Povestea noastră începe chiar în clipa în care scriu aceste rânduri. E prima zi de mai a anului 2020, o după-amiază caldă, ce luminează ca prin brațele unui candelabru. Magnoliile își păstrează încă petalele, iar ciorchinii albi și violeți ai liliacului cheamă domnișoarele să numere petalele fără soț, ca zălog pentru noroacele viitoare.
E, totuși, o primăvară neobișnuită și domnișoarele sunt nevoite să caute altminteri semnele norocului. Căci zefirul bate hai-hui pe străzile pustii și aerul are zimți. E anul molimei și așa o să ni-l amintim. Rămân din amintirea vechilor molime lepădarea de sine și teama de ceilalți. Lipsesc corăbiile care așteaptă patruzeci de zile în larg înainte de permisiunea de a acosta și căruțele anunțate de toba cea mare, adunând morții de la răscruci, lipsește șomoiogul arzând care pecetluiește porțile caselor năpăstuite. Lipsește, de asemenea, doctorul cu ciocul de pasăre. Peste aripa vineție și solzoasă a liliacului de peșteră, care se zice că a adus virusul molimei, stă aripa străvezie și ușoară ca pânzele de păianjen a cyberspațiului, care face ca lumea întreagă să fie un uriaș Decameron.
Stau în curte și privesc glicinele cum își cocoață iedera pe bradul cel mare. Nu mă pot opri, înconjurat de culori proaspete și sidefii, să nu meditez la impulsul nestăvilit al naturii, atât de nepăsător la suferințele și cruzimile omenești. Peste gardul pe care tufele de mâna-maicii-domnului se înfășoară ca niște uluci și, dincolo de cvartalul nostru de margine, se ridică primele blocuri care vestesc marele oraș. Nu sunt atât de departe, încât să nu disting cum, la balcoane, cu coatele pe balustradă și cu bărbia în pumni, unii încearcă iluzia de a ieși dintre cei patru pereți la care îi silește izolarea cerută de lege. De undeva, de-acolo, începe scurta noastră poveste.
Cum noi privim spre lumea poveștii, și eroii din poveste privesc spre noi. Așadar, bărbatul s-a aplecat peste balustradă, și-a rotit ochii asupra priveliștii pe care o deschidea înălțimea balconului. Apoi, s-a întors către femeia de la balconul alăturat, care se legăna într-un balansoar, indiferentă la cele din jur.
– Eu n-am stat niciodată la curte, a spus el. Mi-ar fi plăcut să culeg fructele din pom. Și să am flori pe care să le îngrijesc.
Ar fi fost destul timp să i se îndeplinească cândva dorința, căci bărbatul era tânăr, nu părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani. Ea s-a mai legănat câteva clipe, sugerând că era undeva departe și nu-i făcea plăcere să se reîntoarcă. Apoi, a arătat cu brațul ghivecele de mușcate de pe policioară. Dar se vede că nu era de ajuns, căci el a continuat:
– E plăcut să simți pământul sub tălpi.
Dintr-odată, a văzut cât era de frumoasă. Ea îi arătase florile, dar era ca și cum altcineva i-o arătase lui numai pe ea. Avea un chip alcătuit din culori limpezi, s-a gândit atunci pentru prima oară că limpezimea poate fi însușirea de căpătâi a frumuseții. Părul îi era negru, întunericul lui nu lucea ca din vârful pensulei, ci avea ceva mistuitor, ca cenușile vechilor incendii. Șuvițele încadrau fața albă, cu pielea netedă, ca de caolin. Privirile albastre căpătau, prin contrastele acelea de alb și negru, luciri violete, iar buzele aveau culoarea trandafirie a sângelui tânăr. Bărbatul i-a privit linia arcuită a gâtului și a brațelor care se continuau printr-un trup zvelt, de-a dreptul eteric, cu sentimentul nelămurit că ea, pentru a merge, nu are nevoie să calce pe pământ. Femeia l-a privit cu aerul plictisit al celei alese care se uită la un chip fără nimic de care mai târziu să-și aducă aminte.
– De ce să calci pe pământ? a spus ea, de parcă îi ghicise gândurile. E mai plăcut să zbori sau să mergi pe apă.
– Eu mă gândeam la ce poți să faci pe bune, a spus el, fermecat de vocea ei catifelată, de stewardesă. Uite, de-aici, dac-aș vrea să zbor, pot doar să-mi imaginez.
Femeia a ridicat din umeri, mai bine zis, a fremătat din umeri, de parcă din ei s-ar fi desprins două aripi moi.
– Imaginează-ți. Nu-i nicio diferență.
– Așa e, a spus el, gândindu-se că în clipa aia ar fi fost în stare s-o ia de mână și să plutească împreună peste acoperișuri. Nu e nicio diferență.
Ar fi adăugat ceva, dar nu știa ce, și dintr-odată, s-a rușinat de scăfârlia lui tunsă care dădea chipului anost aerul unui infractor fără voie, și de tricoul marinăresc, atât de lălâu, încât îi lăsa mereu un umăr dezgolit. Îi era teamă că ea o să se ridice, o să intre în casă sau pur și simplu, o să se risipească de parcă nici n-ar fi fost. Era atât de frumoasă, încât nici n-ar fi fost de mirare.
– Te gândești, a spus el în cele din urmă, ăștia care au făcut blocurile parcă știau c-o să vină epidemia. Dacă măsori balcoanele, de unde stau eu și până la tine sunt cam doi metri. Exact distanța la care avem voie să stăm.
Iarăși câteva clipe în care nu s-a auzit decât acel du-te-vino al balansoarului, ca și cum un vânt rotund ar fi agitat o creangă uscată. Apoi ea:
– E bine.
– Așa-i, a convenit el. Te învață să fii cuviincios.
Bărbatul s-a foit pe scaunul lui, apoi s-a ridicat, aruncându-i femeii un zâmbet. S-a încumetat să stea în picioare, căci era îndeajuns de înalt. A primit căutătura ei din coada ochiului ca pe o încurajare.
– Balcoanele astea sunt spre răsărit, nu? Că dacă ar fi fost spre apus, atunci cerul ar fi trebuit să se înroșească. Și dacă mă uit în jos, trebuia să văd lumină. Și nu sunt decât umbre.
– De-acolo răsare, a arătat ea cu brațul spre margine. Dacă ieși dimineața sau dai perdelele la o parte, se vede. Și luna plină se ridică tot din partea aia.
– Lumea nu se mai uită cum răsare și apune soarele, a socotit el. Ca să nu mai zicem de lună, când crește și descrește. Nu prea are timp.
– Lasă că acuma, cu epidemia asta, a pufnit ea, are timp de nu mai știe ce să facă cu el.
Bărbatul a încuviințat, se simțea mai în largul lui, senzația pe care o avusese că se află în fața unei apariții eterice, nepământene, trecuse. Cu atât mai mult cu cât ea, pentru prima oară curioasă, i-a zis:
– Vorbești de parcă ai fi căzut din cer. Nu știi din ce parte bate soarele la tine acasă.
– Chiar așa, a spus el, nu știu. Am ajuns abia acum două ceasuri, n-am prins încă nici răsăritul, nici apusul. Eu, de fapt, nici n-am stat aici, e casa lui frate-meu.
– N-am văzut pe nimeni intrând sau ieșind, a spus ea, neîncrezătoare.
– Nici n-aveai cum. Frate-meu e plecat de cinci ani în Germania și nu cred că se mai întoarce. Are un serviciu bun, și-a făcut atelier de reparat mașini, lucrează și nevastă-sa cu el, ține contabilitatea. Copiii sunt la școală, are casă, plătesc rate la bancă. Adio și n-am cuvinte.
– Și atunci, casa asta de ce-a mai cumpărat-o?
– Habar n-am. Sunt mulți așa, care n-or să se mai întoarcă, dar își fac case pe-aici. O fi ca să nu zică c-au plecat de tot. Sau ca să se laude, ce tari sunt ei pe unde s-au dus, că pot să-și facă aicea case cu marmură și porți din inox. Poate că se gândesc la bătrânețe, de unde știi, pe lumea asta nimic nu-i sigur. Uite, cum a fost cu epidemia asta. Eu eram în Italia, lucram îngrijitor pentru toată ziua la un bătrânel simpatic. Într-o zi a simțit o apăsare în piept, l-au luat cu izoleta niște de-ăia îmbrăcați ca-n Star Trek și dus a fost. I-au ținut ventilatorul la nas până i-au făcut vânt de pe lumea asta.
– Vii din Italia? a întrebat ea și, brusc, balansoarul s-a oprit.
– Vezi, a dat el un fel de răspuns, și ție ți-e frică de mine. E adevărat că acolo a fost mai rău, dar nu e chiar cum se zice. M-au testat și n-a ieșit nimica, dar degeaba, că n-am putut să conving pe nimeni. Dacă am îngrijit un bătrân care cică a murit de virus, nu m-a mai angajat nimeni. El, săracul, murea oricum, abia mai respira și, în fiecare seară, când adormea, credeam că nu mai apucă dimineața. Era obosit să mai trăiască, dar uite că doctorii au dat un nume la oboseala aia și eu am rămas pe drumuri. N-am avut ce face și am venit acasă.
– Și când te-ai întors? a mai întrebat ea, tot așa cu balansoarul neclintit, pregătită să se ridice.
– Ieri seară. Nu m-a primit nimeni să dorm pe drum, am ațipit în mașină. Și aici, în țară, parcă mergea unul înaintea mea cu toba să ferească oamenii. Noroc cu casa asta goală a lui frate-meu. Să nu-ți fie frică. N-am febră, nu tușesc, nu mă doare-n gât, simt orice miros, ca un ogar. Și între noi sunt mai bine de doi metri distanță, vezi că virusul nu e campion la săritura în lungime.
– Abia ai venit și te-au căutat prietenii, de ce zici că ești singur? Ți-am auzit soneria de la ușă.
Bărbatul a râs, s-a rezemat cu spatele de balustradă și, astfel, a putut s-o privească nestingherit.
– Prieteni, zici? nu se putea opri din râs. Așa prieteni să fie la alții. Erau doi de la poliție. Știi, eu trebuie să stau două săptămâni în carantină la domiciliu, vin, cum se zice, dintr-o zonă roșie. Mișto asta cu zona roșie, înseamnă că în România, unde morții sunt mai puțini, situația e roz. Polițiștii au venit să mă verifice, dacă sunt unde-am zis. Dar n-o să te mai deranjeze cu țârâitul la ușă.
– Te pomenești că nu te mai caută, te-au crezut pe cuvânt.
– Unde ai văzut polițiști să te creadă? Dar n-or să mai urce. Mă sună la telefon de jos și doar scot capul pe balcon. Ca la apelul de seară. Cică suntem vreo șapte în tot blocul, de-ăștia în carantină, n-or să urce pentru fiecare. Auzi, șapte! Puteam să punem de-o echipă de handbal, îți dai seama, ajungeam campioni, cine are curaj să se-nghesuie cu noi la semicerc?
– Poate alți șapte ca voi, de la blocul vecin. S-or mai găsi, se zice că sunteți cam un milion, care v-ați întors.
– Stai tu puțin, a adăugat el, și-o să vezi câți pleacă înapoi.
Ea s-a ridicat, împingând ușa spre odaie.
– Vezi, a spus el, amărât, ți-e frică de mine. M-am întors acasă și parcă n-am ajuns nicăieri.
Ea a ridicat din umeri și a dispărut. Avea dreptate fata, și-a spus bărbatul în sinea lui. Treaba lui că se întorsese. La urma urmei, nu-l chemase nimeni înapoi.
*
N-a simțit-o când s-a așezat, a tresărit abia când a auzit sunetul balansoarului, în răstimpuri egale, lemnul învechit și cuiele ruginite.
– Hei! a strigat bucuros. Te-am tot așteptat să vii. Pe urmă, am auzit pianul și m-am gândit că o să ieși când se termină melodia. Frumoasă, dar cam tristă, n-am mai auzit-o niciodată.
– E prima nocturnă de Chopin, a spus ea. Dar n-are importanță a câta e, toate sunt la fel, te îndeamnă la visare.
– Păi, dacă te fac să visezi, n-ar trebui să fie triste. Eu, cu ochii deschiși, visez lucruri frumoase care să se împlinească.
– Melodia asta e despre visele care nu se împlinesc.
Bărbatul a cugetat câteva clipe, să vadă dacă a înțeles bine.
– Dacă aș avea talent, cum ar fi să fiu scriitor, aș scrie numai despre lucruri frumoase. Nu e destul că viața e așa cum e?
– Poveștile care se termină bine ori se termină prea repede, ori nu sunt adevărate.
– Păi tocmai, a confirmat el, deși, dacă l-ar fi întrebat, n-ar fi știut să explice ce-a vrut să zică cu asta.
Nu-i convenise că scaunul de paie de pe balconul lui era prea scund, îl schimbase cu un taburet înalt și acum stătea cocoțat ca la bar, cu coatele rezemate de balustradă. Așa că nu mai trebuia să se ridice s-o privească, a fost destul să întoarcă capul spre ea.
– Mie îmi zice Costi. Adică mă cheamă Constantin, dar lumea îmi zice Costi. Bine că nu mi-au zis Costică.
– Ce-are Costică? a întrebat ea. Mie mi se pare simpatic.
– Păi, tocmai. Costică e, cum să-ți explic, parc-ai zice, hai, frate, la o bere! Pe tine cum te cheamă?
Balansoarul s-a oprit, ca și cum ea ar fi fost în fața unei opțiuni.
– Svetlana.
– Svetlana, a repetat el, ca și cum primise ceva în schimb. N-am cunoscut nicio fată cu numele ăsta. Nu c-aș fi cunoscut eu cine știe ce multe fete, dar de numele ăsta, Svetlana, n-am auzit. E românesc?
– Bunica e rusoaică.
– Rusoaică… adică din Rusia?
– Din Arhanghelsk.
– Unde vine asta?
– În nord, la Marea Albă.
– De ce-i zice așa? E o mare de zăpadă?
– E multă zăpadă acolo, a spus ea, ca și cum ar fi evocat o amintire. E așa de frig, că oamenii umblă cu câte o blăniță în buzunar. Și când vezi că unuia i s-a albit nasul, înseamnă c-a degerat, îl oprești și-i zici, el scoate blănița și-și freacă nasul până se înroșește.
– Păi nu-și dă seama și singur că i-a înghețat nasul?
– Nu, că atunci când degeră, nu-l mai simte. Sau, din contră, simte ca un fel de fierbințeală.
– Ce tare! s-a minunat el. Cu cât ți-e mai cald, înseamnă că ți-e mai frig. Și cum a ajuns bunicul tău acolo?
– S-au cunoscut la facultate, la Sankt Petersburg, pe vremea aia îi zicea Leningrad. Bunica era foarte frumoasă, e frumoasă și-acuma.
Bărbatul a încuviințat, ca și cum, privind-o pe Svetlana, dovezile erau grăitoare.
– Și ai fost vreodată acolo, la Marea Albă? Ai văzut-o?
– Am văzut toate mările de pe pământ.
A spus-o cu aerul cel mai liniștit. Bărbatul, care, de când aflasem că-l cheamă Costi, se înveselise, a bătut din palme, entuziasmat:
– Nu, pe bune!
– Dacă nu mă crezi, pune-mă la încercare. Întreabă-mă de-o mare și-ți povestesc cum arată valurile și țărmurile, cât de adâncă e și care sunt stelele care se oglindesc în ea.
– Marea Neagră, a spus, Costi, pe negândite.
Svetlana a clătinat din cap, dezamăgită.
– E prea aproape, o știe toată lumea. Nu se pune.
Costi s-a gândit câteva clipe.
– Mediterana?
– Nici asta nu se pune, e prea cunoscută. Zi-mi de una mai puțin cunoscută.
– Una mai puțin cunoscută nu știu…, a mărturisit el. Spune-mi tu.
– Marea Tasmaniei.
– Marea Tasmaniei, a repetat el, încercând câteva clipe să și-o imagineze, fără să izbutească. Unde vine asta?
– La capătul celălalt al lumii, a răspuns ea, visătoare.
– Și de ce e marea asta deosebită? Vreau să zic, cum se oglindesc stelele? Nu e la fel ca Marea Neagră?
– Fiecare mare e altfel. Și stelele sunt altfel. În Marea Tasmaniei, de exemplu, se oglindește Crucea Sudului, care în Marea Neagră nu e. E chiar ca o cruce care luminează, cum ar fi să pui câte un bec în fiecare dintre brațele ei.
– Ca pe Caraiman, a spus Costi, privind către cer. Și apoi, întorcându-se către ea: Svetlana ce înseamnă? E doar un nume sau înseamnă ceva, cum ar fi Luminița sau Margareta?
Ea a zâmbit. Costi i-a privit pierdut șiragul de dinți albi, care în lumina palidă a înserării păreau sidefii, iradiind, ca în tot chipul ei, ceva dinăuntru.
– Svetlana, a explicat ea, înseamnă pe rusește lumină sfântă. Dar uite că nu m-am gândit, poate să fie și Luminița.
– Și cum se alintă? Cum e, adică, la mine Costi de la Constantin.
– Nu se alintă. Svetlana, așa îmi zic toți. E alintat gata.
– Mie mi-ar fi plăcut să te cheme Elena.
– De ce?
– Așa, Constantin și Elena, ca pe Sfinții Împărați.
– Poți să-mi zici Elena, dacă vrei. Numai că treaba ta, dac-o să mă strigi, n-o să țin minte, să-ți răspund.
– Nu, lasă, dacă așa-ți zice, așa rămâne. Mie îmi place cum ești.
Svetlana și-a reluat balansul, iar Costi și-a mușcat buzele de ceea ce spusese și cuvintele alunecaseră iarăși în gol. Și-a ridicat telefonul mobil:
– Uite, îl port cu mine peste tot. Mă gândesc să nu sune ăia de la poliție și dacă nu răspund, te pomenești că iar mă trezesc cu ei la ușă.
– Unde peste tot, că nu poți să mergi nicăieri, trebuie să stăm în casă!
– Păi acolo, în casă. Lângă pat, când dorm, în baie, când mă spăl, aicea, cu tine, în balcon. Dau televizorul la mic, de frică dacă nu-l aud. O să mi-l atârn de gât, ca talanga oilor.
– Nu mai e mult și scăpăm, a socotit ea.
– Așa zic și eu. Dacă e, cum se zvonește, că pe cinșpe mai se termină cu statul în casă, e numai bine. Atunci se termină și carantina mea. Te pomenești că au zis la ăștia prin bloc că dacă mă vede careva pe scară sau pe trotuar, să mă pârască. Am vorbit pe Messenger cu unii care mi-au zis c-au pățit-o. Stăm în vizuină ca viezurele de frica vulpii.
– Dacă așa e legea, a spus Svetlana. Stăm, ce să facem. Cumpărăm pe on-line și ne uităm la televizor. Noroc cu internetul, altfel nu știu ce-ar fi fost.
– Ar fi fost mai bine. Nu știam nici noi de ei, nici ei de noi. Știam numai noi de noi.
– Tot nu ți-a trecut supărarea, a râs ea.
– Acuma parcă mi-a mai trecut, a zis el, serios. Când stau așa și vorbesc cu tine, parcă nici n-aș vrea să treacă molima.
Svetlana s-a ridicat și a tras adânc aer în piept. Costi a avut senzația că se pregătește să-și ia zborul.
– Când o să-ți aduci aminte, a spus ea, împingând ușa balconului, nici n-o să crezi c-a fost.
– Ba da, a spus el, o să-mi aduc amine de melodia aia. Lasă deschisă ușa de la balcon, mi-ar plăcea s-o mai ascult.
– Cred că se aude și din casă. În blocul ăsta numai dacă vorbești în șoaptă nu se aude.
Asta era adevărat. Costi i-ar fi șoptit câte ceva, dar șoaptele, nici măcar de la un balcon la altul nu se auzeau.
*
Într-o zi, Costi i-a spus Svetlanei:
– Te-am așteptat ieri toată ziua.
În altă zi:
– Te-am așteptat, unde-ai fost?
Sau, mai pe seară, altădată:
– Am așteptat, dar a meritat, parcă pianul s-a auzit cel mai frumos din toate zilele.
Ea făcea de fiecare dată același lucru. Își plimba ochii roată deasupra grădinilor și acoperișurilor din țiglă, trăgea adânc aer în piept, de parcă își umplea pieptul și oasele de aer, să devină mai ușoară și să plutească. Apoi, se așeza în balansoar, își aduna mâinile în poală și-și lăsa capul într-o parte, visătoare. El se învârtea, stânjenit, pufnea ori tușea, să se bage în seamă. Și când se resemna că Svetlana cu privirile-n gol, are vedeniile ei în care el nu se vedea, se încumeta, după o lungă chibzuință, să zică ceva înțelept. De data asta:
– Parcă melodia a sunat altfel.
– Asta era nocturna a doua.
– Sunt multe? a întrebat el, pregătit oricând să-și arate nedumerirea, ca să aibă despre ce vorbi.
– Chopin a vrut să scrie câte una pentru fiecare noapte, de la luna nouă până la luna plină. A scris vreo douăzeci. A murit tânăr, n-a mai apucat.
– Te pomenești că s-a molipsit de virus.
– De un fel de virus.
Costi a dat din cap, cu o mirare înțeleaptă:
– Erau virusuri și pe vremea aia…
– Tot timpul au fost viruși, a confirmat ea, visătoare și serioasă în același timp.
– Păi, dacă tot timpul au fost viruși, de ce numai acum e altfel, cu izolarea?
A fost rândul Svetlanei să se gândească.
– Poate pentru că abia acuma e internet. Să aibă lumea ce face dacă stă acasă.
– Să știi, a spus el cu aerul că orice ar fi spus ea, n-ar fi contrazis-o nici în ruptul capului. Apoi, s-a întors, de parcă atunci și-ar fi adus aminte.
– Nu ți-am spus, a exclamat, ca și cum toate celelalte despre sine i le spusese și numai asta rămăsese. Și eu am cântat când eram în liceu. La noi, la Câmpulung, era o fanfară. A venit odată unul la noi, ăștia care eram în corul școlii, ne-a pus să suflăm într-un fel de țignal și eu am suflat cel mai tare. Tu, băiete, mi-a zis, ai bojoci, nu glumă, ești bine hrănit, te luăm la fanfară. M-au dat la fligorn, dacă știi ce-i aia.
Se pare că Svetlana nu știa, dar n-a întrebat. Și ce dacă, era mica poveste a lui Costi și el voia s-o spună mai departe.
– E un fel de trompetă cu clape. Trebuie să sufli în draci. Zici că-i ușor, dar nu e. Ții limba între dinți, ca să nu scuipi, c-altfel s-alege praful. Scuipatul înfundă suflătoarea, s-aude ca o bolboroseală și după aia nu se mai aude deloc. La fanfară, cântam numai melodii vesele. Îți venea să țopăi când le ascultai. După aia n-am mai cântat, dar tot mai știu notele. Dar pianul e altfel, cum să spun, mai boieresc.
Și pe urmă tot el, de parcă ar fi fost un moderator de televiziune care trebuie să țină conversația:
– Ce-o să faci când se termină izolarea?
De data asta Svetlana a replicat, dar era ca și cum ar fi vorbit cu sine:
– Aștept un răspuns.
– Dar ce-ai întrebat?
– N-am întrebat nimic, ei au întrebat și eu am răspuns, dar nu știu dacă am răspuns bine. Nu-ți zic ce, că după aia nu se mai împlinește. Așa mi-a zis bunica.
– Așa sunt bătrânii, mai superstițioși.
– Bunica nu e superstițioasă, e credincioasă.
Costi a vrut să întrebe care e diferența, dar s-a abținut, ca să nu pară prostănac. Nici n-a avut prilejul, căci ea a adăugat:
– Știu și câteva rugăciuni pe rusește. Nu-i greu, cuvintele lor de biserică seamănă mult cu ale noastre.
– Știi rusește?
– Puțin, cât să nu mor de foame.
– Și ce alte limbi mai știi?
Svetlana a devenit, brusc, cochetă:
– Franceză și engleză. Mai înțeleg italiană și spaniolă.
– Ia te uită! Fii atentă, că la italiană e ușor să înțelegi, dar greu s-o vorbești. Îți vine s-o întorci pe românește. Și, că tot veni vorba, Costi a continuat: Eu, după ce se termină starea de urgență, nu cred că mai stau pe-aici. În Italia n-am la ce să mă întorc, aici văd că n-am la ce să stau, nici acolo, nici aici. Poate mă duc la frate-meu, în Germania, îmi găsește el ceva. Nu știu cum o să mă descurc cu germana, aia parcă nu-i limbă, e guturai. Auzi, dar știi la ce mă gândeam eu?
Svetlana nu știa ce gândește Costi și nici nu vădea vreo curiozitate. Dar asta nu-l stânjenea:
– Mă gândesc ce chestie cu virusul ăsta. Până acum câteva zile, nici nu te cunoșteam și acum parcă te cunosc de când lumea. Dacă mă-ntrebi, nici nu știu dacă mă bucur că se termină cu statul în casă. M-am obișnuit să te aștept pe balcon, să vorbim și, dacă stăm așa, la doi metri unul de altul, nu putem să facem nici mai mult, nici mai puțin. Parcă am fi Adam și Eva în Grădina Raiului.
De data asta a nimerit-o, pentru că ea a zâmbit. Probabil că așa ar fi făcut orice femeie în locul ei. E câte ceva din Eva în fiecare. Dar Costi nu a spus-o cu intenția de a se compara cu Adam, el vorbea despre lipsa de păcat. Păcatul e și el o molimă care se răspândește mai repede și e mai ispititoare.
– Nu e chiar Paradisul izolarea asta, a spus, totuși, ea.
– Cine știe, a adăugat el, gânditor. Asta o s-o știm mai târziu, când o să se termine.
*
În ziua a zecea, a vorbit ea mai întâi. A scos capul pe ușă și l-a întrebat:
– Stai toată ziua în balcon?
– Nu toată ziua. Dar, neapărat după ce tace pianul. Atunci știu c-o să ieși.
De data asta, Svetlana era veselă. A sărit vioaie și nu s-a așezat din prima.
– Fii atentă să nu te împiedici, a spus el, grijuliu, deși era limpede că așa cum sărise ca o zvârlugă, nu era niciun pericol. Pragul de la balcon e înalt, nu știu de ce l-au făcut așa.
– Cui îi pasă? a ridicat ea din umeri.
Într-adevăr. Părea să nu-i pese de nimic. Era din cale-afară de bucuroasă.
– Am primit răspunsul, a spus.
Nu mai era cazul să întrebe dacă era sau nu răspunsul pe care-l aștepta.
– Mă bucur pentru tine, i-a spus.
Deși bucuria ei, fără să aibă nicio legătură cu el, îl neliniștea oarecum. Mai ales că Svetlana nu catadicsise să-i spună despre ce e vorba.
Au tăcut. Costi se gândea că el nu primise niciun răspuns. Nici măcar nu ar fi știut ce să-ntrebe despre viața lui și pe cine să-ntrebe. Iar voioșia Svetlanei îl stingherea, nu părea doar o distanță de doi metri între ei, ci un zid gros de doi metri. El o vedea, dar prin zid, mai degrabă își închipuia c-o vede. Și atunci, i-a vorbit despre închipuirile lui.
– Ce ciudat, mă uit la lumea asta, cu copaci și case. Văd și niște oameni, cât niște gâgâlici. E așa de frumos afară.
– Ce e ciudat în asta? a întrebat ea, așezându-se.
– Păi, mă uit și nu văd epidemia nicăieri. Nu simt nicio duhoare, nu simt aerul că-i otrăvit.
Svetlana și-a reînceput balansul, nici nu trebuia să mai stea cu capul într-o parte și privirile în gol, ritmul balansului avea în el ceva visător.
– De-asta ne țin în casă, a spus ea, ca să nu simțim epidemia. Dacă n-ar fi internetul, așa, între patru pereți, n-ai ști deloc că e.
– Nu-i așa, s-a încăpățânat el. Molima aduce moarte. Și moartea are miros. Eu am îngrijit oameni bolnavi și știu. Moartea are un miros când îți dă târcoale, altul când bate la ușă și, pe urmă, când îți intră-n odaie. Să-ți zic cum miroase?
– Mă sperii, a spus ea, dar se vede că era curioasă.
Oricum, erau amândoi atât de tineri și moartea așa de departe, că puteau vorbi despre ea fără teama că o să-i creadă.
– Moartea are un miros ca teii de iunie. Dulce și obosit. Numai că e mai amar, parcă ai presăra otravă. Dar mirosul nu ține mult, numai cât mai stă sufletul agățat de corp. După aia, miroase ca apa de la fântână.
– Nu cred că pentru toți e la fel, a socotit ea.
– E normal ca tu să zici așa. Ție totul ți se pare altfel. Ești așa frumoasă și știi că celelalte fete nu sunt așa frumoase ca tine.
Svetlana l-a privit cu un aer ușor dezamăgit, era un compliment care ajunsese s-o plictisească, spera mai mult de-atât. De-aceea, el a adăugat:
– De pildă, oamenii care plâng sunt diferiți, dar lacrima e la fel pentru toți. Așa și cu moartea. Dar nici eu nu cred că toți și-o imaginează la fel. Eu, ca să-ți dau un exemplu, am văzut moartea cu ochii. Mergeam în Italia și avionul o luase razna. Am zis că, gata, o să cădem. Atunci m-am gândit la mama, că ce-o să facă ea dac`-o să mor. Așa că eu, când mă gândesc la moarte, mă gândesc la mama. Ca și cum ea, dacă m-a născut, mă mai naște odată, de-a-ndoaselea. Tu ai văzut moartea?
– Da, a spus ea, liniștită, deși ai fi putut crede că de un chip așa de frumos, moartea s-ar fi sfiit să se-apropie. Bunica are în casă un tablou, îi zice „Al nouălea val”, de Aivazovski. Niște oameni pe un fel de plută își așteaptă moartea, vine valul care o să-i înghită. Pentru mine moarte e ca al nouălea val.
– N-am auzit de Aivazovski, a mărturisit Costi, tulburat. Cine-i?
– E pictorul meu preferat, a răspuns ea, ca și cum asta ar fi fost destul.
Costi s-a gândit că discuția devenise îndeajuns de emoționantă, încât să facă o nouă încercare:
– Dar cântărețul tău preferat din fligorn, cine e?
– Șmechere, a zâmbit ea. Nu știu, că nu cunosc decât unul.
– Păi, atunci ăla e, ca Adam pentru Eva. Dacă socotești și copacul dintre ei, ar fi exact doi metri distanță.
Svetlana a zâmbit iarăși. Avea un fel al ei, de parcă zâmbetul era al întregului chip.
– Tu nu poți fi Adam, a spus ea ca și cum identitatea Evei era deja rezolvată.
– De ce? a întrebat el, dezamăgit.
– Păi, tu cântai în fanfară. Adam era singur, nu erau fanfare pe vremea aia.
– Poate că era o fanfară solo, a mai făcut el o tentativă. Orice se poate.
– Asta așa e, a convenit ea, ridicându-se.
Costi a mai făcut o ultimă încercare:
– Svetlana! a strigat.
Ea s-a întors din ușă.
– Ce e?
– Nimic, a spus el, încurcat. Dar nu te-am chemat pe nume niciodată până acum.
Ea a încuviințat, îngăduitoare, că adică era dreptul oricui să facă asta.
*
Pentru oameni, ziua de cincisprezece mai a fost aceea în care starea de urgență a încetat și, odată cu ea, statul în casă. Pentru natură, cincisprezece mai a fost ziua când au înflorit castanii.
Costi a așteptat-o pe Svetlana, ca să-i dea vestea asta. Dar fata n-a apărut în balcon. Atunci, și-a luat inima în dinți, a coborât să-și umple brațele cu florile acelea care nu aveau miros, dar care, cu ciorchinele lor strălucitoare și creponate ca niște lampioane, răspândeau voioșie. A așteptat, trecându-și, când și când, degetele prin părul care-i mijise de-a binelea, până când pianul a tăcut. Și atunci, netezindu-și pentru a zecea oară poalele cămășii și cu sufletul la gură, a sunat la apartamentul de alături. A așteptat câteva clipe, dar n-a răspuns nimeni. A ascultat, apăsându-și urechea de ușă, a strâns florile la piept, și-a mai trecut odată palma umezită prin furnicătura părului și, apropiind încet degetul de sonerie, a apăsat din nou. De data asta, s-a auzit un hârșâit, de parcă cineva ar fi tras un scaun dintr-o parte în alta, apoi un zăvor și ușa s-a deschis încet, pe măsură ce făptura din spatele ei se trăgea îndărăt. Costi a rămas în pragul ușii, descumpănit.
Privea același chip, cu ochii de o limpezime de azur, pielea coborând moale de pe pomeții săltați, ca o marmură albă șlefuită cu vârfurile degetelor, buzele proaspete ca o fragă răsărită din zăpadă. Același chip, încadrat, însă, nu de părul negru și mistuit, ca abanosul, ci de șuvițe blonde, dintre care unele cădeau în neorânduială, iar altele se împleteau într-o cunună pe creștet. S-au privit câteva clipe, ea cu un amestec de amuzament și nedumerire spre tânărul spilcuit și stângaci, strângând buchetul la piept, de parcă ar fi vrut să se ascundă în spatele lui, el, și mai încurcat, privind imaginea aceea a Sfintei Fecioare, cu trupul chircit în scaunul cu rotile.
Costi și-a aruncat privirile prin cameră, neajutorat, dar nu s-a mai arătat nimeni.
– Cine ești? a întrebat el nefiresc și încurcat, cu amintirile învălmășindu-i-se-n minte.
Ar fi fost mai bine să închidă ochii, pentru o clipă s-ar fi bucurat, căci vocea era aceeași:
– Dar tu cine ești?
Cine să spună că e, decât că viața lui nu mai înseamnă nimic altceva decât că o caută pe Svetlana. Așa că:
– Svetlana e acasă?
– Tu ești Costi! a spus ea, luminându-se. Ceea ce nu era un răspuns, dar sugera că răspunsul nu putea fi decât unul singur. Ți-am recunoscut vocea. Hai, intră!
El a așteptat câteva momente până ce ea s-a retras, trăgând înapoi roțile scaunului spre mijlocul camerei. Pentru Costi nu era o surpriză că apartamentul nu avea hol, intrarea dădea, ca la el, direct în sufragerie. Înseamnă că mai era o bucătărie și o cameră care putea fi dormitorul. A privit întrebător spre cele două uși, dar ele au rămas la fel de închise și lipsite de speranță.
– Eu sunt Tatiana, sora ei, a spus fata. Așază-te acolo, a adăugat, rămânând nemișcată și arătând doar cu bărbia. Pe masă sunt niște fursecuri, servește-te. Și, dacă vrei apă, mergi în bucătărie și-ți ia.
– Vreau, a spus el repede, nu pentru că i-ar fi fost sete, ci pentru că ar fi vrut să găsească singur răspunsul la întrebare. S-a întors după câteva clipe la fel de derutat, cu două pahare: M-am gândit că vrei și tu.
– Mulțumesc, a înclinat ea din cap. Pune-l pe masă.
Pe mijloc, încadrată într-o ramă din acelea argintii, de iarmaroc, zâmbea Svetlana, cu privirile întoarse, ștrengărește. Costi a rămas cu ochii pironiți asupra fotografiei, uitând să bea. A lăsat paharul încet pe masă, fără să-și ia ochii de la poză și s-a așezat doar ca să fie mai aproape de ea.
– Svetlana nu-i acasă, a spus ea, dacă, totuși, mai era nevoie.
– Unde a plecat? a întrebat el, neîncrezător, ca și cum ar fi zis, privind fotografia: uite-o aici!
– La Istanbul. E un autocar care pleacă chiar de aici, din Băneasa.
– La Istanbul, a repetat el, fără să înțeleagă. Ce face acolo?
– Acolo nimic. Ia avionul spre Doha. Și, de acolo, face escală pentru Sidney, în Australia.
Costi și-a întors privirile către Tatiana. Ea a dat din cap de parcă ar fi zis: Asta e!
– Așa departe?
– Pentru ea, nimic nu-i departe.
Costi a avut în fața ochilor imaginea Svetlanei, trăgând adânc aer în piept, pregătită să-și ia zborul.
– Dar cum așa, dintr-odată?
Era ciudat să vezi făptura aceea cu trupul schilodit zâmbind, ca și cum în viața ei nimic rău nu se întâmplase.
– Lucrurile astea așa vin, dintr-odată. Soră-mea a tot încercat, doi ani la rând, dar abia acum s-a nimerit. Probabil, datorită pandemiei, nu oricine vrea să stea aproape de ceilalți. Ea-i curajoasă, nu i-a păsat niciodată de ce-ar putea să se-ntâmple. Mi-ar fi plăcut și mie să fiu așa. Sau poate c-aș fi fost, cine știe…
Costi încă aștepta. Nici nu observase că florile de castan au rămas uitate pe mescioara de la intrare.
– A primit răspuns de la o companie maritimă, a explicat Tatiana. Face croaziere între Australia și Noua Zeelandă. A trimis și niște fotografii, au angajat-o imediat.
– Îmi închipui, dacă i-au văzut poza, a șoptit, pierdut, Costi. Acolo e Marea Tasmaniei.
– Da. De unde știi?
De parcă asta ar fi avut vreo importanță.
– Când a plecat? a întrebat și asta pentru el, care trăsese toată dimineața cu urechea, chiar avea importanță.
– Dimineață devreme, a chemat un taxi. Oricum, starea de urgență s-a terminat la miezul nopții. Autocarul a plecat din fața primăriei din Voluntari.
– Nu se poate…
– Ba da. Nu mai suntem în izolare. Poți să ieși liniștit din casă.
– Acuma, la prânz, mi se termină și mie carantina, și-a amintit Costi.
– Păi vezi?
– Dar nu se poate, s-a întors Costi la nelămuririle lui. Acum o jumătate de oră am auzit-o cântând la pian. Am așteptat să termine și am bătut imediat la ușă. N-avea cum să …
– Eu cânt la pian, a zâmbit Tatiana. Nu te uita că sunt așa. M-am îmbolnăvit de la un vaccin când eram mică. Numai fața și degetele de la mâini mi-au rămas tefere. Vezi că pot și să împing roțile de la căruț.
– Dar nu se poate! a insistat Costi. Am fost foarte atent, așa o și așteptam la balcon. Când era acolo cu mine, nu se-auzea nimic. Cum intram pianul se auzea din nou. Dacă nu cânta ea, de ce n-am auzit niciodată pianul când era cu mine?
– Ia te uită, s-a minunat Tatiana, ce anchete făcea băiatul! Dar să știi că ai nimerit-o! Nu cântam decât atunci când Svetlana era cu mine. Uite, vezi, degetele astea ce bine se mișcă. Umerii, în schimb, sunt înțepeniți. Abia pot să ridic mâinile până la clape, după aia n-am treabă. Dar mai sus, să dau paginile, nu mai pot. Și nici mintea nu mă ține să le-nvăț pe dinafară. Așa că eu cântam și soră-mea întorcea paginile.
– Bine, dar dacă ea a plecat, acum o jumătate de oră cine întorcea paginile?
– Nimeni. Înainte cântam Nocturnele de Chopin. Asta ce-ai auzit era Visare de Schumann. Partitura n-are decât o singură pagină. Nu trebuie nimeni să întoarcă paginile.
– Dar cum a putut să plece și să te lase așa? Cât timp o să cânți doar melodia asta de o singură pagină?
De fapt, acum își dădea Costi seama că Tatiana nu ridica din umeri, ei stăteau nemișcați, doar dădea din cap într-o parte și alta, dând iluzia că și-i ridică.
– Doar până după-masă, a spus ea, liniștită. Svetlana a aranjat pentru mine. A vorbit la primărie să-mi trimită o însoțitoare de toată ziua. La boala pe care o am, legea îmi dă dreptul la însoțitor plătit. N-am fost mereu așa, să știi. Eram două fete vesele, lumea întorcea capul după noi să ne vadă. De la vaccin, dintr-odată, toate mi s-au dat peste cap. Sunt ca o pisică de apartament, dacă mă scoți pe stradă, sunt terminată, nu pot să mă apăr nici de-un fir de praf. Și corpul a crescut pe apucate. Un cap și două brațe, restul e un ghemotoc de zgârciuri.
Vorbea cu seninătate, de parcă ar fi descris, în spatele unei vitrine, un exponat de muzeu. Costi nu s-a încumetat s-o contrazică, ba chiar, în adâncul sufletului, se vedea nevoit să-i dea dreptate.
– De-asta nu ieși pe balcon? a întrebat. Ți-e frică să nu te îmbolnăvești?
– Nu de-asta, a spus ea. Dar vezi, la ușa balconului, e un prag înalt și soră-mea n-a putut să mă salte deasupra.
– Știu pragul ăla, a spus Costi. Și florile astea, dacă tot le-am adus, să le pun în apă.
– Da, a mulțumit ea, cu vocea Svetlanei. Dacă tot le-ai adus.
*
Când a sunat iarăși, Costi își reluase ținuta ușoară, cu pantalonii sub genunchi și tricoul marinăresc, agățat, pe rând, de umerii lui. De data asta, n-a mai insistat, a așteptat cu răbdare până ce a auzit uruitul roților apropiindu-se. S-au privit iarăși tăcuți câteva clipe, de data asta nedumerirea venea din partea Tatianei.
– Așteptam însoțitoarea de la primărie, s-a justificat ea.
Costi a intrat, făcând loc unui sul lung, pe care-l ținea sub braț.
– Căruțul trebuie uns, a spus el. O să fac rost de niște ulei de mașină.
Tatiana s-a tras spre mijlocul camerei, ca și cum voia să întărească faptul că da, roțile căruțului trebuiau unse.
– Costi? a întrebat ea, apoi.
– Da, Tatiana.
– De ce faci tu asta pentru mine?
El a ridicat din umeri.
– Să zicem că din datorie?
– Ce datorie ai tu față de mine?
– Sunt noul tău însoțitor. Am fost la primărie și am aranjat. Trebuie numai să semnezi hârtia asta, că ești de acord.
A despăturit foaia și a așezat-o în poala ei.
– Costi? a întrebat ea iarăși.
– Da, Tatiana.
– Mie-mi trebuie cineva care să mă îngrijească.
– Păi n-ai spus mai înainte că mi-ai recunoscut vocea? Că adică ai tras cu urechea la ce vorbeam cu Svetlana pe balcon.
– N-am tras cu urechea. Am auzit fără să vreau.
– Și atunci, n-ai auzit că asta am făcut în Italia ani de zile? E meseria mea.
– Bine, dar tu ești bărbat!
– Și ce dacă? Știi, înainte de a pleca din țară, de fapt de-asta am și plecat, am picat la medicină. Acuma o să dau din nou, cât o să fiu student o să câștig și eu, în felul ăsta, ceva bani. Știi ce zice jurământul când te faci medic? Că pacientul e pacient, nici bărbat, nici femeie. Și să-ți mai zic ceva, ce nicio însoțitoare nu poate să facă. Pot să-ți întorc partiturile. Ții minte că am cântat în fanfară, știu notele.
Și, cu asta, Costi i-a întins un pix pe care-l scosese din buzunar. Ea a ezitat o clipă, apoi a coborât ochii pe foaie, a dibuit locul.
– Poți să-mi zici Tania, a zis, zâmbindu-i, cu hârtia semnată în poală.
Costi a împăturit-o, cu băgare de seamă, după ce s-a încredințat că semnătura e așezată unde trebuie. Apoi, și-a făcut privirile roată.
– Asta o s-o așezăm aici, a spus, arătând peretele.
– Ce-ai adus? a întrebat ea, trăgând de roți mai aproape.
– Harta Pământului, a spus el, lăsând sulul să se desfășoare. Cu toate mările. Uite aici, în dreapta jos, e Marea Tasmaniei și linia asta întreruptă unește Australia și Noua Zeelandă. Acolo o să fie Svetlana. Și când o să ne spună că e în altă parte, o să mergem și noi după ea.
– Când te uiți, pare așa de aproape!
– Poate că e aproape, cine știe…
Costi s-a dat un pas înapoi, apoi a mișcat puțin harta, să fie dreaptă și s-a întors zâmbitor către Tatiana.
– E timpul să facem o scurtă plimbare, a spus, lovindu-și palmele. Și pe urmă exersăm la pian.
– Unde ne plimbăm? a întrebat ea, derutată.
– Pe balcon.
– Am încercat. Scaunul nu încape pe ușă. Și pe urmă, mai e și pragul.
– Scaunul cu rotile îl lăsăm aici. Mergem numai noi. Hai, prinde-mă pe după gât și te trec pragul în brațe.
– Bine că măcar nu pot să mă îngraș, cu boala asta, a zâmbit ea.
A săltat-o cu ușurință. Gleznele îi erau atât de subțiri, încât încăpeau amândouă în căușul palmei. Costi s-a ferit într-o parte, să n-o lovească.
– Te punem aici, în balansoar, a spus.
I-a așezat picioarele unul lângă altul, a făcut semn, stai o secundă, a adus o pătură pe care i-a așezat-o pe genunchi.
– Și tu unde-o să stai? a întrebat ea. Nu e loc decât de-un singur scaun.
– Eu merg în balconul meu. Așa o să putem sta liniștiți de vorbă.
– La doi metri distanță, a râs ea.
– Lasă-i în pustii de doi metri, a glumit el. Așa au dispărut și dinozaurii.
Din locul în care era, în balconul lui, Tatiana îi oferea imaginea sublimă a chipului ei, încât puteai uita stricăciunile pe care trupul le îndurase.
– Ce frumos e! a spus ea. Aici sus suflă vântul, jos e liniște, nu se mișcă nicio frunză.
– Sunt zile speciale ale anului, care n-au niciun sfânt în calendar. Ziua în care înfloresc caișii, când se deschid florile de castan, când dau teii în floare.
– Și trandafirii? a întrebat ea. Mie îmi plac trandafirii.
– Atunci, pentru tine e sărbătoare mereu. Nu e zi să nu se deschidă un trandafir.
– Ce bine, nu-i așa? a spus ea, căutându-și sub pătură genunchii cât niște coji de nucă.
– Știi, a spus el, arătând priveliștea, acolo unde linia orizontului se pierdea într-un fel de ceață. Mi-ar fi plăcut ca Svetlana să plece undeva mai aproape de noi. De pildă, în Mediterana sau în Caraibe.
– Marea Caraibelor nu e așa de aproape.
– E tot în emisfera nordică.
– Și ce dacă?
– Vezi tu, când privesc stelele noaptea, de aici din balcon, m-aș putea gândi la ea, că privește același cer și parcă am fi împreună. Acolo unde e ea acuma cerul e altfel, și stelele. Ei văd Crucea Sudului, pe care noi n-o vedem.
– Svetlana a fost mereu o fată ciudată, nu stă niciodată unde-o pui.
– Știi ce? i-a sugerat Costi. Împinge-te cu mâinile de balustradă, să te legeni.
După câteva clipe s-a auzit scrâșnetul lemnului uscat și chicotitul victorios al fetei.
Apoi, Costi a închis ochii. Vocea care se auzea din balconul de alături era a Svetlanei și lemnul uscat ca al vechilor corăbii închipuia legănarea corpului ei. Bărbatul s-a lăsat purtat de senzația aceea plăcută de plutire peste acoperișuri, împreună cu femeia pasăre, în căutarea mării.
E din nou o amiază caldă și târzie. Seara se însăilează ca o picătură de cerneală lăsată să cadă în apă. Din curtea mea văd cele două balcoane de la etajul șase și cele două capete ițindu-se peste balustradă. Ei povestesc mai departe, dar eu nu mai aud ce-și spun. Povestea mea despre ei se oprește aici.
De azi nu mai suntem în stare de urgență. Aerul nu și-a tocit încă zimții, virusul nu a dispărut, o să ne obișnuim cu el, o să intre în ordinea firească a lucrurilor. Dacă ar exista un Tabel al lui Mendeleev cu viruși, iată o căsuță până acum goală în care și virusul ăsta să fie așezat.
Odată cu starea de urgență, a încetat și izolarea. Las încet capacul stiloului să cadă peste ultima foaie, pe jumătate scrisă, pe jumătate albă. Și acum vă rog să mă iertați, am ceva treabă-n oraș.
1-10 mai 2020