În Viața ca o… paradă (Editura Autograf / MJM, 2017), cu subtitluri variabile și explicabile pentru tipul de societate surprins: Dictatura politică sau cartea învrăjbirii noastre / Dictatura inspirației sau cartea tranziției noastre etc., Jean Băileșteanu explorează vicisitudinile a două orânduiri, înainte și după 1989, când natura profesiilor lui a fost diversă: întâi, bibliotecar, apoi, întreprinzător în domenii variate, dintre care cel mai plăcut, editarea și tipărirea de carte, însă firul acțiunii pornește de mult mai departe, din copilăria autorului, evocată cu extremă sinceritate, precum toate faptele, chiar dacă extravaganța unora pare incredibilă. Vârstele protagonistului sunt unificate și relevate de o conștiință auctorială mereu în introspecție pentru că obiectivul cărții este de a salva de la uitare stări sufletești, ale căror nuanțe se pierd ori se atenuează odată cu trecerea anilor. Latura profundă a unui scriitor e confirmată de preocuparea de a-și transcrie opiniile cât mai aproape de cauza care le-a inspirat.
Redactat în cinci volume, romanul autobiografic reia, în chip modern, ideea cronicarului Miron Costin: „Iară nu suntu vremile supt cârma omului, ci bietul om supt vremi”. Astfel, prima parte, consacrată vieții din satul Sălcuța, aduce aminte de colectivizările forțate, din perioada 1950 – 1960, care însă nu au frânt cursul tradițiilor religioase. Ghidat de fratele mai mare, protagonistul copil merge prin sat cu botezul de Sfântul Ion, o bună ocazie de a observa preocupările sezoniere ale gospodarilor și de a se bucura de tihna patriarhală a satului de câmpie. Cu alte cuvinte, sătenii au capacitatea de a trece peste evenimentele istorice, văzându-și în continuare de suflet și de treburi, iar pe colindători îi adoră cu empatie.
Primul volum e un adevărat bildungsroman, cu o acțiune relatată la persoana întâi, dintr-o perspectivă subiectivă. Protagonistul este în formare, luptă să iasă la suprafață prin școală, având ca model traiectul încununat de succes al fratelui Fănuș ori al profesorului N. Pârvulescu. Aceștia sunt și cei care i-au insuflat mezinului dragostea pentru literatură și încrederea în propria vocație, aceea de a scrie. Desigur, drumul e plin de asperități, fie din cauza unor ambiții superflui ale unor profesori îndoctrinați (din perioada comunistă), care iau împotriva cui nu trebuie măsuri disciplinare mult mai aspre decât ar fi cazul: apelează la exmatriculare, în urma unei lucrări de control cu observații personale semnate de elev, fie din cauza protagonistului însuși care se revoltă deseori, în spațiul său de activitate, contra societății socialiste, împiedicându-se pe sine să avanseze, dar mai important decât orice este idealul, acela de a se dezvolta demn, din punct de vedere spiritual și nu printr-o adeziune la o politică sau alta, și pentru acest ideal tânărul ar face orice sacrificiu, inclusiv, mai târziu, să renunțe la transpunerea în film, a propriei cărți, Drum în tăcere, tocmai pentru că i se ceruse să acorde nuanțe mai blânde procesului de colectivizare, altfel decât îl văzuse și-l descrisese el. Nu întâmplător al doilea volum pune în discuție destinul omului superior în această lume și se constituie ca o meditație asupra rostului vieții omului pe pământ, cu jelanii în stilul Inorogului din Istoria ieroglifică, de Dimitrie Cantemir: „Poimâine tatăl meu împlinește optsprezece ani de când nu mai e.. Și câtă nevoie aș fi avut de el… Tocmai de aceea, mă duce gândul acum, două dintre marile teme ale literaturii universale au fost și sunt viața și moartea, rostul omului pe pământ. Toate, întrebări fără răspuns. De câteva mii de ani, omenirea tot caută răspuns la aceste mari întrebări, dar misterul tot n-a putut fi descifrat” (p. 19, vol. al II-lea).
Indiferent de context, personajul martor își ia energia de a depăși obstacole, din dragostea autentică pe care i-o poartă fratele, student eminent, care, mai târziu, va primi un post la Ministerul Culturii, în virtutea propriilor merite, recunoscute de profesori reputați, precum Ion Dodu Bălan. Relația dintre ei reprezintă un model de dragoste fraternă, de frăție adevărată. Pe cât de prețioasă a fost prezența efectivă a fratelui în viața personajului central, pe atât de mare a fost golul lăsat de dispariția lui, la o vârstă destul de tânără și în urma unei boli necruțătoare. Nefastul acestei parități, dintre semnificația luminoasă, pentru atâția oameni, a unei vieți și golul adus de sfârșitul ei neașteptat este exprimat de către eul prozaic în termenii cei mai potriviți, conotativi și denotativi, ai lexemului „durere”. Dincolo de unghiul din care este privit în această carte, îndeobște ca frate, Fănuș Băileșteanu a rămas în cultura română, prin cel mai limpede studiu asupra operei lui Mihail Sadoveanu, Introducere în opera lui Mihail Sadoveanu.
În rostogolul evenimentelor, naratorul vede caracterele oamenilor, inconstante, în cazul celor mai slabi, ori, dimpotrivă, stabile, în dreptul celor cărora nu le pasă. Totuși, personaje cameleonice mai sunt, precum un redactor de revistă, care, la câteva zile de evenimentul din 1989, care a scindat istoria națională, în erele comunistă și capitalistă, se smulge din condiția propagandistică anterioară, etalată într-un articol de idei, pentru a pleda pentru valori noi, democrate, crezând că este îndreptățit s-o mai facă, dar i-a mers pentru că, peste ani, se regăsea tot în colectivul de redacție al acestei publicații importante, deținând chiar funcții de conducere, până a ieșit la pensie, tot el mofluz că nu l-a rugat nimeni să mai rămână. Cameleonic e și un tip extrem de vocal, anti-ceaușist convins până cunoaște pe fiica unui nomenclaturist și primește o rubrică permanentă în cadrul cotidianului Înainte. De atunci, până la Revoluție, închină ode partidului și secretarului general. După 1989, destinul acestui individ de asemenea a fost ascendent, de la cercetător și de la jurnalist, a ajuns profesor universitar și conducător de doctorate; prezent la toate manifestările culturale din urbe, se declara continuator al lui Călinescu în demersul criticist – și nu numai el – ori G. Călinescu era de părere că, pentru a critica opera altora, acela care se crede critic literar trebuie să traverseze genurile întâi ca scriitor și pe urmă să-și ascută spada.
În afară de registrul grav al cărții, configurat în special de problemele existențiale întâmpinate de erou și amplificate din răutate și din invidie de oamenii pe care-i întâlnește, narația se caracterizează și printr-un umor subtil, realizat prin apel la proverbele și expresiile populare: „Când a apărut cartea, în regim de urgență, intitulată Porțile luminii și subintitulată Omagiu Președintelui Țării, am văzut acolo… toată floarea cea vestită a scrisului din Oltenia. Cel mai mult m-a surprins Ovidiu Ghidirmic, care, dacă până aci îl înjura printre prieteni pe Ceaușescu ca la ușa cortului, acum scria cu un mare avânt revoluționar: «Așa cum magistral afirma secretarul general al partidului, tovarășul Nicolae Ceaușescu, în cuvântarea la încheierea Congresului educației politice și al culturii socialiste, de la 2 iunie 1976: Trebuie să fie deplină claritate: nu ne propunem și nu ne putem propune uniformizarea omului. Aceasta ar fi o absurditate, un nonsens.» «În acest fel – continua Ovidiu Ghidirmic – umanismul socialist este echivalent cu o nouă renaștere spirituală, pe care o cunoaște România contemporană. Superioritatea umanismului socialist revoluționar decurge din însăși fundamentarea sa filosofică.»
De ceilalți nu m-am mirat. Culmea e că, după Revoluția din 1989, s-au arătat cei mai mari dușmani ai fostului regim și-ai lui Ceaușescu. Consecvent cu el însuși, după reclamația lui Prunoiu la securitate, a fost însă Ovidiu Ghidirmic. Și după Revoluție, a rămas tot… ceaușist, că mi-am și zis atunci în sinea mea, cât de mare adevăr a grăit și poporul ăsta român în proverbele sale, printre care și: să nu faci pe prostul că s-ar putea să rămâi așa” (pp. 214 – 215, vol I, partea a II-a).
Paginile despre călătoria în URSS, în anii optzeci, exprimă spiritul care se manifesta atunci, despre asemenea ieșiri.
Foarte mulți dintre cei prezentați în carte sunt roși de invidie, însă mimând rolul celor care habar nu au ce ar însemna aceasta. Invidia este cauza mai multor nedreptăți. Astfel, protagonistul însuși, fiind îndrumat să ia legătura cu unul dintre redactorii unei edituri importante din Craiova, vorbim acum de perioada anterioară anului 1989, pentru a i se publica o carte, e amânat de către acesta, al cărui ritm existențial se împărțea între chefuri și iubiri. Însă nimic nu scăpa serviciului de securitate. Și acest redactor și altul (de la cotidianul urbei), care reproducea semnătura unei ministrese, pentru a aduce foloase necuvenite, diverșilor care-l plăteau, vor face închisoare pentru escrocherie.
Naratorul, care e, în primul rând, sincer cu sine însuși, pune în lumină esența personajelor, modalitatea lor de a fi, corijată cu opinia aceluia care estimează starea de lucruri din perspectiva oricui are capul pe umeri.
Cu o narație densă, care face lectorul părtaș la evenimente și-i dă răgazul de a fi de acord cu atitudinea sancționată, prin formule recurente de tip balzacian: „după cum vă spuneam”, Jean Băileșteanu e consecvent propriei opinii, exprimate adesea, că fraza trebuie să aibă muzicalitatea ei, indiferent că e vorba de proză ori poezie, iar o carte e bună prin conținut, nu prin etichetă.