cronica literară
Irina Petraș

Alexandru Vlad, „o absență vorbitoare”

Articol publicat în ediția 6/2019

Împrumut sintagma din epilogul semnat de Ion Mureșan la cartea de convorbiri cu Alexandru Vlad tocmai publicată de Daniel Moșoiu. Nu doar un scriitor plecat dintre noi e o absență vorbitoare (grație cărților care i se editează ori reeditează – Editura Charmides a lansat de curând o serie de autor Alexandru Vlad), ci orice scriitor în dialog virtual cu cititorii săi în timpul lecturii. Sau, de-l credem pe Alexandru Vlad, scriitorul, în intimitatea creației, se are pe sine ca absență sever vorbitoare: „În intimitatea creaţiei mele intră un singur cititor. Şi acela-s eu. Iar eu, cititorul, la pretenţiile mele, dacă strâmb din nas, autorul mă vede. Autorul fiind, evident, tot eu. Şi atunci mai încercăm o dată”.

Acordul fin e o carte a prieteniei (Ion Mureșan spune: „era un sentiment de solidaritate în rândul generaţiei noastre. Ne adunam şi ne ţineam de mână, ca şi cum ai trece o apă adâncă şi vijelioasă, ca să nu ne pierdem unii de alţii şi să nu ne înecăm”). Mi-a plăcut titlul, fiindcă am folosit adesea acordul fin al cosmologilor pentru a descrie literatura bună. Cred că, şi în cazul cărţilor, cu destin subsumabil Principiului antropic despre care vorbesc fizicienii şi cosmologii de azi, cel mai important e Acordul Fin (şi necontrolabil) al parametrilor şi constantelor, pe o bandă extrem de îngustă de manifestare, care „lucrează” pentru a face cu putinţă viaţa. Alexandru Vlad vorbește despre acordul fin tatonat în laboratoarele creației pentru a da viață adevărată personajelor: „Acordul fin este de mai multe feluri. Să zicem că noi constatăm că un personaj trenează. Sau că într-un anume capitol îi lipseşte ceva, nu ştim ce. Textul e acolo, informaţia pe care trebuie s-o găsească cititorul este acolo, dar ceva îi lipseşte. Şi-atunci trebuie să vedem ce, cum animăm, cum schimbăm puţin perspectiva. Undeva există un acord atât de fin, încât nici nu ţi-l pot spune acum”.

Daniel Moșoiu adună laolaltă convorbirile sale cu prozatorul (în ordine cronologică, dialogurile din 2008 până în 2012), convorbiri pline de substanță, de umor, de subtilă comunicare, căci omul de radio (prozator și el, dar și poet cu timbru propriu) e un excelent „întrebător”: știe despre ce e vorba, căci lecturile sale sunt la zi, și mai știe cum să scoată la suprafață, cu eleganță și diplomație, lucruri pe care alții n-au știut să le stârnească până la a se traduce în cuvinte. Al. Cistelecan observă pe bună dreptate: „Daniel e încăpăţânat cu premeditare şi nu se lasă până nu scoate la iveală nu doar biografia invitatului, dar şi «secretele» de creaţie şi chimia farmecului din proza lui Vlad”, rezultatul fiind „un Vlad chestionat, cu abilitate şi persuasiune, pe toate feţele, de la concepţiile lui despre roman şi proză scurtă la secretele de laborator şi la existenţa cotidiană, una de pendul între Cluj şi Mihăieşti”. Cartea e, așadar, una din cioburi, căci fragmentul e, până la urmă, instrumentul cel mai la îndemână omului, dacă nu chiar unul funciar. Alexandru Vlad o spune singur la un moment dat: „Ei, când ajungi la această vârstă, îţi dai seama că viaţa şi destinul tău sunt cioburi. Dar cioburile acestea pot fi adunate şi se pot reconstitui cu ele o lume şi o biografie. Şi-atunci care formă e mai potrivită decât această formă de roman ciobit în nuvele, în ne-nuvele?” Convorbirilor în doi li se alătură doi însoțitori, amândoi prieteni apropiați ai lui Alexandru Vlad: deja amintitul Al. Cistelecan și Ion Mureșan, acesta prezent și în convorbiri în trei, nu doar în tandrul epilog. Un mănunchi de „Alexandru Vlad despre” (intervenţii în direct, la emisiuni culturale nocturne, sau înregistrate cu reportofonul, la finalul unor evenimente organizate de Filiala clujeană a Uniunii Scriitorilor, în care vorbește despre profesori, cărți de căpătâi, modele, proiecte) rotunjește cartea dându-i greutatea unei necesare și savuroase biografii comentate.

Spontaneitatea lui atât de naturală încât părea adevărata natură a acestui melancolic reprimat şi ascuns după replici ironice” (Al. Cistelecan) colorează toată cartea, căci, spune același Al. Cistelecan, „imperativitatea spontaneităţii echivalează – stilistic vorbind – cu imprevizibilitatea vieţii”. Cum spuneam eu însămi altă dată, melancolic în sensul atenţiei fixate obsesiv asupra obiectelor acestei lumi, Alexandru Vlad priveşte realitatea într-un ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, surprinzător, firească. Totul depinde de cuvânt, lumea se creează acum, în fiecare clipă, prin contemplare verbalizată – „mi-am concentrat toată privirea asupra…”. Prozatorul trebuie doar să descrie cu fidelitate, deschis și sincer, ceea ce vede, simte, înțelege: „Nu poţi să te baţi cu Cehov sau cu Conrad în stilistică sau în… Dar în sinceritate poţi să încerci. Asta e întotdeauna a ta, nu e a celuilalt sau a maestrului pe care l-ai avut. Ei m-au învăţat că sinceritatea este una din cele mai mari mize ale stilului. Eşti sincer, nu mai ai probleme, nici să semeni cu cineva, nici să copiezi pe cineva, nici să, ştiu eu, să fii neînţeles”.

Acordul fin căutat în prozele sale e și ținta trecerii sale prin lume, de altminteri niciodată trecută cu vederea nici la oraș („El este foarte iubit şi foarte picurat cu acidul privirilor pe străzile Clujului. E identificabil de departe după barba lui veşnic vâlvoi şi după fesul pe care îl poartă. Este un client al Arizonei unde îşi bea zilnic, tacticos, cafeaua şi, sigur că da, este în acelaşi timp cel mai bun prieten al meu”, zice Ion Mureșan), unde e gata oricând de dense taclale la colț de stradă („Și acum mă întâlnesc cu oameni simpli din fosta mea viață, care nu sunt deloc stresați că mă văd. Putem bea o cafea, putem schimba câteva cuvinte. Mi s-a părut întotdeauna o formă de deschidere a persoanei, dacă poți face asta la diferite etaje, lucru pe care nu văd ce l-ar putea înlocui: această relație directă, faptul că poți să fii familiar cu cineva peste vârste. Este un lucru pe care mi-ar părea foarte rău să nu-l fi cunoscut”), nici în perioadele de singurătate ale retragerii la țară („Pentru a trăi singur, e nevoie de un lucru: să fii prieten bun tu cu tine însuți. Altfel, nu merge. La început ai probleme. Nu știi ce să faci cu timpul. De unde atâta timp? Când a devenit ziua atât de lungă? În oraș, timpul ți se face tăieței cu tot felul de întâlniri, de spectacole, de evenimente […] După o vreme, îți place mai mult la țară. Lucrurile pe care le faci acolo sunt lucruri esențiale ale vieții. Îți aduci apă de băut, trebuie să-ți tai lemne, să-ți faci de mâncare, să îngrijești ceva în jurul casei. Acestea sunt lucruri pe care omul le face de mii de ani. Când le-ai făcut pe toate, ai impresia unei zile petrecute complet și bine făcute, că ai făcut ce trebuie în ziua aceea, că acesta e rostul tău pe pământ. În ceea ce privește scrisul sau cititul, mai contează unde ești?”).

În proza sa, intarsiile plastice, întotdeauna neaşteptate, par mai importante decât întâmplarea, o stranie excitaţie, misterioasă şi vag ameninţătoare, transmiţându-se cititorului. Fraza de un rafinament câteodată excesiv, cu manii de orfevrier „aţâţat de propriile cuvinte”, distorsionează expresiv banale feţe ale cotidianului. Pariul pe cuvânt e explicat acum într-o confesiune: „Eu nu am avut cine mă proteja, nu am avut o instanţă apărătoare, cea la care fac recurs, măcar recurs mental, de obicei, copiii. A trebuit să mă apăr singur. Cum eram mic de statură şi slăbuţ, singura mea apărare a fost cuvântul, vorba. Încet-încet am devenit un mic arici. Înţepam cu vorba. Uneori îmi reuşea, alteori, de cele mai multe ori, când pumnul meu de cuvinte îşi atingea ţinta, luam bătaie. Dar încet-încet au început să se teamă de limba mea ascuţită şi să mă respecte. Şi să-mi caute prietenia”. Și în aceste dezvăluiri de sine se pot descoperi capcanele pentru rost” pe care le întinde prozatorul (de pildă în Cenușă în buzunare). Pe de-o parte, rostul în sensurile lui legate de rostire, de cuvinte („Câteodată cuvintele mor între creion şi hârtie”); pe de altă parte, rostul în înţelesurile sale de sens, valoare, ţintă urmărită („îmi scăpa ceva deşi aveam hăţurile în mână”). Dar, „după o anumită vârstă, după ce ai încercat toate regulile, toate reţetele, ajungi să nu mai ai nevoie de ele, pur şi simplu să scrii atunci când textul merge foarte bine şi, uneori, chiar în direcţia în care vrea el să te ducă.”

Emoționante paginile despre prietenia sa cu Ion Mureșan: „Totul a început clar şi precis într-o zi prin ’76 când venea la Anticariatul unde lucram şi îmi cerea cărţi de poezie, de filosofie, de proză. Şi-am zis: aşa nu merge. Şi-am ieşit amândoi în piaţă, pe pietrişul din faţa statuii, şi-am zis: ce vrei tu să faci în viaţă? Eu vreau să scriu poezie şi tu o să scrii proză. Chiar aşa? Tu hotărăşti? Uite, dăm cu banul. Pajura e poezia şi capul e proza. Bine. Şi-a dat poetul cu moneda. Şi-a căzut capul. M-am uitat pe sus cum trecea o pasăre şi până atunci a profitat şi-a întors moneda. Mi-a spus: acuma dă tu. Am dat eu şi-a ieşit pajură. Atunci a fost înţelegător, şi-a legat un şiret şi, până când s-a ridicat, am întors eu moneda”.

Am citit cartea cu vocea lui răsunând în amintire. Mi-am reamintit anii din urmă când, vară-iarnă, coboram pe jos, împreună, cu el și cu Petru Poantă, spre centru și ne întorceam tot astfel spre casă, cu opriri dese pentru clarificat accentele unei povești. În numărul 5 al României literare, din 30 ianuarie 2015, apărea recenzia mea la Cenuşă în buzunare. Sandu o aşteptase răbdător (încă mai credea, tot mai firav, că timpul lui are răbdare…), nu voise să-i arăt textul înainte. Scriam acolo că naratorul îşi joacă luciditatea lenos, aburit, ca prin „sticla de lampă” a privirii aţintite înspre averea sonoră dinăuntru, reprodusă prin vocalizele cu lungi, alambicate pauze de respiraţie ale unui gurmet. O recuperare a bunei înţelegeri cu lucrurile acestei lumi într-un scris ezitant, când iute şi suspendat, când revărsat în lungi perioade cu inserţii picturale. Mi-a mulţumit, îi plăcuse, dar a adăugat, glumind, că a bârfit cu Muri că nu scrisesem nicăieri că e genial. I-am spus că nici nu cred că e „genial”, e un cuvânt atât de mare că sună a gol. Nu i se potriveşte. Mi se pare mult mai important că e un prozator foarte bun. Negustorul de poveşti, cum l-am numit, după un personaj al lui Tudor Dumitru Savu, a zâmbit în felul lui, cu ochii mijiţi: „Dacă spui tu…”

Daniel Moşoiu, Acordul fin. Convorbiri cu Alexandru Vlad, Cuvânt înainte de Al. Cistelecan; cu un epilog de Ion Mureşan, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2019, 184 pagini