interviu

Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/viatarom/public_html/revista/wp-content/themes/twentyfifteen-child/content.php on line 23

GUZEL IAHINA: ÎNȚELEGEREA ESTE UNUL DINTRE PRIMII PAȘI SPRE ACCEPTAREA ȘI RECONCILIEREA CU PROPRIUL TRECUT

Articol publicat în ediția 9/2020

Stimată Guzel Iahina, că vreți ori că nu vreți, sunteți astăzi un nume celebru nu doar în spațiul literar sau publicistic rus, dar și în lume. Curiozitatea ne împinge să aflăm, din câteva secvențe de amintiri biografice, pe care am dori să ni le povestiți, care au fost momentele cruciale din viața Dvs. ce v-au marcat viitoarea carieră de scriitor?

M-am născut în 1977 în URSS și mărturisesc că mă bucur foarte mult că aparțin tocmai acestei generații a copiilor sovietici. Etapele psihologice ale maturizării noastre au coincis în mod uimitor cu etape cruciale ale istoriei Rusiei contemporane, au fost însoțite de ele.

Noi, cei care ne-am născut la mijlocul și la sfârșitul anilor ʼ70 ai secolului XX, am prins Uniunea Sovietică și am reușit s-o ținem minte bine, deși erau ultimii ani ai unui imperiu muribund. Am fost pionieră, am crezut sincer în idealurile regimului comunist și l-am considerat singurul posibil pentru viitorul Pământului, am stat de gardă la monumentele eroilor în zile de sărbătoare, am plâns la poveștile despre comisarii roșii care au pierit în Războiul Civil… Viața mea era foarte confortabilă și veselă în țara mea, în „marea și prietenoasa familie a popoarelor sovietice”. Iar pentru un copil mic nu e nimic mai bun decât să trăiască într-o familie prietenoasă, cu conștiința dreptății acestei lumi.

Prăbușirea imperiului sovietic a avut loc când generația noastră era adolescentă – în anul 1991, când URSS a încetat să existe, aveam 14 ani. Și tot ce este propriu adolescenței – rebeliunea, negarea fostelor idealuri, respingerea autorității părinților, nevoia de libertate maximă – toate acestea generația noastră le-a primit deodată nu numai în viața proprie, ci la nivel de țară. Idealurile comuniste au fost înfrânte, în țară s-a instaurat o libertate de neimaginat până atunci – și a cuvântului, și a faptei. Arhivele au fost deschise, adevărul despre trecutul comunist ne-a izbit în plex, iscând o indignare incredibilă, mergând până la respingere. Revolta adolescentină a generației noastre părea să aibă ecou în Rusia întreagă.

Perioada de liniștire și de construire conștientă a vieții au fost, pentru generația noastră, anii „sătui“, nuli – deja epoca președintelui Putin, a prețurilor mari la petrol și a construirii Rusiei noi, moderne. A fost, ca să ne exprimăm în limbaj economic, și epoca acumulării inițiale de capital, și aceia dintre noi care au dorit au putut să pună bazele unei afaceri sau să-și dezvolte cariere profesionale.

Am avut norocul de a cunoaște, la o vârstă deja conștientă, trei Rusii foarte diferite – cea sovietică, cea a lui Elțîn și cea a lui Putin. Cred că e un mare noroc să trăiești alături de patria ta etape istorice atât de diferite. Firește, asta ne-a format generația.

După Zuleiha deschide ochii (2015), bestseller mondial, în care dezvăluiți în tonuri grave viața în infernul concentraționar comunist, în Copiii de pe Volga „atacați” subiectul unui alt univers închis: Republica Sovietică a Germanilor și vicisitudinile istoriei abătute asupra locuitorilor ei. Întâmplător sau nu, acțiunea ambelor romane „eclozează” în timpul istoric al dictaturii sovietice. Cât vă este de apropiată istoria aceasta a durerii, pe fundamentul căreia Dvs. vă țeseți trama poveștilor?

Mă emoționează incredibil anii sovietici timpurii – primii douăzeci de ani de după Revoluția Socialistă din 1917. Este epoca împletirii nemaiîntâlnite a unor evenimente istorice tragice și a unei nemaivăzute elevații ideologice.

Pe de o parte, în aceste două decenii au venit și Revoluția comunistă, care a pus o țară gigantică pe alte „șine” istorice, și Războiul Civil, în care s-au ciocnit nu numai reprezentanții a două fronturi ideologice diferite (adepții noului regim „roșu“ și cei ai vechiului regim țarist), dar, în mare măsură, și uriașa țărănime a Rusiei rurale s-a luptat cu proletariatul marilor orașe. Și Marea Foamete din 1921-1922, când au fost sărăcite 35 de gubernii rusești cu o populație totală de 90 de milioane de oameni (specialiștii în istorie lărgesc granițele acestei foamete până la cinci ani). Și comunismul de război, și teroarea rechiziționărilor, și colectivizarea, însoțită de deschiaburire (unii istorici o numesc „desțărănirea” Rusiei, căci au fost supuse represiunii și distruse foarte multe gospodării țărănești). Și uriașul vagabondaj din țară, când un milion și jumătate de copii fără adăpost hoinăreau pe străzi. Și încă o mare foamete, cea din 1932-1933. Și marea teroare stalinistă, care a trimis milioane de cetățeni sovietici în Gulag. Și deportarea unor populații întregi din locurile natale în cotloane îndepărtate ale Uniunii Sovietice.

Pe de altă parte, în aceleași două decenii în țară a fost observată o elevare spirituală nemaivăzută: oamenii credeau sincer și fierbinte într-un viitor luminos și făceau orice le stătea în putință, fără să se cruțe câtuși de puțin, ca să-l grăbească. Acest entuziasm incredibil răzbate din textele și filmele create pe vremea aceea – anii ʼ20 sunt considerați pe bună dreptate în Uniunea Sovietică o epocă a înfloririi și pentru literatură, și pentru cinematograf. Esenin, Maiakovski, Bulgakov – cele mai bune opere ale lor au fost concepute și create în anii aceia. Eisenstein, Kuleșov, Vertov – filmele lor, precum și studiile teoretice în arta filmului au dus cinematograful rusesc în avangarda celui mondial. În anii ʼ20, în Rusia, a fost creată o întreagă mișcare artistică – constructivismul. Toate acestea au fost, desigur, rezultatul uriașei credințe în „mâinele luminos”.

Această împletire de tragic și cumplit cu lumină și sinceritate este neînchipuit de dramatică și neînchipuit de interesantă. De aceea, pentru mine epoca sovietică timpurie e ca un magnet. Și acțiunea ambelor mele romane se petrece atunci.

În Copiii de pe Volga, lăsând la o parte împletitura năucitoare de fantastic și real, scenele de un lirism amețitor alternează cu fișe de analiză și portrete psihologice care se pot decoda câteodată chiar în zona clinică – așa cum e cazul celor ce-l au în centru pe El, Dictatorul Stalin – contribuind la apariția în timpul lecturii a unei stări de emoție agresivă. Ați urmărit, prin această suplețe stilistică, un exercițiu de exorcizare a Răului? Are romanul, pe lângă un prețios substrat recuperativ, și o funcție curativă, terapeutică?

Romanul Copiii de pe Volga are treizeci de capitole, dintre care patru închinate Lui – lui Iosif Stalin. El nu este numit, dar un cititor atent înțelege din prima clipă despre cine e vorba. În aceste patru capitole am vrut să arăt diferitele etape ale relației dintre conducerea statului sovietic și micile etnii care populează țara. La începutul carierei sale politice, Stalin a fost comisar al poporului pentru naționalități și de aceea a participat nemijlocit la soarta multor populații sovietice. Mai târziu, când era conducător oficial al URSS, el a primit titulatura de „părinte al popoarelor“ (așa era numit în presă).

Nu mi-am propus să-l prezint pe Stalin ca pe „un diavol cu coarne”, să-l zugrăvesc numai în negru. Mai degrabă dimpotrivă, am încercat să-l înțeleg. Ce motivații l-au determinat pe „părintele popoarelor” să înceapă epurarea naționalistă a țării, în urma căreia mii de oameni au avut de îndurat represiuni exclusiv din cauza apartenenței naționale, fiind strămutați în alte colțuri ale țării, trimiși în Gulag, uneori împușcați? Ce putea el să simtă în legătură cu asta? De ce se temea?

Voi observa în paranteză că în discuțiile cu editorul german s-a ivit chiar următoarea întrebare: nu e cam uman chipul conducătorului sovietic în acest roman? De ce încearcă sentimente atât de profund umane precum inspirație, entuziasm, emoție poetică, dragoste de patrie? Nu pare asta o tentativă de a-l justifica pe Stalin? În opinia mea, poziția autorului în legătură cu Stalin și regimul lui tiranic este exprimată absolut univoc în roman. Am vrut să înțeleg ce îl mâna pe Stalin, nicidecum să-l justific.

Cred că înțelegerea este unul dintre primii pași spre acceptarea și reconcilierea cu propriul trecut. Noi, în Rusia, încă ne luptăm cu trecutul sovietic – nu încetează discuțiile aprinse despre el, se scriu cărți și se fac filme, izbucnesc scandaluri. Toate acestea arată că trecutul este studiat intens. De aceea, cred eu, atât scrierea unui roman istoric despre perioada sovietică, cât și citirea lui atentă este o terapie. Astăzi, romanul istoric preia funcția unei cercetări terapeutice a trecutului.

Romanul istoric mai are o funcție, nu mai puțin importantă – legătura dintre generații. Știm puține adevăruri despre perioada sovietică timpurie: aproape tot ce s-a scris în anii aceia este îmbibat de ideologie, iar cei care au supraviețuit evenimentelor de atunci (pentru mine asta e generația bunicilor) au povestit foarte puțin despre experiența lor. De altfel, această generație este numită la noi „generația tăcută”. Un roman istoric bun îți permite să te apropii puțin de acea epocă, să înțelegi ce puteau simți și gândi bunicii și bunicile noastre în tinerețe (de exemplu, primul meu roman, Zuleiha deschide ochii, l-am scris pentru a o înțelege mai bine pe bunica și a-i dezvălui caracterul).

Deși mi-ar plăcea să cred că, alegând patronimul schulmeister-ului, v-ați gândit un pic și la titanul omonim acestuia, Johann Sebastian, e limpede că, prin maniera contrapunctică la care recurgeți, ați plămădit figura lui Iakob Ivanovici Bach, în contrapondere, ca echivalent temperamental al terifiantului Iosif Visarionovici Stalin. Statura „părintelui popoarelor”, dominatoare și monstruos de înaltă – printre altele, descrierea vizitei la Pokrovsk este fabuloasă – în opoziție strivitoare cu silueta lui Bach, ștearsă, devitalizată, insignifiantă, căci el e unul dintre piticii pe care calcă cizma tiranului, ni se pare a fi calea de intrare în teritoriul istoric al romanului. Ați avut acces la arhive, pentru a realiza componentele reale ale portretului lui I. V. Stalin?

Putem spune că romanul Copiii de pe Volga este despre doi tați. Unul este „părintele popoarelor”, Iosif Stalin. Celălalt, un părinte uman, personajul principal al romanului, profesorul Bach, care crește doi copii adoptivi. Am vrut să arăt diferența dintre relațiile acestor doi părinți cu copiii lor. În timp ce părintele uman își sacrifică viața pentru a-i crește pe cei doi copii, „părintele popoarelor” este din ce în ce mai crud și mai inuman.

Dezvoltarea acestor două personaje este construită în oglindă. Acțiunea romanului se întinde de-a lungul a douăzeci și doi de ani, și ambii părinți trec în această perioadă prin diferite etape ale relației lor cu propriile frici: profesorul Bach se pierde întreaga viață în diferite spaime, dar în cele din urmă le alungă și se eliberează; Stalin, dimpotrivă, parcurge drumul de la euforia puterii și sentimentul dragostei de patrie la o spaimă paranoică și un sfârșit lipsit de glorie într-o mașină blindată.

Despre Iosif Stalin s-a scris atât de mult, încât nici n-am avut nevoie să merg la arhive – mi-au fost de ajuns mărturiile existente pe Internet. Dar, trebuie să recunosc, nu mi-am propus să creez un portret psihologic absolut exact. Descrierea imaginii umane adânci m-a preocupat în crearea portretului personajului principal, profesorul Bach. În construirea imaginii conducătorului a fost vorba mai degrabă despre descrierea ideii de tiranie în sine, descrierea unui concentrat de ideologie sovietică. Nu am descris doi oameni, pe Vladimir Ulianov și pe Iosif Djugașvili (acestea sunt numele de familie reale ale lui Lenin și Stalin), ci am descris statul sovietic.

Apropo, capitolele despre Stalin au fost scrise primele – ele au devenit acel camerton care a dat tonul întregului subiect al romanului.

Ficțiunea inserată pe real susține întreaga construcție narativă și, în același timp, nutrește zona reticulară simbologică de adâncime. Interesul pentru acest ținut cu oameni tenace și hotărâți – a cărui magie amintește poate și de Macondo al lui Márquez, dar și de Yoknapatawpha lui Faulkner – apoi, descrierile stepei, imaginată în mentalul colectiv al locuitorilor din Gnadental un fel de hic sunt leones, cu superbele ei peisaje, evocate cu atâta pasiune și naturalețe (am determinat pe hartă, combinând ediții vechi, editate înainte de 1941, anul desființării RSSAG-Volga, cu cele actuale), par să aibă legătură cu unele detalii ale biografiei Dvs. Impulsurile le-ați sublimat, apoi, într-o epopee pe cât de răscolitoare, pe atât de fascinantă. Cât e ficțiune și cât e realitate documentară în această epopee (la urma urmelor, și Homer a pornit tot de la o realitate, nu-i așa…)?

Am vrut să creez o istorie care să funcționeze pe două niveluri, sau pe două „etaje”: pe de o parte, să reflecte cu acuratețe istoria Republicii germanilor de pe Volga, să fie veridică istoric, impecabilă, chiar, din punctul de vedere al adevărului istoric și etnografic. Iar, pe de altă parte, să funcționeze ca un mit – despre un om care se străduiește să fugă de timp, de procesul istoric.

Pentru crearea primului „etaj”, a trebuit să studiez multe materiale: și lucrări ale istoricilor, lingviștilor, etnografilor care s-au ocupat de Republica Germanilor de pe Volga, și cărți scrise chiar de germanii din Povolgia care au supraviețuit Revoluției și primilor ani sovietici. De altfel, aceste cărți nici nu sunt atât de multe: pe unele le-am găsit în arhivele bibliotecilor moscovite, pe altele le-am împrumutat grație unui abonament internațional de la biblioteci din Viena și München. În treacăt fie spus, aceste cărți sunt tipărite în alfabet gotic – am fost nevoită să învăț să-l descifrez.

Astfel că în roman, există foarte mult adevăr, atât istoric, cât și etnografic. Sigur, acest adevăr este spus cu mijloace literare, ici-colo chiar într-un limbaj de basm, pentru crearea unei atmosfere mitologice. De exemplu, în calendarul scris de Bach fiecare an corespunde unui eveniment istoric real. Anul Celor Flămânzi (1921) este anul în care în țară a fost o foamete nemaivăzută. Anul Copiilor Morți (1922) – anul în care vagabondajul a ajuns la apogeu în Rusia sovietică, un milion și jumătate de copii fără adăpost rătăceau prin țară. Anul Recoltei Nemaivăzute (1926) – anul unor recolte de grâne extraordinare în toată țara. Anul Grânelor Tăinuite (1928) – anul în care a început deschiaburirea activă a țăranilor, adică exproprierea și rechiziționarea tuturor grânelor pe care le aveau, iar țăranii își ascundeau recoltele. Astfel, sub denumirile mitologice este ascunsă carcasa rigidă a faptelor istorice reale care compun istoria reală a Povolgiei germane.

Până și cele mai mărunte detalii, care ar putea părea cu ușurință invenție auctorială, sunt toate adevărate: și rețetele culinare, și textele cântecelor, ale proverbelor și zicătorilor, superstițiile, tradițiile, îmbrăcămintea, înjurăturile, anecdotica. Până și rețetele caraghioase de medicină populară pe care le folosesc eroii – ungerea rănilor cu bălegar sau vindecarea panarițiului prin introducerea degetului bolnav sub coada unei găini adormite sunt absolut adevărate.

Astfel, romanul este compus din bucățele de adevăr, ca un mozaic: de la distanță se vede povestea inventată și întrucâtva mitologică despre profesorul Bach și copiii lui, dar, privind mai de aproape, se văd miile de fărâme de adevăr din care este compus tabloul.

Copiii de pe Volga este, în egală măsură, și o imnodie, un cântec de slavă, un imn nesfârșit dedicat marelui fluviu. Într-un text de-al său, Bach chiar scrie despre sentimentul marelui fluviu, inoculat locuitorilor încă de mici. Volga e Mama, e Tata, e mitul inițial, este puterea, este iubirea, este măreția, e hrana, e podul ce unește, e miracolul vieții, e factorul fertilizator și, am spune, inseminator. Fiindcă din ea se naște lumea. Volga este totul. E Principiul universal. E meridianul care, în obârșia mentală a gnadentalienilor, împarte mapamondul în două. Am vrea să știm: vă considerați un copil al Volgăi, iubiți fluviul acesta așa de puternic, încât să vi-l asumați ca pe un Părinte tutelar, ca pe un Demiurg mutat pe pământ?

Sigur, romanul Copiii de pe Volga este și o odă, un imn nesfârșit închinat Volgăi (de altfel, deși în original titlul este Copiii mei, în majoritatea edițiilor străine cartea a apărut sub titlul Copiii de pe Volga). M-am născut pe malul acestui fluviu și am crescut scăldându-mă în el. Îi cunosc toate nuanțele și parfumurile, o cunosc pe orice vreme și în orice anotimp al anului.

În timp ce mă pregăteam pentru scrierea cărții, am descoperit că această dragoste pentru Volga exista și în inimile germanilor din Povolgia. Iată, de pildă, ce scrie la sfârșitul secolului al XIX-lea Georg Dietz, un jurist german din Saratov, în jurnalul său: „Noi, locuitorii liberi de pe Volga… suntem niște recidiviști iremediabili: oricât de departe ne-ar purta destinul, mai devreme sau mai târziu ne vom întoarce la Volga noastră.” Astfel de cuvinte sincere putea scrie numai un om pătruns de o dragoste adevărată. Iar, într-o relatare a unui alt locuitor de pe Volga, Ferdinand von Wahlberg, am descoperit o poveste despre cum la nașterea fiecărui copil o zână îi suflă acestuia în inimă dragostea pentru Volga. În proverbele și zicătorile germanilor de pe Volga, în textele cântecelor lor, în jurnale – peste tot am găsit un puternic sentiment față de Volga. Dragostea pentru acest fluviu unește toate populațiile care trăiesc pe malurile lui – și tătari, și ruși, și ciuvași. Și, cândva, au fost acolo și germani. Înțelegerea acestui lucru m-a ajutat în scrierea romanului.

Volga este un personaj foarte important al cărții. Romanul începe cu cuvântul „Volga” și se încheie cu un capitol întreg care se petrece în apele ei. Volga apare mereu în text: fie doar se zărește pe fereastră, fie devine un fundal al evenimentelor, fie apare în dialoguri. Este și cea mai mare entitate a naturii, determinând viața celor care-i populează malurile; și cea care-i hrănește, și sursă de inspirație, și izvor de frumusețe, și apărător. Iar la sfârșitul romanului Volga se transformă într-un simbol al epocii și al procesului istoric însuși – el curge pe lângă eroi și uneori pare că-ți poți petrece întreaga viață pe mal, fără să intri în apă. Dar mai devreme sau mai târziu toți ajung să cadă în acest proces istoric, să devină parte a istoriei țării lor, așa cum s-a întâmplat cu profesorul Bach. Pentru că de timp, de istoria propriei țări, n-ai cum să fugi.

Ca o curiozitate, detaliul biografic că ați urmat cursurile Academiei de Cinematografie, secția scenaristică, poate fi pus în legătură cu faptul că romanele Dvs. sunt foarte vizuale, incitând la o lectură aproape filmică?

Încă de mică am visat la cinematografie – voiam să mă fac regizor. Am absolvit școala de cinematografie la o vârstă deja înaintată. Aș putea numi cinematograful o artă definitorie. Mărturisesc că mi-e mai ușor să văd o poveste pe „ecranul” interior sub forma unei serii de scene și să redau în cuvinte cele văzute decât să dezvolt subiectul pornind de la o idee abstractă. Încerc să urmăresc principiul de bază al artei cinematografice – să arăt interiorul prin intermediul exteriorului.

Primul meu roman (Zuleiha deschide ochii) a fost scris inițial ca scenariu, pe care l-am dezvoltat ulterior într-un text literar. Al doilea roman (Copiii de pe Volga) a fost scris direct ca text literar, dar și în cazul lui am apelat deseori la rețete din scenaristică.

Titlul original al romanului, Copiii mei, amintește nu doar de formula celebră a Ecaterinei Cea Mare, dar are cadența și parfumul unei litanii îngânate de Volga, ca un cântec de leagăn, pentru că el e matricea sfântă, tutelară, fertilizatoare (ce ne amintește de alte cursuri de apă legendare, precum Iordan, Nil, Gange, Amazon, Dunărea, și ele, cântate în fel și chip!). Secvența cu micuța Anntche care plonjează fără frică, rostogolindu-se din barca tatălui său în apele fluviului, parcă spre a-l cunoaște în profunzime, este de o originalitate semantică miraculoasă. Sacramentală. Căci pare, de fapt, o imersie în sacru, care o va întări. Poate că tocmai de aceea, urmașii acelor copii de odinioară, ocrotiți de Volga, sunt neînfricați, frumoși, puternici, răzbătători, capabili să îngenuncheze, prin forța lor, Istoria. Am descoperit oare una dintre coordonatele pozitive ale mesajului transmis de romanul Dvs., doamnă Iahina?

În 1941, germanii sovietici au fost deportați din regiunea Volgăi: 438.000 de oameni au fost deportați de pe malurile natale ale fluviului în Siberia, Altai, Kazahstan. A fost o deportare totală pe criterii naționale: nici măcar un singur etnic german n-a putut scăpa. Inițial am vrut să scriu tocmai despre această pagină – cea mai tragică – de istorie a germanilor de pe Volga. Studiind însă materialele în vederea scrierii romanului, m-am îndrăgostit iremediabil de lumea originală, vie, savuroasă a Povolgiei germane și am hotărât să scriu despre ceea ce a fost înainte de deportare – adică despre această lume deja îngropată, în încercarea de a o smulge din uitare.

Oricărui cititor care cunoaște istoria îi este limpede tot timpul că ceea ce este descris în roman – toți acei coloniști caraghioși cu tradițiile lor de veacuri și chiar coloniile în sine, cu bizarele lor denumiri nemțești, cu colhozuri, gazete, dialecte, tractoarele Karlik – toate acestea vor dispărea curând. Povolgia germană va înceta să existe. Această înțelegere a sfârșitului apropiat adaugă o dimensiune tragică poveștii.

Mi-am dorit foarte mult să contrabalansez acest material greu – să dau și câteva coordonate pozitive (după cum atât de precis ați remarcat). O astfel de coordonată a devenit marea iubire: a profesorului Bach mai întâi pentru o femeie, apoi pentru fiica adoptivă; a vagabondului kârgâz Vaska pentru „sora” lui, Anntche; a tuturor coloniștilor pentru Volga. O altă astfel de coordonată am încercat s-o creez prin comic: numele și descrierile coloniștilor, superstițiile și zicalele caraghioase, situațiile anecdotice. Și a treia, prin dezvoltarea eroului principal: după ce trece prin multe spaime și pierderi, el nu deznădăjduiește, ci reușește să ajungă în echilibru cu lumea, își găsește o liniște filozofică, își alungă frica și crește în interior, devine la fel de mare ca însăși Volga.

Vă mulțumim și așteptăm nerăbdători clipa viitoare, când ne vom cufunda, cu patimă și interes, în adâncimile mirobolante ale unei noi povești semnate de GUZEL IAHINA. Chiar așa, ce urmează după Copiii de pe Volga?…

E întotdeauna mai bine să vorbim despre cele făcute, firește, așa că, deocamdată, mă voi limita la un răspuns scurt: lucrez la un al treilea roman și sper din toată inima să-mi iasă.

Interviu realizat de FLORIN TOMA
Traducerea: LUANA SCHIDU