cronica literară
Monica Grosu

Chemarea îngerului

Articol publicat în ediția 3/2019

Autor a numeroase cărți de poezie, proză, teatru, eseistică și critică literară, Horia Gârbea este o prezență dinamică în viața literară a ultimelor decenii. Implicat profesional în foarte multe proiecte, scriitorul traduce (de remarcat traducerile din Shakespeare, fiind mai recente), scrie constant în publicațiile literare și participă la evenimentele culturale ale momentului. În tot acest tumult al muncii de zi cu zi, Horia Gârbea nu se îndepărtează de poezie, căci scrie poezie și comentează frecvent încercările poetice ale celor care îi trimit manuscrise sau volume întregi.

Atât cât am putut constata din ultimele volume publicate, în poezia lui Horia Gârbea s-a produs o schimbare de tonalitate, acutizându-se nevoia de divin și transcendent. Cartea recentă, Poeme cu înger (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2018), se așază pe această traiectorie a vibrațiilor la prezența diafană a îngerului. Căutarea poetului e adeseori anevoioasă și afectată de incertitudini: ,,îngerul meu/ nu mi-a vorbit niciodată/ și nu știu de ce/ poate e mut/ poate că îngerii/ n-au darul vorbirii/ știu atât de puțin/ despre ei// dar poate că îmi vorbește/ și eu nu-l aud/ poate îmi dă sfaturi/ ori mă ceartă îngrozitor/ îmi anunță pericole/ pe care nu le pot ocoli/ pentru că nu am/ auzul potrivit pentru/ vorbele sale” (nu mai aud).

În dialogul cu transcendentul, poetul resimte febril nevoia unui urcuș spiritual, a unei apropieri autentice de universul nevăzut și necuprins al îngerului. Această apropiere eu-înger se produce ca un semnal de alarmă, materializând întrebări și nedumeriri mai vechi, cum este scenariul întâlnirii cu moartea. Dezgolită de orice podoabe, realitatea pare atât de matematic trasată, încât desenul rezultat este pe cât de sumar, pe atât de simbolic. Între lumea materialității și cea a veșniciei, îngerul rămâne mesagerul privilegiat, el însoțește ființa în drumul spre necunoscut, devenind o vecinătate constantă, mai mult sau mai puțin vizibilă. Imaginea sa este asociată unui decor crepuscular, realizat prin jocuri de rime și printr-un limbaj poetic de o extremă diversitate, serios și ludic, grav și muzical: ,,îngerul meu a plecat, mă preling/ pe lângă porticuri din zidărie/ luna mă bate-n ochi vreau s-o sting/ și să zac sub adierea sălcie// un vânt chinuit în seara coclită/ dacă el m-ar vedea cu aripa lui/ m-ar răcori aș avea privirea umbrită/ de făptura sa ca de un geam albăstrui// văzută prin el, luna devine frumoasă/ rotundă, fără cearcăn, plutind/ ca o navă ce revine acasă/ peste valuri ce n-o mai cuprind// m-aș culca pe pavaj – n-ar fi greu –/ să mă calce oricine ar trece/ și să-mi închipui că e îngerul meu/ a revenit și n-o să mai plece” (o lună plină).

În manieră postmodernă, discursul liric include ironia și autoirnonia, substratul subtil de trimiteri referențiale, viziunile ce fluidizează suprarealist întâmplări și pre-figurări ale îngerului – această entitate de necuprins, sol al unei lumi superioare, energie in-vizibilă, călăuză salvatoare spre vămile văzduhului, amușinată, pre-simțită, așteptată. Poemele lui Horia Gârbea din acest volum invocă adesea realități simbolice din sfera religiosului (păcatul, spovedania, dihotomia materialitate-spiritualitate), convertind și limbajul într-o anumită măsură, însă păstrându-i totuși reflexele unei lucidități tranșante, vii. Între tandrețe și melancolie, solemnitate discretă și așteptare îngândurată, Poemele cu înger vibrează afectiv în preajma unor epifanii personale, aproape indicibile, de o pregnanță imagistică și metafizică ce nu se poate pierde din memorie.

În partea finală, volumul în discuție cuprinde Spovedanii, un fel de prozo-poeme, fără titlu, încarcând povești sau mărturii asociate diverselor păcate (crimă, invidie, dușmănie ș.a.). Acum retorica se schimbă, în spectacolul atroce al lumii un rol major revine parabolei, parodiei și aluziei ironice. Ipostazele mărturisirii dezvăluie aspectele nude ale realității, în formele ei cele mai explicite și, tocmai de aceea, cele mai hilare. Uneori, versurile se subminează unele pe altele, într-un perpetuu exercițiu ludic de captare a atenției. ,,Unul dintre primii oameni pe care/ i-am spovedit a fost un hoț. Furase toată/ viața. Nu avea remușcări, pentru că trebuia/ să trăiască și o făcuse din banii furați. Acum/ îmbătrânise, iar banii pe care-i adunase prin/ jaf i-ar mai fi ajuns pentru vreo două vieți./ Să-i dea altcuiva, fie și bisericii, nu se îndura./ Mi-a cerut să-i dau iertarea pentru păcatul/ risipei.”

Poeme cu înger probează nevoia tot mai acută a raportării la sacralitate, precum și opțiunea unui refugiu în intimitate și fantezie, în lecția ascultării și a reculegerii în fața marilor taine universale. Pentru Horia Gârbea, tandemul cu îngerul rezumă efortul căutării și al apropierii de cuvântul cu rezonanțe diafane, ca și de misterul ontologic.

Horia Gârbea, Poeme cu înger, Editura Neuma, 2018