onirici azi
SEBASTIAN REICHMANN

Două proze

Articol publicat în ediția 5/2018

Trecătoarea de pe strada Gobelins

Femeia aia, care trecea pe strada mea într-o seară ploioasă de octombrie al anului 2004, pe trotuarul de vizavi, mi-a aruncat un „bună seara” puțin cam prea familiar, tocmai când intram la mine, și cam semăna cu A. L. Din cauza asta eu îi aruncasem o privire înainte ca ea s-o facă… Firește că a trecut strada ca să mă întrebe cum îmi foloseam eu locul unde locuiam, care adăpostise, spunea, nu demult, o tipografie și chiar (cred că am auzit bine) o editură. Și, imediat după asta, a început să vorbească despre pivnița noastră, întrebându-mă dacă era zidită în piatră sau semăna mai degrabă cu o carieră de piatră… Știa, mi-a mai spus, că data de prin 1600 și ceva…, și că toate pivnițele din cartier comunicau, casele, și nici n-au trecut câteva clipe și îmi și făcea mărturisiri, că în subsolul casei sale se petreceau noaptea chestii bizare, se auzeau pași, dar că poliția, alertată, spunea de fiecare dată că nu e nimic anormal acolo! Privirea ei devenea din ce în ce mai fixă în timp ce spunea asta, nu mă slăbea din ochi, sigur polițiștii erau în tamjă… Chiar în casa ei, care se află la capătul străzii și pe care eu m-am grăbit s-o calific de „modernă” (provocând proteste), în pivniță, erau, după ea, guri de canale care ascundeau activități nu prea clare, controlate de Stat. „Vedeți imobilul cel nou, cu trei etaje, de pe partea cealaltă? În locul lui era altul, cu o pivniță boltită care se vedea din stradă când treceai pe partea aia. Da… Și știți ce-au găsit acolo, săpând la fundația noii construcții? Scheletul unei fetițe cu mâna prinsă cu un lanț de perete.”… „Da, da, fotografiile pe care le-au expus la poșta de pe strada Reine Blanche…”„Și alături de fetița asta au găsit o căpățână uite-așa, cu gura căscată (face o grimasă ca să-mi arate)… Și asta nu era galo-romană. Păi da, epoca galo-romană! Mult mai recente, resturile astea… și-ntr-o bună zi, știți ce-am văzut în stradă, chiar acolo, în fața imobilului? Un băiețaș cu un cap mare (semăna cu cel din pivniță)… Ascultați-mă, moartea nu și-a spus încă ultimul cuvânt!”

Aceste ultime vorbe (între paranteze), nu sunt sigur că trecătoarea de pe strada Gobelins le-a și spus. Dar sunt sigur că ea avea un enervant și real defect de pronunție, un curios zgomot metalic, aproape un scrâșnet care-i însoțea fiecare cuvânt, ca și cum maxilarele ei ar fi fost de oțel, sau măcar parțial din oțel…

carneA În ceaŢĂ

Două sape legate printr-o bară de oțel sfărâmau bulgării. Sapele loveau ritmic deoarece bara de metal avea o formă complicată, cu coturi și inele. Era ceață și protagoniștii acestei scene nu se vedeau. Zgomotul de pânză sfâșiată care se auzi apoi nu fu însoțit de mirosuri.

Protagoniștii acestei scene nu apar. Umerii lor strâmți se zăresc undeva în fundul culoarului creat de perspectiva pe care ți-o dau străzile de la marginea orașului.

E ceață și se mai aude încă zgomotul pânzei sfâșiate. În lumina care există intervine un nod. O mulțime de puncte mici strălucitoare stau înghesuite într-un singur nod. Întâi te întrebi despre ce este vorba, aștepti să înceteze vacarmul pânzelor sfâșiate, apoi nările îți sunt pline de mirosul hălcilor de carne pe care nu le-ai simțit până în acest moment. Roșcate, cu fâșii albe, cu ochiuri gri, asemănătoare unor ținte de tir, cu picături de sânge din când în când pe cercurile concentrice ale țintei. Imaginează-ți albeața cuțitului despicând valurile mării, a apei incolore inodore insipide pentru libertate, posibilitatea de a citi pe geamul măcelăriei, grase, puhave, murdare, dulci, bătrâne, proaspete, neîndoiois e necesar șorțul de piele când dai jos din camion, prețuri, înțelegeri, neînțelegeri – aceasta este carnea.

Dâra murdară de lumină începe când scriu – în lumina care există intervine un nod – și se termină când cei doi ajung la ținta călătoriei lor. Se opresc, nu vezi nimic, întuneric în întuneric, nuanțe, cu toate acestea nimic precis, așteaptă, privesc, măsoară, se apleacă, poate poate poate poate. E o groapă, în fine, trăiască omul, triumful pe care-l simțiți e raționalist, o groapă, se apleacă, carnea e în aer, ascensiunea ei încetează, sus deasupra desprinsă, coborârea e lentă, la fel sus deasupra desprinsă, era ultima șansă s-o mai vezi, consumată sau scursă, apa curge de la A la B, apa curge de la B la A, poate A tremură de la apă la B.

Un măcelar taie o parte din halca de carne, prevăzător. Vezi mâna lui sigură, care n-ar face de rușine nici chiar un măcelar. Celălalt formează un număr de telefon cu degetul arătător al mâinii drepte. Stânga e punte de legătură între el și mânuitorul satârului. Acesta îi amintește numerele de telefon, iar cel cu mâinile goale și degetul arătător drept spre cabină, îi trimite vești. Puncte cardinale regăsite cu telefonul și arătătorul drept.

Nu vom lăsa toată carnea să coboare în pământ. Veți vedea cum unii vor veni pe nesimțite în spatele nostru, vor privi politicoși un timp, fixând vârfuri, apoi vor îmbrânci, vor alege câteva cuvinte pe care le vor repeta cu oarecare periodicitate, apoi vor ocupa/împlini/umple groapa. Satârul celui priceput nu lucrează în strânsă coordonare cu telefonul din apropiere. Se poate observa totuși, în unele momente, o legătură mai intimă.

Efectele asupra cantității de carne pot fi pozitive sau negative, exclusivismele nu sunt întradevar exclusivisme, în secret totul lucrează pentru binele cărnii.

(Din volumul  Eroul de la Niagara, în pregătire)