„Ceea ce vreau să analizez este distrugerea formelor interioare.[…] Prima dintre acestea implică poziția civilizației superioare. Cultura occidentală funcționa pe baza presupunerii […] că propria ei moștenire, repertoriul ei de recunoașteri identificatoare, însemna, de fapt, ‘tot ce-i mai bun din ce s-a spus și s-a gândit’. Având origini iudeo-elenice […] istoria occidentală își dezvoltase forța privilegiată a existenței. […] Stabilitatea aceasta nu a fost afectată până în anii 1929-1930. Atracția carismatică exercitată de „formele barbare” asupra imaginației plastice și muzicale […] a provenit din mai multe surse complexe. Dar ea nu poate fi disociată de catastrofa războiului mondial și de vidul subit de valori clasice. Măștile africane care se strâmbă în arta postcubistă sunt împrumuturi din și pentru disperare. Însă nici aceste insinuări explozive din exterior nu au negat moștenirea occidentală. Ea a continuat să ofere fundamentele ordinii și ale continuității neîntrerupte a forței intelectuale care a făcut de fapt din omul european și anglo-saxon, în mare măsură, stăpânul globului.
[…] Propagandiștii și pseudofilozofii au familiarizat Occidentul cu noțiunea că omul alb a fost și este o lepră pe fața pământului, iar civilizația lui este o impostură monstruoasă sau, în cel mai bun caz, o prefăcătorie șireată și crudă în scopul exploatării militare și economice. Pe diferite tonuri de isterie punitivă, ni se spune că fie cultura noastră este sortită pieirii […], fie ea poate fi resuscitată numai printr-o transfuzie violentă a acelor energii, a acelor moduri de simțire care sunt cele mai reprezentative pentru popoarele din Lumea a Treia. ’Spiritul’ adevărat este al lor, a lor – frumusețea culorii negre și a erosului. Neoprimitivismul acesta (sau masochismul acesta penitent) își are rădăcinile în miezul crizei occidentale…[…] Lucrul pe care vreau să-l remarc este evident: nu există cale de întoarcere la centralitatea pierdută. Pentru majoritatea ființelor care gândesc, cu siguranță pentru tineret, imaginea garantat superioară a culturii occidentale întruchipând suma forței morale și intelectuale este fie o absurditate cu nuanțe rasiste, fie o piesă de muzeu. În America, în special – iar America reprezintă, astăzi, principalul generator și depozit de resurse culturale -, pivotul sigur al geografiei clasice s-a frânt iremediabil.” (subl. mea, N. Pr.)
„La fel de adevărat este faptul că – într-o măsură care încă trebuie determinată de către istoricii societății și ai economiei – multe dintre surplusurile, zonele de destindere și ierarhiile implicite din cultura occidentală se inspirau din subjugarea altor rase și continente. Acest lucru nu este eradicat, ci doar moderat, de elementele incontestabile de schimb creativ și de import benefic ale colonialismului. Relațiile de putere, specifice și deseori nejustificate, cu și față de restul lumii energizau superioritatea culturală a Occidentului. Dar, pentru a fi văzută în ansamblu, și incriminarea trebuie interiorizată: chiar în cadrul civilizației clasice și europene, numeroase împliniri reprezentative – de ordin literar, artistic, filozofic – sunt inseparabile de mediul absolutist, de nedreptatea socială dusă la extrem, de violența, chiar flagrantă, în care au înflorit. Pentru a fi dezbătută cu seriozitate, problema ‘culpabilității civilizației’ nu trebuie să includă doar colonialismul și rapacitatea imperiilor, ci și caracterul adevărat al relațiilor dintre producerea marilor opere de artă și de gândire, pe de o parte, și producerea regimurilor violente și represive, pe de altă parte. Pe scurt, este vorba de o dezbatere care nu implică numai dominația omului alb în Africa sau India, ci și, de fiecare dată în stil propriu, familia de Medici, Racine la Versailles și genialitatea din prezent a literaturii ruse. (În ce sens stalinismul este condiția necesară pentru un Mandelștam, un Pasternak, un Soljenițîn?).”
Acestea sunt fragmente din eseul lui George Steiner (1929-2020), În postcultură, din volumul În castelul lui Barbă-Albastră. Câteva însemnări pentru o redefinire a culturii, apărut în 1971. Rețineți anul: 1971! (Traducere de Ovidiu D. Solonar. Humanitas, 2013)
Și iată o sentință care poate încheia en fanfare aceste considerații:
„Celor cărora le negăm dreptul la exprimare le luăm umanitatea.”
Selecție: Nicolae Prelipceanu