cronica literară
RAUL POPESCU

PORTRET IN ABSENTIA

Articol publicat în ediția 7/2020

În 2020, cu puțin timp înainte de a fi asaltați și terorizați de noul coronavirus, a reușit să vadă lumina tiparului și volumul de poezie semnat de Andrei Mocuța, Portret al artistului după moarte (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020). În mod sigur, unul dintre cele mai bune volume de poezie ale anului – cred eu, deși ne aflăm de-abia la mijlocul lui 2020 –, Portret al artistului după moarte este una dintre acele cărți despre care mi-e foarte greu să scriu. Prea intimă, prea dureroasă, prea autentică, ca să zic așa, este dificil (și poate nedrept) a o „măsura” cu instrumentele criticii literare. Cu toate acestea, este vorba, în cele din urmă, despre un volum de poezie, despre o creație literară. Așadar, o voi privi ca atare, nelăsând deoparte nici doza de biografic care stă la baza poemelor și, bineînțeles, a volumului în sine.

Trebuie spus că Andrei Mocuța și-a făcut simțită prezența în lumea literară de la o vârstă destul de fragedă. A debutat în 2006, pe când avea 21 de ani, cu volumul de proză Povestiri din adânci tinereți (Editura Cartea Românească), urmat de Porcilator (proză, Editura Brumar, 2009), Trei povestiri (proză, Editura Mirador, Arad, 2010), Șercan (proză, Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2012), Nu există cuvinte magice (poezie, Editura Tracus Arte, 2013), Literatura (proză, Editura Tracus Arte, 2015), Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie (Editura Universității de Vest, Timișoara, 2015 – teza de doctorat a lui Andrei Mocuța), Voi folosi întunericul drept călăuză (poezie, Editura Cartea Românească, 2016) și Superman vs. Salinger (proză, Editura Paralela 45, 2018). Un portofoliu impresionat, recunosc, la care aș adăuga și prezența în antologia Literomania de proză scurtă Nume de cod: Flash fiction (Editura Paralela 45, 2019), dar și traducerile din poezia lui Richard Brautigan din volumul apărut în 2018 Ilustrată din Chinatown.

Așa cum reiese din cele de mai sus, Andrei Mocuța pare a fi în primul rând prozator, exersat mai ales în genul scurt, de tip flash fiction, categorie care denumește proze de 1000, sau de cel mult 2000 de cuvinte. Deși nu este primul său volum de poezie, Portret al artistului după moarte reprezintă, cred eu, confirmarea lui Andrei Mocuța ca poet. Cu un titlu joycean, și care trimite, de asemenea, și la un alt volum semnat de autorul nostru, Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie – căci așa cum portretul lui Salinger a fost făcut in absentia, așa și portretul tatălui se conturează in absentia –, cartea surprinde un fiu, un Stephen Dedalus, dacă păstrăm analogia cu Joyce, în căutarea tatălui. Motivul în sine este unul puternic, cu rădăcini adânci în literatură, care duc până la acel Telemah (sau Telemachos) homeric, care, ajutat de zeița Atena, pornește în căutarea tatălui – viteazul, dar mai ales vicleanul, Ulise. Este un parcurs greu și dureros, care la Joyce are o superbă replică în oglindă, Ulise (Ulysses), în care tatăl își caută fiul.

Gheorghe Mocuța, căci el este aici tatăl, pornește la un moment dat în căutarea unui leac care să-i salveze fiul de la moarte. Iată cum, într-o oarecare măsură, este reiterat traseul joycean al tatălui care nu își caută fiul dispărut, ci încearcă să-l salveze. Un Ulise, altfel zis, care își salvează fiul din mâinile ucigașe ale pețitorilor Penelopei (Moartea, în acest caz). În perioada noiembrie 2004 – aprilie 2006, Gheorghe Mocuța a stat la Paris, unde spera să găsească un leac pentru forma de cancer de care suferea fiul său. Perioada este surprinsă în volumul Cea mai bună dintre lumi (Jurnal și contrajurnal parizian) (Editura Tracus Arte, 2011), dar și în poemele din călătorie. exil (Editura Brumar, 2006), din care aș vrea să citez poemul cu care Gheorghe Mocuța alege să-și deschidă volumul: „pe mine nu mă cheamă / nici paleologu / nici goma / nici monica lovinescu // mie prietenii îmi spun mocuzini / şi am venit la paris / să amân moartea / cu o zi / o săptămână / un an / şi notez într-un jurnal / cam tot ce mi se întâmplă. // si tu es jeune beau et riche / tu es mort.” În 2017, Gheorghe Mocuța moare doborât tocmai de dușmanul împotriva căruia luptase în numele fiului: cancerul.

Acesta este contextul biografic care stă la baza volumului Portret al artistului după moarte. Dar volumul nu este numai un portret al tatălui, ci și, în aceeași măsură, al fiului. Astfel, cele două mari pasiuni ale lui Andrei Mocuța, poezia și fotbalul, sunt prezente încă din prima secțiune a volumului, numită chiar așa: Fotbal și poezie. Mai mult, în poemul care poartă același titlu, analogia dintre fotbal și poezie ia forma unei arte poetice (ce-i drept, o artă poetică puțin pe dos, de genul „așa nu”): „îmi notez în carnețel / tot felul de idei / câte un vers reușit / să nu-l uit mai târziu / uneori / dar destul de rar / câte un poem întreg // le schițez grăbit / din mers / cum vin la rând / fără să le pot anticipa / fluxul / așa cum un antrenor / își notează de pe margine / ce merge prost / în jocul echipei // multe meciuri au fost decise / de mâzgălituri / inspirații într-o fracțiune / de secundă / dar de multe ori / antrenorii se folosesc / de șiretlic / pentru a nota în gol / și a părea preocupați / de scheme și idei complexe / la deruta adversarului / deși sunt depășiți de situație / și în adâncul lor / demult conștienți / că jocul e deja pierdut // stau și mă gândesc / oare câți dintre poeți / nu procedează / la fel”.

Pasiunea pentru poezie, deși în cazul lui Andrei Mocuța este vorba de ceva mai mult, este din plin prezentă și în celelalte secțiuni ale volumului – fie prin surprinderea acelor momente în care „muza” binevoiește să apară la întâlnirea cu poetul, fie prin notații despre condiția poetului, fie prin decuparea unor momente din banalul de zi cu zi. Din acest punct de vedere, din secțiunea a doua a volumului, Rezistența pe hârtie, mi-a atras atenția în mod special poemul Capsula timpului: „orice poet / ar trebui să testeze rezistența textelor sale / într-o capsulă / a timpului / pe care să o dezgroape / după șapte ani / iar dacă poemele lui / îi mai spun ceva / să o îngroape / din nou / alți șapte ani // în cazul puțin probabil / în care / și după aceea / le consideră inspirate / să le îngroape / cu totul / și de mai prinde / următorii șapte ani / înseamnă / că a trăit prea mult / ca să fie poet”. Oricum, așa cum apare într-un alt poem (Două titluri, unul singur, niciunul), „poeții sunt un pericol / prea mare / pentru societate”. Poemul pare o parabolă, o poveste zen, amintind de proza din primele volume ale lui Andrei Mocuța.

Revin la protagonistul volumului, tatăl, acea prezență absentă de la care fiul se revendică, fără însă a putea anula vidul lăsat de moarte: „azi o zi specială / ai fi putut împlini 66 de ani / dar te-ai oprit la 64 // la un moment dat / viața devine o simplă / operație / de scădere” (5.06.2019). Un adevăr personal devine, iată, unul universal. Tristețea nu este atenuată prin acest procedeu. Dimpotrivă. Rămâne la fel de intensă, așa cum se întâmplă și în poemul Morții familiei, unde o întâmplare domestică revelează un adevăr universal, cel al morții, al dispariției – ca o paranteză, poemul mi-a amintit de o veche parabolă orientală în care Buddha este rugat de o mamă îndurerată să-i readucă la viață copilul mort, iar Buddha îi răspunde că va face asta, dar mai întâi ea va trebuie să umble din casă în casă și s-o găsească pe aceea în care nu a murit nimeni: „aștern masa / scot mâncarea din cuptor / dar uit că trebuie să pregătesc / mai puține tacâmuri / ca înainte”.

Cei doi, tatăl și fiul, se contopesc, se confundă. Devin, în cele din urmă, o singură ființă cu două inimi – din nou, iată, o tentativă de a anula absența: „nu e ușor să trăiești cu două inimi / uneori și una e prea mult / dar a fost cea mai intimă legătură / prin care i-am putut simți / vreodată pulsul // când inima tatălui meu / a încetat să bată // s-a făcut liniște” (Două inimi). Este evocat, însă, nu numai tatăl, ci și maestrul, figură în care înțelepciunea este dublată de umor, ceea ce atenuează din tragismul absenței, așa cum se întâmplă în poemul Pis, pis, pis: „gândul pur e ca argintul viu / mi-a zis tata / îți scapă chiar și atunci / când crezi că l-ai luat în stăpânire // câte versuri am ratat / din cauza lenei sau nepăsării // Queneau a surprins perfect / acest moment – / îl aseamănă cu un pisoi străin / pe care încearcă să-l ademenească: // «Pis, pis, pis» // se adresează el inspirației / apoi adaugă cu umor: // «Hmm, porcul a șters-o!»”.

Fără tam-tam-uri, fără bum-bum-uri, fără alămuri și sirene, fără dorința de a șoca, de a epata, așa cum se întâmplă deseori în poemele generației tinere și nu numai, Andrei Mocuța tulbură profund prin versurile sale, extrem de puternice prin firescul lor. Tonul constatator, ușor nostalgic, imprimă poemelor din volumul Portret al artistului după moarte un aer de poveste cu tâlc. S-ar putea spune că tragicul este atenuat prin acceptarea unor adevăruri universale despre viață și moarte. Cu toate acestea, angoasa nu dispare, ea rămâne martorul tăcut al durerii din spatele acestor adevăruri universale, așa cum se întâmplă și în poemul care dă titlul volumului, Portret al artistului după moarte, și cu care închei aceste rânduri: „sunt zile fierbinți / în care nu îți vine să ieși din casă / dar noaptea te strecori / în grădină / și te bucuri de răcoare / stai întins pe iarbă / și privești cerul cu ochii limpezi / ai adormi acolo / tolănit și fără gânduri / dar te temi / ți se face inima / mică / mică / îți dă târcoale o frică de moarte / că te-ar putea înghiți / pământul pe când te trezești”.

Andrei Mocuța, Portret al artistului după moarte,
Editura Universității de Vest, Timișoara, 2020