remember
EUGENIA ȚARĂLUNGĂ

CRISTIAN POPESCU – 25 DE ANI DE LA PLECARE

Articol publicat în ediția 8/2020

Nici cât negru sub unghie, îmblânzirea morții

S-a făcut deja un sfert de veac, 25 de ani, mergând spre 26, de când poetul Cristian Popescu ne-a chemat la înmormântarea lui reală, în februarie 1995, şi – iată – încă nu a ajuns nume de stradă, cum spunea într-un poem Ioan Es. Pop, colegul lui de la cenaclul Universitas. Nu orice coleg, după cum s-a văzut, după cum istoria literaturii române a consemnat deja apăsat.

Universitas a constituit primul public al Familiei Popescu, o aproape-carte insolită, o cărticică din colecţia Cartea cea mai mică. Finalul anilor ’80 era atunci când studenţia – cu hopuri – a lui Cristi Popescu a fost contrabalansată de un succes literar enorm. Debutul. Cenzurat au ba (de cenzura comunistă), dar publicat. La moartea mamei lor, Dana Popescu Jourdy spunea că posterității îi rămâne să îl descopere mai ales ca dramaturg – ca poet, confirmările, noian, fuseseră la degetul lui mic, dar și spectacolele de mare impact de la Teatrul Odeon, regizate de Hausvater, rămăseseră de referință pentru deceniile de după 1989, atât pentru critici, cât și pentru public. Ca și tramvaiul burdușit de poeme – legendarul spectacol de teatru Un tramvai numit Popescu, regizat de Gavriil Pinte, jucat mai întâi în București, apoi la Sibiu, unde era de regăsit câțiva ani la rând, pe șine, cap de afiș pentru festivalurile de teatru, între Dumbrava și Rășinari.

Murea ca şi cum s-ar ruga

Despre poet şi despre scrierile lui s-a spus tot sau nici acum nu ştim nici cât negru sub unghie despre adevărul din cărţile sale? Anonimul, umilul, au ajuns să capete o anumită grandoare și o certă perenitate prin suflul poetic vizionar al lui Cristi Popescu. Ne aflam în plină epocă a cenzurii și a uniformizării, a manechinelor pentru care – ce lux! – o plimbare cu tramvaiul 26, pe un traseu inelar, fără capăt, putea fi suprema dorință. Îndeplinită, prin delegație, de personajele din Familia Popescu.

Poetul nedebutat încă, la finele anilor ’80, arunca ocheade anunţurilor la Mica publicitate, unicul loc unde, ca anonim, puteai aveai acces să-ţi vezi numele tipărit înainte de 1989. În afara anunţurilor de laMica publicitate, mai era o soluţie: necrologul, dar acela era publicat, fireşte, numai după ce survenea moartea. Necrologul nu ţi-l scriai singur, firește, ci era încropit de cineva din familie. Cristian Popescu încalcă aceste reguli cu năstrușnicie, precum şi alte reguli, tabuu-uri sau canoane: tramvaiul 26 se roteşte într-un Bucureşti idilic, dar ajunge şi în munţii Bucegi; WC-ul este chilia lui de toate zilele, a poetului („Astfel și-a ctitorit el sihăstria cotidiană a copilăriei sale. Chilia noastră de zi cu zi. Ca orice tânăr poet, și Popescu visa la un albastru numai și numai al lui, la un albastru celebru, de veceu de casă părintească. Așa, și mai și decât cel de Voroneț.” – din revista Manuscriptum, numărul 1-4/1999, dedicat integral lui.) Nici sora lui, Dana, și nici mama lui nu sunt prea pioase, în înțelesul comun: mama se rujează în oglinjoara de la mormântul celui care a fost col. Vasile Popescu, mort la 54 de ani, de inimă, în vremea adolescenţei fiului său. Moartea vine când vrea ea. Aşa a rămas Cristi orfan în vremea când frecventa cel mai de vază liceu al capitalei, „Sf. Sava” – pe atunci, Liceul „Nicolae Bălcescu” (unde a fost coleg cu Ducu Darie, stins şi el între timp). Cristi Popescu îşi scrie singur necrologul, fără să delege asta, ca să fie gata, numai bun de publicat la momentul potrivit. Ca să îi iasă morţii în întâmpinare (moartea mea din flori) şi să o îmblânzească, să râdă împreună de cei care iau moartea prea în serios. Un necrolog perpetuu. Lipsit de patetism, dar nu de dramatism. Va muri din cauza unui infarct, fiind într-o situaţie destul de precară financiar, în care numai banii pentru cafea erau din abundenţă. În acea zi de februarie 1995, într-un apartament dintr-un bloc de zece etaje din Drumul Taberei, când mama lui a intrat în camera lui, părea că el se roagă, în genunchi, sprijinit de un pat. Murea ca şi cum s-ar ruga.

Totul survenea, nimic nu se întâmpla

Familia Popescu, cea din 1987, fiind capsată de Cristi Popescu însuşi pe coperta a treia, poroasă, a volumului său de debut, cuvînt înainte, 1988, din colecţia Editurii Cartea Românească – unde apăruse şi debutul lui Ion Mureşan, cu 7 ani în urmă. Aşadar, un premiu la Cartea Românească soldat cu apariţia volumului (în decembrie 1986, a câștigat premiul pentru debut al editurii pentru cuvânt înainte), 6.000 de lei încasaţi de la editură şi mai ales salutul entuziast al debutului venit de la nume importante ale poeziei şi criticii literare: Laurenţiu Ulici, Mircea Martin, Constanţa Buzea, Marin Sorescu şi alţii. Plus o recenzie la Radio Europa Liberă – Cristi Popescu avea de ce să se simtă împlinit, nu?!

Împliniri.

Am să-mi cumpăr ultimul tip de tramvai douăşase. Cu compostoare de argint şi geamuri din cel mai curat cristal. Cu scaune capitonate şi bare de susţinere învelite în pluş. Am întins şine de la servici până în faţa casei. Am să întind şine până pe Valea Prahovei, până pe Litoral. Mi-am angajat vatman, mi-am angajat cea mai capabilă echipă de controlori, să controleze zilnic biletele mele şi ale familiei mele, să dea o bună educaţie copiilor mei. La clasa întâi va fi o masă lungă iar călătorii doar miri şi mirese. (din volumul cuvânt înainte, 1988).

Şi totuşi, debutul nu îl mulţumeşte pe deplin, ci abia următoarea carte îi pare a fi aproape de ceea ce şi-ar fi dorit. Arta Popescu vede lumina tiparului după aproape 7 ani, în 1994, la Editura Adevărul S.A., cu sprijinul unui prieten (Cristi Popescu avea vocaţia-prieteniei, aici ar avea un cuvânt de spus Radu Sergiu Ruba, Daniel Bănulescu, Horia Gârbea, Cătălin Ţîrlea, Anca Mizumschi, Iulian Costache, Mihail Gălăţanu): cel care promitea să fie prozatorul CTP şi a ajuns să fie jurnalistul-deontolog CTP. Laurențiu Ulici, marele lui protector, îl angajase la revista Luceafărul, gest salvator, iar trustul de presă Adevărul îi oferise, prin CTP, o colaborare la suplimentul Adevărul literar şi artistic, unde Cristi Popescu semna frecvent – ar fi greu de spus cu regularitate, pentru că mai nimic nu se întâmpla cu nesmintită regularitate în viaţa lui. Nici măcar boala nu lovea cu regularitate, nu putea fi prevăzută. Totul survenea, nimic nu se întâmpla. Un eveniment vine să contrazică întâmplarea: dubla lansare a Artei Popescu (1994) este organizată împreună cu colegii de la Odeon – întâi la teatru, apoi în Piața Universității, în apropiere. O echipă de la TVR (Cătălin Țîrlea, bun prieten, venit cu un operator) filmează de zor. Cristi Popescu dă autografe, la o măsuță, trecătorilor, viitorilor cititori ce vor fi subjugați, poate, de Arta Popescu. Pe lângă fântâna de la Universitate avem, pozele Dorei Stănescu și ale Ofeliei Creția stau mărturie, oameni care au de-a face cu Arta: Marius Stănescu, Ada Condeescu (și cu mama, și cu tata, ea având vreo 6 ani atunci), Șerban Ionescu, Lucian Vasilescu, Nicoleta Pavel, Saviana Stănescu, Remus Andrei Ion, Radu Amzulescu – și el coleg de liceu.

Cât despre vremea când bătea mai des drumurile către Universitate, ușor nu a fost: paznic de noapte la Observatorul Astronomic de pe Bd. Lascăr Catargiu (Bd. Ana Ipătescu, pe atunci), Cristi Popescu trebuie să îşi ducă, în paralel, studenţia şi boala. Studenţia era să o tot abandoneze, boala însă (schizofrenie, pe numele ei științific) nu îl abandonează cu niciun chip.

Arta Popescu a apărut cu nici un an înainte de neaşteptatul lui sfârşit, exemplare din carte fiind împărţite tuturor celor care au alcătuit un convoi mortuar numeros, care nu avea nimic din năstruşnicia poemelor lui Cristi Popescu. Cum ar veni, „Stai în poem ca în pământ/ Ca puroiul în bubă”. Era un convoi eterogen şi îndurerat, care îl conducea pe poet spre edenul cel adevărat, nu spre cel din vitrinele cu manechine. Pe pământ nu se mai știa unde este alienarea mai aproape de definiţia ei din dicţionare, în vitrinele magazinelor ori pe stradă, unde oamenii erau marcaţi de aceleaşi însemne, ale unei eternități conjuncturale – imobilitate şi zâmbete care nu pier nicicum de pe chip: „Idilizez Edenul din vitrine. Pentru că în vitrine hainele nu se murdăresc niciodată […] și tinerețea e veșnică.”

„Ideal ar fi ca, la fiecare jumătate de minut, câte o literă să dispară din fiecare carte”

De vreme ce fiecare poem și fiecare literă „e ocnă”, trudă fără sfârșit, „În numele Matale. Amin”, ocna devine psalm la Marea publicitate a lui Dumnezeu. „Nu vom ști niciodată care ar fi fost versiunea considerată de el definitivă a poemelor la a căror finisare treptată asistăm aici, nu putem aproxima schimbarea de ultimă oră, năstrușnicia de ultimă clipă cu care le-ar fi împănat înainte de a le da publicității.” – Mircea Martin. Domesticirea morţii, adică, atât cât este îngăduit, îmblânzirea acuităţii perceperii finalului este o constantă a căutărilor sale. Numai în poetica lui George Bacovia moartea mai este, subtil sau făţiş, o prezenţă de care nu ai cum să scapi niciunde.

Moartea mea din flori

Bineînțeles că a rămas și gravidă cu mine. Și nu numai o dată – de nenumărate ori. Rămânea gravidă numai cu lacrimă. Mă punea să plâng în ea toată noaptea. În ea – moartea mea din flori.

Cum „Există în ţara noastră păduri de arbori genealogici ai familiei Popescu”, se pare că poetul este deja obişnuit cu acceptarea bolii și a morţii, căci genealogiile despre ce altceva ne vorbesc?! Privirea albastră a lui Cristi Popescu acoperă invariabil schematismul gesticulaţiei patetice, la care te poţi aştepta în preajma morţii, şi aduce aminte de pacea lăuntrică pe care o căuta un blajin din alte timpuri, Alioşa Karamazov.

Poetul Cristian Popescu a fost preocupat, mai spre finalul scurtei sale vieți, de teatru – La Ţigănci, de Mircea Eliade, s-a jucat la Odeon peste 10 ani cu casa închisă, dramatizarea fiind semnată de el – regia lui Alexander Hausvater fiind, firește, un atu. Cei doi au avut anterior o altă colaborare de zile mari, tot la Odeon, „…au pus cătușe florilor”, de Fernando Arrabal, cu premiera în 1991. Opera lui Cristi Popescu a inspirat inedite spectacole de teatru (Te aştept în orice tramvai 26, apoi Mai frumoasă cu două degete decât orice femeie, one-woman-show în care protagonistă a fost Silvia Codreanu, dar şi experimentul comunitar inovator Un tramvai numit Popescu, bazat pe texte antume şi postume, imaginat de regizorul Gavriil Pinte, jucat la București și apoi, cu texte traduse în patru limbi, la Sibiu). Şi, din moment ce metroul din Drumul Taberei încă nu e dat în folosinţă, dar este proiectată o staţie în imediata apropiere a blocului în care poetul şi mama sa au locuit în ultimii ani (stația Romancierilor, deocamdată, chiar aceasta este zona, ce să vezi, Matale, cum le potrivești), cine ştie, poate acea staţie de metrou va purta numele lui Cristi Popescu – dacă municipalitatea nu s-a învrednicit ca o stradă să împrumute ceva din nemurirea numelui lui, din Moartea [lui] din flori. A existat, în schimb, un loc al poeziei, un Tramvai 26 inventat de Claudiu Komartin pe Strada Cercului.

O inimă pe dinăuntru încă este vie, dincolo de coperte, generaţii şi clasificări: „Arta Popescu nici măcar n-a murit./ […] Doar de la ea, o clipă, becurile străzii/ au strălucit orbitor./ O clipă – dar tot a fost prea mult./ Căci ea pe loc s-a consumat.” (din Arta Popescu).