctoriale (o prezenţă auctorială rezervată, discretă, defensivă) nu m-ajută. Îţi trebuie o promovare agresivă, trebuie să fii mereu în ofensivă şi să curtezi eventualul cititor, să-i intri în ochi, să-l provoci, să-l atragi, să-l zgâlţâi cumva, făcându-l să-ţi acorde atenţie ţie în detrimentul altora şi făcându-l să lase de-o parte alte tentaţii (şi, vai!, există destule, greu de refuzat, în vremea noastră…). Dar eu nu fac asta. Nu mă pricep, nu-mi place. De aceea, probabil, cărţile mele nu se vând prea bine. Dacă mai am şi ghinionul să scot cartea la o editură cu o difuzare deficitară, dacă mai am şi un handicap de imagine publică creat cu diverse prilejuri (cum ar fi nebunia cu premiul descrisă aici ori atacurile nebuneşti la adresa USR), atunci, e şi mai dificil. Totuşi, nu disper, îmi văd de calea mea: mă străduiesc să scriu cât mai bine (excepţional, tulburător şi înnoitor, dacă se poate!) şi de voi izbuti cu adevărat, atunci, n-are cum să fie altfel, vor veni şi cititorii, oricât de târziu, dar vor veni, cititorii obişnuiţi, care îi vor urma pe cititorii profesionişti, cititorii-călăuză, criticii literari; aceştia deja s-au aflat, se află alături de încercările mele literare, cuvintele lor de apreciere şi de încurajare mă onorează, m-ajută să merg mai departe.

 

O.R.: Pentru că am ajuns la cititori şi având în vedere că sunteţi un om implicat profund în viaţa revistelor literare, care este situaţia actuală a revistelor tipărite, mai ales că inclusiv România literară apare şi online? Cine sunt cei care le citesc, cât timp aceste publicaţii vor mai reuşi să-şi menţină (şi) ediţia tipărită?

G.C.: Sper că revistele pe hârtie vor supravieţui acestui asalt insidios şi greu de parat al publicaţiilor din spaţiul virtual. Aşa cum n-a murit radioul fiindcă a apărut televiziunea, aşa cum n-a murit teatrul pe scenă, viu, fiindcă a apărut cinematograful. Oricum, ar fi o ireparabilă pierdere să moară revistele pe hârtie, în format clasic. În opinia mea, ele reprezintă, în comparaţie cu ce apare în mediul online, un spaţiu de rafinament şi securizat, ca o muzică live la pian şi la orgă, când în jur, peste tot, răsună strident, amplificată de difuzoare o melodie excesivă, supărătoare ca un ţipăt, obţinută din tobe şi chitare electrice şi prelucrată pe calculator. Văd revistele literare pe hârtie ca pe un spaţiu unde e posibilă o grilă a valorilor atent aplicată, unde se manifestă spiritul critic şi sunt posibile o ordine literară, o geometrie a valorilor, trasate clar, cu gust, cu pricepere. Vedeţi, internetul ne-a adus un câştig uriaş, prin accesibilitatea incomparabilă la informaţie pe care ne-o îngăduie. Dar, ca în tot ce e omenesc, binele nu fiinţează singur, ci în dualitate cu răul. Iar răul în cazul internetului provine tocmai din ceea ce constituie principala sa calitate – această inimaginabilă accesibilitate, această uşurinţă formidabilă de a răspândi informaţie. Şi răul se cheamă fake news, cu un termen generic. Dar, în mod particular,  fake news se pot transforma în dezinformare, calomnie, atac la persoană, demonizare şi lapidare publică fără justificare etc. etc., care sunt uşor de pus în practică şi greu, dacă nu imposibil, de stopat, de contracarat. Întorcându-ne la  revistele online, şansa lor ar fi ceea ce dă principiul însuşi de fiinţare la revistele pe hârtie: şi anume să-şi asume spiritul critic, să publice exigent, pe criterii strict de valoare literară. Altfel, revistele online îşi pierd orice credibilitate: fiind cu porţile prea larg deschise, adică fără exigenţa calităţii, adică fără un gardian critic la intrare, competent şi onest, capabil să stabilească în mod corect ce anume îndeplineşte criteriile de calitate şi e publicabil şi ce anume trebuie respins, ele se transformă într-un spaţiu haotic în care sunt aruncate de-a valma lucruri bune şi lucruri foarte proaste, într-o egalizare vinovată din care n-avem cum să ieşim decât învinşi, cu toţii.

[1] Din poezia „O viziune: univers înşelător” de Gabriel Chifu