Prima mea cartea a fost Buratino, minunat ilustrată, Pinocchio, de fapt, repovestit de A. N. Tolstoi, nu versiunea originală a lui C. Collodi, dar, oricum, prin Buratino mi-am înfiripat o modestă bibliotecă personală, de timpuriu, 1957? Au fost numeroase volume împrumutate de la biblioteca Direcției Clinicilor Universitare clujene, titluri de autori contemporani, prozatori români, ca D. R. Popescu, sau străini, ca Walter Scott (Ivanhoe), volume pe care mi-ar fi plăcut să le am în biblioteca mea. Prin anul 1964, biblioteca mi s-a îmbogățită cu Al. Dumas, Cei trei mușchetari, un cadou prețios de la Aurel Rău, dat elevului din clasa a noua care scria poezii. Primul poet viu, pe care mi-am dorit să-l văd, a fost secretarul-general de redacție al revistei Steaua, redactorul-șef fiind A. E. Baconsky. Am cumpărat, elev în ultimul an de liceu, volumele lui Nichita Stănescu, Dreptul la timp, Persoana întâia plural ale Anei Blandiana, Antù al lui Nicolae Prelipceanu, cartea unică de poezii a lui Ion Vinea, Ora fântânilor, 1964, multe titluri, acum de neocolit, conținând versurile dezinhibate de ideologie ale generației șaptezeci. Volumele poetului Aurel Rău cu dedicații onorante au format, bineînțeles, nucleul bibliotecii mele de poezie, de la volumele Unde apele vorbesc cu pământul, 1961 și Jocul de-a stelele, 1963. Din perioada studenției echinoxiste, îmi amintesc bine cum mi-am cumpărat volumul de versuri al lui Gh. Grigurcu, Un trandafir învață matematica, volum îndelung dezbătut, analizat cu poetul și prietenul meu Ion Mircea. O impresie extrordinară ne-a produs, nouă, echinoxiștilor, volumul lui A. E. B., din 1968, Cadavre în vid. Noi, sau eu, cel puțin, mergeam pe linia mitologizantă a lui Blaga, versurile lui A. E. B. erau de o postmodernitate pe care am asimilat-o mai târziu. Cartea din 1968 pe mine m-a derutat, atunci, mi se părea o trădare estetică a elegiacului rafinat. Erau acolo coduri estetice, paradigme, rupturi și metamorfoze înnoitoare care te bulversau, nu reușeai să le asimilezi imediat, dar s-au dovedit valide, necesare, rodind în timp… O bibliotecă nu e doar cumulativă, ci și selectivă, păstrăm din mulțimea titlurilor pe cele care ni se par că ne-au format în timp. Din vremea furtunoasă a studenției o carte-cult, cum se exprima prietenul meu Petru Poantă, a fost E. R. Curtius, Literatura europeană și Evul Mediu latin, 1970, cea care i-a stârnit entuziasmul și lui Marian Papahagi, au fost apoi Panorama poeziei moderne contemporane, 1971, cunoscuta antologie a lui A. E. B., Metamorfozele poeziei, 1968, de Nicolae Manolescu, Meseria dea trăi a lui Cesare Pavese, sau L’air et le songs (Aerul și visele) de Gaston Bachelard, un volum suplu, alt dar prețios intrat în biblioteca mea. Am încă bine păstrat volumul Toate pânzele sus!, EPL, 1961, de Radu Tudoran, premiul I la Concursul de literatură, primit pe când eram elev în clasa a VIII-a.
Prin anii 1978-‘89, am luat cunoștință de cele zece volume din monumentala culegere de texte patristice, de apologeți, de scriitori bisericești, de teologi din primele veacuri creștine, adică Filocalia. Apăruseră reeditate unele rare volume din perioada interbelică, primele, dar și alte traduceri noi, impecabile științific, toate sub coordonarea teologului Dumitru Stăniloae. Institutul biblic și de misiune al BOR le scotea cam trimestrial, iar eu, cunoscând-o pe doamna de la Arhiepiscopie care le distribuia cu parcimonie, le achiziționam fericit că îmi pot aduna o comoară pe care nu mi-o poate fura nimeni și nici nu ruginește. Din pelerinajele dinainte de ‘89 -unde după ce participam la diverse congrese de poezie, la Mazara del Vallo, cu Ioan Alexandru, Ana Blandiana, etc., de pildă, îmi vedeam de ale mele, așa mi-am procurat multe cărți de spiritualitate catolică. Pe unele, ca Scritti franciscani, le-am luat din ce am economisit din burse, pe altele, Castelul interior al Terezei de Avila, de exemplu, mi le-a dăruit preotul unei biserici italiene, după o conversație, aflând că vin de dincolo de cortină. În prima mea descindere la Lyon, 1978, așteptând pe o bancă în gară un prieten echinoxist, Vicențiu Iluțiu, o doamnă necunoscută mi-a dăruit o biblie (,,tascabilă”, de buzunar, coperta albastră), apoi prietenul la care mergeam la Paris, poetul Gérard Bayo, m-a înzestrat cu alte cărți în franceză, și ele intră în componența bibliotecii mele.
Volumele recente cumpărate de la Cartea românească, Humanitas, Polirom, Școala Ardeleană, Univers, Paralela 45, etc. se adaugă, se tot adaugă pe rafturi, practic trăim înconjurați de cărți, în care ne putem contempla vârstele succesive. Volumele adunate o viață întreagă poate conțin chiar evoluția noastră intelectuală. Poate rezumă, nu știu dacă și esențializează, chiar destinul nostru de a trăi prin cărțile scrise de noi, printre cărțile altora, oricum conviețuim cu cărțile, zi și noapte.
Am scris, poate patetic, despre drama cărților noastre mereu prea multe, neiubite de tineri, de unii dintre ei, considerându-le ca pe niște ființe bătrâne, mirosind a praf și a moarte. Ființe de care ar vrea să se debaraseze, ingrați, preferând ecranul telefoanelor de ultimă generație. Mi-am imaginat cu tristețe o despărțire cândva în viitor de cartea clasică, tipărită, mirosind discret a clei, a prospețime de pajiște care te invită s-o cercetezi. Poate exageram. Noi am crescut cu cărțile, vom muri cu ele în brațe sau desfăcute pe piept. Cea mai mare pierdere pentru un om este să le ignore, sau să le desconsidere. Cititul mi se pare inseparabil de condiția umană, iar o bibliotecă personală este indirect o biografie a fiecăruia dintre noi…