tema VR
Bogdan Ghiu

Misterele Bibliotecii

Articol publicat în ediția 10/2020

Dintotdeauna mi-am dorit nu numai să am, ci de-a dreptul să locuiesc, să trăiesc, într-o bibliotecă. Astfel încât nu prea înțeleg, sau mă fascinează pervers planurile actuale de case, de interioare așa-zis minimale, de fapt goale, golașe, pleșuve, interioare fără interioritate – de netrăit și de nelocuit. Cum să viețuiești direct între niște pereți, care pe partea cealaltă sunt ziduri? Cum să nu te despartă nimic față de ceea ce te desparte de lume, cum să nu te protejeze nimic față de ceea ce te protejează de ceilalți? Ceva „în plus” care, altfel spus, în același timp să te apropie și să te unească, să „negocieze” stabil, arhitectonic, dificila, imposibila, inevitabila relație cu ceilalți, cu Lumea.

A trăi „direct” într-o casă, într-un interior mi se pare înspăimântător, abominabil. Aceea nu e casă!

Pentru mine, pereții unei case, ai unui adevărat interior, nu pot fi decât din cărți. Abia rafturile cu cărți ale unei biblioteci pot „capitona” și defini un interior și cultiva o interioritate neruptă de lume.

Când te gândești la ideea de bibliotecă îți vin, firește, în minte Borges sau Umberto Eco, în cazul acestuia din urmă în special, dar nu numai, prin fantasticul film realizat în propria bibliotecă-labirint.

Biblioteca-Paradis și Biblioteca-Labirint, așadar. În care locuitorul bibliotecii (căci, vom vedea, dar trebuie să ne gândim încă de pe acum, în ce măsură se poate spune despre cineva că „are” o bibliotecă, că este posesorul, proprietarul unei biblioteci, fie ea și personală?) este acea ființă hibridă fabuloasă în sine când Minotaur, când Tezeu, și în care fiecare „temă de cercetare”, sau pur și simplu fiecare întrebare, gând, iscodire este un fir al Ariadnei, de fiecare dată diferit, și care, la fel ca și ezitarea sau distincția anterioară, aceea dintre Tezeu și Minotaur, manifestă suprema ambiguitate, duplicitate de a nu te lăsa să știi cu precizie când te scoate din labirint sau când te afundă și mai mult în el, și ce este mai bine: să ne pierdem în labirint sau de labirint, din labirint? Nu cumva labirintul, din perspectiva „instrumentalizării” lui metaforice pentru descrierea bibliotecii, este de fapt nu o capcană, ci un adăpost, suprema salvare? Nu cumva abia pierzându-ne în labirint ne salvăm? Și nu cumva Tezeu nu vrea, de fapt, să ucidă Minotaurul, sau nu vrea să-l ucidă decât pentru a-i putea lua locul și locui în locul lui, în adâncul labirintului fără centru, dar care se centrează oricând, în funcție de „căutări” și de cercetări?

Locuitorul bibliotecii este poate – gând de nemărturisit – tocmai Tezeu, care a luat locul Minotaurului. Cum să lași așa ceva la vedere, în văzul lumii? Cum să nu ascunzi un astfel de adevăr după pereți groși, deși și denși de bibliotecă? Și nu tocmai asta înseamnă o bibliotecă, nu tocmai așa ceva, o astfel de transmutație și de devenire face ea cu putință, trebuind să o ascundă, să o ferească? Dacă de fapt stăm afară, pe margine, și pândim câte un fir al Ariadnei care să ne permită să ne „pierdem” în labirint, în bibliotecă, pentru a rămâne prizonierii și paznicii acesteia? Oare nu tocmai asta, de nemărturisit, visăm?

Biblioteca, așadar, la fel ca și Cartea, pe care, în același timp o ridică la putere și o relativizează pluralizând-o, nu este un obiect, ceva care poate fi posedat. Sau, mai curând, ea este cea care posedă. Biblioteca e spațiu, un spațiu de un tip aparte, poate în afara tuturor tipologiilor topologice. O bibliotecă are menirea de a ridica la rangul de univers ambiguitatea salvatoare a Cărții, spirit și trup, Volum. „Cărămizile” Bibliotecii-Casă deschid, trimit, sunt translucide, sunt ferestre care trimit însă privirea într-o infinitate de direcții, care devin oglinzi interioare.

Pentru mine Biblioteca e trup, corp, corp-spațiu, spațiu infinit intermediar, adică, suprem, Lume, „împărăție de mijloc” și mai cu seamă „a mijlocului”, unde Mijlocul devine Umanitatea însăși. Biblioteca este grădină interioară, „le potager du Roi”.

Pe mine, Biblioteca mă ajută să locuiesc în propriul corp și să scriu în propria carne: mă situează și mă ajută să asigur continuarea creației. În legătură cu propria bibliotecă – despre care nu știu dacă este deja o bibliotecă, sau va fi vreodată, dar ce anume definește o bibliotecă, vom vedea imediat –, eu am deja o butadă care spune cam așa: în cazul meu se va putea ști cu precizie ce cărți din bibliotecă am citit și pe care nu le-am citit, pe care le-am întrerupt și abandonat și care îmi vor fi fost cu adevărat de folos. Pentru că – supremă oroare – scriu pe cărți, scriu numai pe și în cărțile altora. Fac, cum se spune, cultură. Trans-scriu. Biblioteca „proprie” sau „personală” este supremul loc în care lași urme și creezi memorie pe urmele celorlalți și pornind de la memoria celorlalți, a celorlalți ca memorie, a unor necunoscuți.

Astfel încât nu pot să nu întreb: se poate scrie și în alt loc decât într-o bibliotecă? Se poate scrie pe (în) altceva decât cărți? Misterios loc al devenirii-Minotaur pentru a-i putea „devora” pe ceilalți, oferindu-le trup și carne celor care nu mai au decât volum! Așa ceva, grozăvia aceasta se întâmplă, poate, în biblioteci, acesta este marele și îngrozitorul mister care locuiește bibliotecile și pentru care creștem și realizăm biblioteci, un astfel de „canibalism” al cărții, prin care mâncăm neființă pentru a face să se creeze ființă! Biblioteca, suprema „heterotopie” a Lumii, pentru a ne folosi de un celebru termen al lui Michel Foucault. Noi nu știm niciodată cu precizie ce se întâmplă într-o bibliotecă, ce înfruntare salvatoare are acolo în mod constant loc.

În cadrul bibliotecii, există, desigur, o bibliotecă (sau mai multe, în funcție de proiecte și de proiecții) „activă”, sau „imediat activă”, de lucru, cu cărți scoase din raft, „delocalizate” și puse cel mai îndemână, în jurul mesei de lucru și adesea chiar pe ea, iar această bibliotecă „activă” sau „de lucru” este în perpetuă schimbare, în funcție, tocmai, de „lucru”, de lucrul la care lucrezi. Uneori, modul de a fi „active” al unor cărți este ceva mai misterios: te poți înconjura, acolo, de ele, ca de niște talismane, le aduci și le ții prin preajmă, eventual le mai frunzărești ca să capeți curaj sau să-ți înfrânezi elanuri pe care le bănuiești facile – sau ca să le prelungești, să le „dai greutate”.

Dar biblioteca, în întregul ei multiplu și infinit diferențiat, este corp, trup, căruia diferite idei îi dau viață, îl readuc la viață, la mereu altă și altă viață, vieți-vis care o străbat niciodată în totalitate. O bibliotecă nu poate fi „virtuală”, doar virtuală, cum se spune, absurd și stupid, în momentul de față, de către unii care nu au călcat probabil niciodată într-o bibliotecă. O bibliotecă e virtualul însuși și tocmai de aceea trebuie ea să fie materială, să aibă și să dea corp unei multitudini infinite de „spirite” care pot tânji să vină în ființă. Biblioteca „ne-activă” oferă întotdeauna rezonanță și rezistență, „face lume” în jur și asigură materialități de refugiu și de „suport”.

O bibliotecă, pentru că oferă un spațiu-corp de locuit între „tine însuți”, ca abstracțiune și idealitate și lume, te localizează, este locul-lume din lume al tău.

Poți deci spune că „ai” cu adevărat bibliotecă atunci când ea îți rămâne ție însuți, ție în primul rând, în bună și chiar mare parte nu numai necitită, ci de-a dreptul necunoscută, de parcă s-ar întreține singură, din rațiuni autonome.

Biblioteca este un spațiu-corp incontrolabil, care obligatoriu ne depășește și ne scapă. Tocmai de aceea, ne poate ea supraviețui, poate fi lăsată moștenire și primită ca moștenire, fiecare nefiind decât gânduri care au „secționat”, care au străbătut ca un vis biblioteca. O bibliotecă, astfel structurată (crescută), este locul în care avem loc cu toții.