tema VR
GEORGE BANU

Bibliotecile unei vieți

Articol publicat în ediția 11-12/2020

Evident că știu ce a scris Borges despre bibliotecă și că am răsfoit paginile banale înnegrite fără reținere de cel care se declară a fi discipolul său, Alberto Mengual, evident că l-am iubit pe Umberto Eco văzându-i biblioteca personală organizată ca un adăpost antiatomic, refugiu în fața bombardamentelor mediatice, evident că am intrat în biblioteci mitice ca aceea frecventată de Beckett la Dublin sau cea convertită în teatru la Buenos Aires, evident că biblioteca, cel puțin pentru jumătate din viața mea, mi-a fost și îmi rămâne partener… e în spatele meu, în jurul meu, dar niciodată în față, căci prefer privirea spre geam, spre exterior, pe fondul securizant al cărților din interior.

Biblioteca e și rana mea, căci o iubesc dar nu o stăpânesc. De aceea am încercat să împărtășesc experiența lui Walter Benjamin citindu-i eseul Azi îmi pun în ordine biblioteca…, nu a reușit, cum nici eu. Iată un alter ego. Vizitându-l odată, la sugestia lui Mircea Eliade, pe marele antropolog al religiilor, Georges Dumézil, haosul cărților m-a amețit și panicat, l-am întrebat: „Eu știu unde se află cărțile și dacă nu ajung să scot una din mormane, o cumpăr din nou.” Nu i-am uitat principiul și, deseori, vinovat, l-am adoptat! În ciuda acestei senzații cataclismice, textele lui savante erau strict documentate și bibliografiile perfect organizate! Haos, haos, nu am observat unul egal decât odată în vizită la Cioran. La el biroul de lucru impresiona prin ordinea monastică, o chilie cu covoare și ceramici sibiene, dar, printr-un hazard, vrând, în anii ‘90, să caute o carte pentru a o oferi Bibliotecii Fundației unde „își tocise coatele”, l-am însoțit în camera vecină, unde cărțile îi erau răvășite și azvârlite brambura, parcă printr-un refuz și o… eliberare! Comportament bipolar față de scris! Ianus bifrons… aforismele lui obsesiv sculptate se iveau deci din ruina bibliotecii! Dezordinea nu e neapărat infecundă! La nici unul dintre cei doi practicieni ai vraiștei.

Odată, la Constanța, în noaptea în care Armstrong a pășit pe Lună, pentru a nu adormi, am o luat o carte din raftul unei biblioteci minuscule pe care, a doua zi, gazda o inventaria cu suspiciune! „Ce faceti?” am întrebat-o. „Număr cărțile din biblioteca fetei. Erau treizeci și una. Și acum nu găsesc decât treizeci.” „Una e la mine. Nu vă neliniștiți”, am asigurat-o eu! Apoi m-am întrebat: dacă biblioteca ideală ar fi cea condensată, redusă la esențial? În cea a lui Shakespeare – cel presupus a fi fost El – nu s-au găsit decât 36 de cărți… Cine îndrăznește să atingă o asemenea concizie? Doar exilații… Brecht fugind din Germania nazistă nu și-a luat cu el decât volumele cu poezie chineză! Da, însă reducția maximală a bibliotecii pe timp de pace și nu de fugă, e consecința unei aspirații la esența indestructibilă!

La Praga, lângă castelul care i-a inspirat lui Kafka teribila parabolă a Castelului dictatorial, se afla un spațiu protector și opus, Biblioteca Strahov, unde cărțile, dispuse pe etajere înalte, sunt legate într-o piele albă, patinată, de altădată! O privesc și mă las captivat de acest univers fantomatic… fantomele cărților! Lucrând cu Gabor Tompa la spectacolul din Slovenia cu Livada de vișini am decis împreună să asimilăm „livada” cu „biblioteca Strahov” – două ipostaze ale dispariției dar și ale …neuitării! Le purtam în noi, secrete și de neînlocuit! Biblioteca, o moștenire pierdută… Nu i s-a substituit oare Google, echivalent al „noului stăpân Lopahin”?

Mi-a fost viața spartă în două… și nimic nu o confirmă mai explicit decât biblioteca. Cea lăsată la București era strict dispusă până în tavan, ca un perete de ajutor la care puteam reveni ca la un prieten de încredere pentru a extrage cărți greu obținute, cărți care mă atrăgeau dar totodată îmi evocau orele petrecute la coada de la biserica Kretzulescu pentru a le cumpăra, cadouri rare sosite din străinătate, prime apariții după ani de așteptare, numerele prețioase din Secolul 20… comoara tinereții mele! O mare parte îmi fusese propice formării în nopți lungi de lectură…. de câte ori revin acasă o privesc cu o egală emoție! E pecetluită în mine! Biblioteca din Cotroceni! Cea de la Paris mi-a scăpat din mână și a devenit metafora insuportabilă a propriilor mele rătăciri! Un partener diform în care, suferind, mă recunosc! Absența ordinii e un păcat… dar și un autoportret!

O primă traumă provine din mutarea care mi-a dezorganizat spațiul privat. În perspectiva structurării sale viitoare, am depus în pivniță o parte a bibliotecii! A rămas acolo ca „un cadavru într-un dulap”. Cadavrul bibliotecii mele, a cărei trădare mă macină, dar pe care nu mai îndrăznesc să-l reanimez! Tezaur părăsit ca bijuteriile îngropate în vremuri grele! Cred că vom muri împreună!

În biblioteca din casa actuală, dezordinea domnește. Dezordine doar materială, căci principiul care mi s-a impus în acest spațiu al libertății pariziene a fost acela al lecturii ipotetice, al perspectivei ei chiar dacă nu întotdeauna al experienței sale concrete. Nu am achiziționat nici o carte fără perspectiva de a o citi – iată-mi legea! Biblioteca mea, nu cea de specialist, ci cea de cititor, e constituită pornind de la principiul plăcerii personale și niciodată de la acela al curiozității anonime! Într-o librărie am cumpărat un volum având ca tematică Omul și cartea în pictură… Andrei Șerban, care mă însoțea, m-a întrebat: „O s-o citești?” „Nu e sigur, dar îmi doresc”. Și de aceea raftul cel mai important reunește volumele unde se acumulează lecturi efectuate cu lecturi așteptate! De aceea îl iubesc fără măsură! Și la el revin când îmi caut aliați! Brecht, Meyerhold, Brook stau împreună ca niște bodyguarzi vigilenți, în timp ce Martin Buber, Raul Gomez de la Serna, Starobinski sau Sibony sunt reuniți într-o comunitate aparent hibridă, dar, în realitate, determinată de dispersia dorințelor mele. Dezordine în mine, dezordine și printre cărți!

Mă rătăcesc printre cărți dar știu că nici una nu îmi e indiferentă! Și de aceea ele mă însoțesc în pat pentru ceasuri de insomnie, pentru a-și recupera apoi, fără o logică precisă, un loc modest identificat. Nu le găsesc, le caut, doar soția mea îmi e de ajutor și mă consolează… Însă îmi recunosc plăcerea de a mă pierde privindu-mi biblioteca determinată de „principiul plăcerii”. Privesc aceste cărți disparate care mi-au servit și mă așteaptă, dar în care, împreună, mă regăsesc. Absența ordinii e un păcat… dar și un autoportret!

Două cărți îmi servesc de far și mă păzesc ca sentinele inconturnabile în spatele biroului: teatrul lui Shakespeare și Caietele lui Cioran. Nici cărțile mele proprii nu sunt conservate cu o egală precauție!

La țară, în schimb, ordinea domnește, căci biblioteca reunește cărțile adunate în numele unui proiect intitulat Romanele teatrului…, romanele unde teatrul e prezent ca experiență de actor, de spectator, ca adunare de grup, ca o „a doua viață”, viața în care mă recunosc. Acolo mă orientez fără dificultate, știu locul lui Wilhelm Meister sau al lui Sarrazine de Balzac, al romanelor rusești sau sud-americane, unde teatrul se constituie în motiv epic. Îl cunosc direct, dar m-a sedus și ca ecou literar… reverberație mitologică! El e concentrat ca atare în acest fragment de bibliotecă, dar el îmi evocă totodată cel mai important eșec al vieții mele de modest eseist. Cartea la care m-am gândit, pe care n-am scris-o niciodată lipsește din raftul de la țară, unde se aliniază „romanele teatrului”, rămase fără urmașul pe care doream să li-l ofer. Biblioteca unui eșec!