De la debutul literar din 2009 cu Nevermore, până la romanele din 2019, Pedeapsa cerului şi Pedeapsa cerului. Alter ego, tânărul scriitor Răzvan Nicula păşeşte cu pas sigur pe calea consacrării literare. Între poezie şi proză, privilegiază romanul, cu reală vocaţie narativă şi rigoare în arhitectura epică.
Pedeapsa cerului (Eikon, 2019), o reeditare a romanului din 2014, cu intenţia înscrierii lui într-un ciclu romanesc, e un roman psihologic şi metafizic, o interogare a ontologicului prin personajul-narator, o conştiinţă de o extremă lucidiate, într-o autoscopie necruţătoare.
Romancierul optează pentru o naraţiune homodiegetică în care perspectiva narativă se construieşte prin personajul-narator, Călin, un intelectual înclinat spre introspecţie, care judecă orice gest şi privire, filtrându-le prin propria raţiune. Se dezvăluie treptat cititorului prin nararea întâmplărilor din prezent, rememorarea celor din trecut, introspecţie, interogaţii filozofice, relaţii conjugale şi extraconjugale.
Intelectual raţional, cu statul social stabil, Călin pierde totul într-o clipă: soţie, iubită, profesie. E o răsturnare de situaţie neaşteptată, declanşată de un eveniment care-i provoacă amnezia parţială: nu reuşeşte să-şi amintească nimic din întâmplarea stranie din ajun.
În incipitul romanului, cititorul asistă la trezirea buimacă a personajului, parcă dintr-o mahmureală, cu o cumplită durere de cap, într-un loc pustiu, aproape de gară, unul blestemat după cum spune legenda locului. Personajul-narator descrie fiziologia unei stări pe care n-o înţelege, similară trezirii dintr-o beţie cumplită, dar nu-şi aminteşte de aşa ceva, apoi imaginea câmpului pustiu şi a casei dărăpănate, rememorând involuntar povestea ei.
Lectorul e proiectat în lumi paralele, real/ireal, prin toposuri şi legende: spaţiul din jurul gării, apartamentul, în care îşi regăseşte soţia, devotată, iubitoare, umilită de răbufnirile lui necontrolate, violente, care o fac să sufere. Privirea introspectivă a conştiinţei neliniştite scormoneşte în trecut pentru a descifra cauza agresivităţii involuntare. În tentativa de-a se înţelege pe sine, Călin descoperă un fel de rău interior, o boală neştiută ale cărei simptome se manifestă prin tulburări de comportament: izbucniri de mânie, plăcerea de-a face rău persoanei iubite. Autoscopia personajului ne conduce în zona psihicului, psihologiei şi psihanalizei.
Personajul aparţine unui orăşel de provincie, cu mentalitate şi legende specifice, în care se integrează prin respectarea lor. În timpul divorţului, se va refugia într-un sat de munte, în casa prietenului său, George, în mediul rural dominat de autoritatea religioasă a preotului Daniel, mediator şi judecător în conflictele dintre săteni.
Satul de munte şi personajele sale îi asigură o ambianţă protectoare, apoi devine sursă de intensificare a conflictului psihic dintre bine și rău din conştiinţa sa chinuită. Întâlnirea cu localnicii înseamnă experienţă ontică, erotică şi spirituală, ciocnire între mentalităţi, modernă/arhaică, între raţional/iraţional, real/fantastic, iubire/senzualitate. Este toposul potrivit pentru confesiune între prieteni, devoalarea secretelor intime, introspecţie.
Din lumea satului, aparent paşnic, se decupează personaje episodice, cu rol hotărâtor în destinul lui: Andra şi Laura întruchipează seducţia feminină; tanti Sanda superstiţiile; preotul, autoritatea religioasă a comunităţii, iar primarul pe cea laică.
Pe palier erotic, Călin se confruntă cu antinomia înger/demon în ipostaze feminine : frumoasa şi inocenta Andra, fiica preotului Daniel, şi Laura, femeia seducătoare, rafinată, independentă, feministă, stabilită la ţară.
La nivel religios, ateismul lui Călin se ciocneşte de credinţa neclintită în Dumnezeu a preotului Daniel. Dialogul dintre ei aduce în prim plan legătura omului cu divinul, provocând interogaţii despre destin, sensul faptelor şi întâlnirilor din existenţa umană, sancţiunea divină, dualitatea omului. Discuţiile depăşesc sfera religiei, antrenează cunoştinţe din domenii diferite ale cunoaşterii : filozofie, psihologie, psihanaliză, mitologie, folclor.
În plan metafizic e interogată însăşi ideea de Divinitate, Binele şi Răul, ipostaziate în doi intelectuali, Călin şi preotul, confesorul, care îşi va asuma ca misiune apostolică salvarea tânărului.
În dialogul dintre Călin şi preot se înfruntă raţiunea şi credinţa în Dumnezeu. Raţionamentul ateului deconstruieşte fiecare judecată religioasă a preotului. Tentativa de a-şi explica raţional iraţionalitatea din propriul comportament conduce personajul la concluzia că este posedat de o forţă interioară pe care n-o poate controla. Explicaţiile psihanalitice ale lui George şi ale preotului nu conving. Sursa răului e intuită de bătrâna Sanda, care simte pericolul, apoi caută să-l dovedească prin fapte, punându-l la încercare pe Călin. Prin ea descoperă originea răului din interiorul său, concomitent cu povestea femeii şi legătura incredibilă pe care aceasta o stabileşte între ea şi venirea lui în sat. Lectorul e transpus astfel în sfera fantasticului.
Romancierul îşi conduce cu mare abilitate personajul spre descoperirea cauzei conflictelor interioare dintre bine și rău, uman și inuman, raţional și iraţional, real și ireal. Îşi gradează naraţiunea, menţinând cititorul în suspans, şi o dublează cu autoscopia personajului-narator, dovedind o extraordinară capacitate analitică în introspecţie. La nivelul tehnicii narative impresionează deopotrivă povestea propriu-zisă, construcţia sa, împletirea narativului cu descrierea fiziologiei tulburării psihice, arta dialogului socratic între ateu şi preot, introspecţia, antrenarea unor cunoştinţe din zone diferite ale cunoaşterii şi focalizarea lor spre o ţintă narativă.
Răzvan Nicula se dovedeşte un prozator autentic, înzestrat cu talent narativ şi larg orizont cultural, care ştie să împletească într-un tot unitar firele narative ale unei poveşti cu intruziuni în fantastic, depăşind cadrele romanului contemporan în care operează biograficul, cotidianul social, rememorarea perioadei comuniste/postcomuniste. Autorul construieşte un roman deopotrivă erotic, psihologic, metafizic.
Tentativa reuşită de explorare a miturilor pentru a interoga ontologia fiinţei umane e sesizabilă şi în proza scurtă (Diagramele unor vieţi risipite). În Pedeapsa cerului, romancierul prelucrează inteligent mituri folclorice din perspectivă psihanalitică, metafizică, religioasă, folclorică, în tentativa de-a găsi răspunsuri unor interogaţii existenţiale, uzând de surse diferite: credinţe populare şi mituri româneşti (vârcolacul, lupul dacic), mituri antice (omul-lup), licantropul din mitologia greacă (Lycaon, regele Arcadiei, pedepsit de Zeus prin metamorfozarea lui în lup), mitul Afroditei, religia creştină, psihanaliză (licantropia, o tulburare psihică), filozofie.
Prin mitul vârcolacului, Răzvan Nicula aduce în prim plan conflictul dintre Bine și Rău, din interiorul fiecărei fiinţe umane, transpus pe paliere diferite: psihanalitic, metafizic, erotic. Personajul-narator nu poate rezolva raţional conflictul interior pentru a se salva, nici psihic prin credinţă în Dumnezeu ca trăire interioară autentică, fiindcă nu o are, nici prin iubire pură faţă de femeie, nu-şi poate înfrâna instinctualul din natura sa, nu se poate înălţa spiritual. Nici o forţă exterioară nu-l poate salva, mântuirea e în el, în transformarea lui interioară, care nu se produce. Nici preotul nu are putere prin exorcizare sau misiune apostolică, deoarece cade în păcatul luciferic al mândriei oarbe, crezându-se o clipă apostol.
În final, singura rezolvare e cea intuită de bătrâna Sanda, care vine din tradiţie folclorică, însă ea se împlineşte altfel decât credea, cutremurător, prin trei victime: Andra, Călin, preotul. Ea trimite spre lanţul carmic din filozofia indiană, demonstrând legătura invizibilă cu strămoşii şi consecinţele uneori tragice ale împlinirii unui destin, care-şi găseşte corespondent în creştinism, în şansa de mântuire a sufletului prin iubire faţă de Dumnezeu şi pedeapsă divină pentru păcate.
Pedeapsa cerului pune probleme filozofice şi religioase despre destin, sensul vieţii, blestem, predestinare, liberul arbitru, iubire şi sancţiune divină.