cronica filmului
Ioan-Pavel Azap

CineMAiubit 2019

Articol publicat în ediția 1/2020

După ce vreme de aproape două decenii a fost găzduit de cinematograful Studio al Uniunii Cineaștilor, Festivalul Internațional de Film Studențesc CineMAiubit a fost mutat câteva ediții – ca urmare a închiderii Studioului în urma tragediei de la Colectiv – în spațiile adecvate, dar nu prea la îndemână, ale Universității de Artă Teatrală și Cinematografică „I. L. Caragiale” (IATC), pentru ca, ajuns la cea de a 23-a ediție (3-7 decembrie 2019), să se fixeze, sperăm, într-o locație mai potrivită, ca amplasament dar și la modul simbolic: Cinemateca Eforie. Festivalul este organizat de UNATC și Fundația „CineMAiubit”, cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, Uniunii Cineaștilor din România și DACIN SARA. Bilanțul statistic al acestei ediții arată astfel: 296 de filme primite din 24 de țări situate pe patru continente, din care au fost selectate 48, la care se adaugă 50 de filme românești și alte 16, tot românești, ale unei secțiuni speciale. Dincolo de cifre, un festival de film studențesc este atractiv în primul rând prin doza de potențial pe care o oferă și prin jocul tentant pe care îl propune atât spectatorului cinefil cât și criticului: vor confirma sau nu tinerii cineaști așteptările? Despre CineMAiubit se poate spune că a fost de-a lungul timpului o rampă de lansare pentru nume care sunt azi de rezonanță mondială, cum ar fi Cristian Mungiu, Călin Peter Netzer sau Cătălin Mitulescu.

Nici din ediția 23 nu au lipsit filme și implicit autori care se arată a fi mai mult decât promisiuni. Cum trecerea în revistă doar a palmaresului ar necesita un spațiu mult prea mare ne vom opri în următoarele rânduri, fără nicio ierarhizare, asupra câtorva nume despre care se poate spune aproape cu certitudine că vom mai auzi. În Contraindicații (UNATC, 2019; Premiul pentru cel mai bun film românesc), Lucia Chicoș – și coscenaristă alături de Emil Vasilache – propune o dramă intimistă despre iubirea constrângătoare a unei mame posesive care anihilează orice urmă de personalitate a fiicei. În El iubește ochii mei (UNATC / Filmuniversität Germania, 2019; Premiul „Ion Bostan” pentru cel mai bun documentar românesc și Premiul pentru montaj – Roxana Iorgulescu), Enxhi Rista reușește să evite patetismul sau „corectitudinea politică” la care s-ar fi pretat subiectul (și subiecții) filmului – o familie de rromi cu o droaie de copii: el petrecându-și timpul mai mult în închisoare, ea măcinată de lipsuri și griji, legați de o dragoste necondiționată –, empatizând în același timp fără rețineri cu personajele. Alexandra-Roberta Șerban a fost de două ori laureată, dovedind o dublă vocație: pentru documentar – Treplev azi (UNATC, 2018; Premiul „Victor Iliu”, oferit de Nicolae Cabel), un studiu despre suicid care vizează de fapt viața, și pentru ficțiune – Vizita (UNATC, 2019; Premiul „Cătălin Cocriș” pentru scenariu), incursiune în gulagul românesc: o fetiță de patru ani are voie să își vadă pentru prima dată mama aflată în închisoare. Premiul președintelui Uniunii Cineaștilor, Laurențiu Damian, a revenit Almei Buhagiar, prezentă și ea în competiție într-o dublă ipostază, de documentarist, cu Ultimul părinte (UNATC, 2019), schiță de portret a preotului și scriitorului Eginald Schlattner și ca autoare de film de ficțiune, cu Alge (UNATC, 2019), povestea cu final tragic a unui triunghi amoros. În sfârșit, dar nu în ultimul rând, e de reținut numele lui Radu Barbu, cu ale sale Probleme la apartamentul 14 (UNATC, 2019; Mențiune specială a juriului), comediograf incipient din familia lui Nae Caranfil și Paul Negoescu.

Secțiunea necompetitivă de care aminteam la început, mai mult decât binevenită, este „Retrospectivă UNATC – 1966-2000”, în care au fost incluse, după cum precizează organizatorii în Catalogul festivalului, „copii restaurate din negative ale unora dintre cele mai reprezentative filme realizate în perioada 1966-2000 […] Fără a pretinde că este o selecție exhaustivă, această retrospectivă se axează pe autori de film, grupându-i, în ordine cronologică, pe generații. Este o modalitate de a vedea cum a evoluat filmul de scurtmetraj studențesc […] și mai ales cum este anunțat un viitor autor de filme prin intermediul filmului său de școală”. Să le parcurgem succinct.

Ușa (Radu Gabrea, 1966) – experiment și parabolă, încercare de sincronizare cu tendinţele novatoare ale cinematografiei europene a vremii dezvoltată în lungmetrajul de debut, Prea mic pentru un război atât de mare (1969). Cercul (Mircea Veroiu, 1968) – un film cu o tramă polițistă de un accentuat calofilism ce va marca întreaga operă a regizorului; de reținut filmările spectaculoase (imaginea: Radu Calalb) de pe acoperișurile CEC-ului și Muzeului Național de Istorie. Viața în roz (Dan Pița, 1970) – o „metaforă realistă”, o fabulă „adusă la zi” – omul harnic vs. cel ușuratic, acesta din urmă fiind pedepsit –, care, grație demersului regizoral, depășește conjunctura. Dus-întors (Mircea Daneliuc, 1971) – deși ușor confuz, prefigurează cheia realistă în care va evolua Mircea Daneliuc. Ciné-verité (Laurențiu Damian, 1980) – un film despre adevăr și minciună la nivel macrosocial, despre manipularea la care este supus individul de către sistem, la fel de relevant și azi ca și în anul realizării. Arta apărării individuale (Ovidiu Bose Paștină) – capodopera unui cineast de vocație, cu cinematograful în sânge, spărgând neostentativ limitele conjucturii politico-ideologice; un regizor care, din nefericire, deși a apucat vârsta biologică a maturității, nu a reușit să-și dea adevărata măsură. Înainte de moarte (Șerban Marinescu, 1981) – adaptare după Marin Preda, cel din Întâlnirea din Pământuri, de o forță cinematografică ce va friza virtuozitatea în primul lungmetraj al regizorului, Moara lui Călifar (1984). Sara, jurnalul lumii libere (Napoleon Helmis aka Nap Toader, 1995) – atmosferă felliniană într-un film despre Holocaust; riscul pastișei involuntare este depășit de regizor grație veridicității atmosferei epocii și a candorii amare pe care o degajă povestea. Zece minute cu clasa muncitoare sau Cântec de unul singur (Florin Iepan, 1995) – film de actualitate, o falsă docudramă (de un umor căruia, paradoxal, i s-ar potrivi cel mai bine adjectivul sobru) despre cum ne putem despărți de trecut râzând… pe seama noastră; ulterior, Florin Iepan s-a impus în documentarul biografic-memorialistic. Grigore și Marieta (Cătălin Cocriș, 1996) – comedie savuroasă care mizează pe pastișă și parodie, operă a unui cineast stăpân pe mijloacele de expresie specifice celei de-a șaptea arte cu un destin neîmplinit din cauza sfârșitului prematur. Telefon în străinătate (Hanno Hofer, 1997) – de o simplitate dezarmantă, apelând la o situație anecdotică (un tată își sună fiul aflat la studii în străinătate folosind o cartelă care se consumă odată cu epuizarea mesajelor robotului telefonic de la celălalt capăt al firului), filmul „devoalează” un cineast pursânge despre care, chiar și prin puținele scurtmetraje ulterioare, fiecare dintre ele o posibilă capodoperă latentă, se poate spune că a confirmat. Mâna lui Paulișta (Cristian Mungiu, 1998) – de un umor debordant, îmbinând mai multe fire narative, o trăznaie cuceritoare, filmul anunță un comediograf de vocație (afirmat cu brio în Occident, debutul în lungmetraj din 2002), abandonată ulterior de regizor dintr-o posibilă teamă de a nu se autopastișa, evoluând nu mai puțin convingător în direcția filmului „de idei”. Golgota (Ovidiu Georgescu, 1998) – un documentar ce „bate” ficțiunea: portretul unui om care reinventează religia, construiește o biserică de unul singur și o pictează reinterpretând mai mult decât original scene biblice, are tainele universului la degetul mic ș.a., ș.a.; un demers regizoral original, de un realism magic sui generis. Zăpada mieilor (Călin Peter Netzer, 1998) – un film despre „lumea țiganilor” care trimite la Kusturica, fără patetismul acestuia, o poveste de dragoste tragică tratată aproape „etnografic”; regizorul se va impune pe alte coordonate, iar filmul de față rămâne o mică bijuterie nefinisată. Fragile (Doru Nițescu, 2000) – o comedie atrăgătoare bazată pe qui pro quo, cu un ritm ce nu trenează, care își dezvăluie doar în final substratul: comerțul cu copii sub masca adopțiilor internaționale. București – Wien (Cătălin Mitulescu, 2000) – realizat în același an ca și precedentul, filmul lui Mitulescu vorbește despre o altă realitate, perpetuată până în prezent: căutarea, nici măcar a fericirii, ci doar a unui loc de muncă în străinătate din cauza paupertății de acasă, și convinge prin economia de mijloace și sobrietatea demersului regizoral.

Iată cum, printr-un artificiu binevenit, CineMAiubit este nu doar un festival studențesc ci și unul al consacraților.