psiho
Ioana Scoruș

Bildungsphilisters spun că totul este bine

Articol publicat în ediția 11-12/2020

O spun dintru început: rândurile de mai jos sunt urmarea unor constatări personale. Ele nu se vor a fi nici o pledoarie pentru frecventarea fizică a școlii, cum nu se vor a fi nici argumente împotriva școlii desfășurate în virtual.

Locuiesc într-un cartier de case, la nici 200 de metri de o școală generală. De ani de zile, copii de diferite vârste trec prin fața porții casei mele, în drum spre școală sau spre casă. În grupuri mai mici sau mai mari – arar silențioase, mai degrabă gălăgioase – copiii merg umăr lângă umăr, uneori ținându-se de mână. Fac glume, râd zgomotos, își povestesc filme, își comentează profesorii sau colegii. Desigur, nu poartă măști de protecție. Ajunși în pragul școlii, sunt obligați să-și pună masca și să mărească distanța dintre ei. La sfârșitul orelor, ieșiți pe poarta școlii, copiii leapădă masca și se strâng iarăși în grupuri, umăr lângă umăr, unii ținându-se de mână, alții – cei îndrăgostiți – chiar sărutându-se. Iar lucrul ăsta se întâmplă peste tot, fie școală generală, liceu sau colegiu. Și așa este firesc să fie. Din această perspectivă, regulile impuse de pandemie, într-o țară care nici măcar epidemia de coronavirus nu a declarat-o, par cu totul inutile. Pe de altă parte, profesorii, obligați, și ei, să poarte continuu mască la școală, cu siguranță că și-o dau jos măcar două, trei minute, în cancelarie, pentru că este, pur și simplu, inuman să stai ore-n șir cu gura și nasul acoperite, în condițiile în care, la clasă, vorbesc în cea mai mare parte a timpului. Este dreptul lor la o gură de aer nefiltrat, drept pe care nimeni nu li-l poate lua, nici măcar prin lege. Și, din această perspectivă, condițiile de siguranță impuse par a fi cu totul inutile. Oricât de restrictive ar fi regulamentele, ele nu vor putea reglementa decât desfășurarea activității într-o incintă, și asta doar parțial. Spațiul privat rămâne – încă! – o alegere personală. Copiii se adună, înainte sau după școală, la terase, prin parcuri sau în locuri doar de ei știute unde, dacă e să fie, virusul circulă liber, urmând a fi adus, a doua zi, la școală și, tot dacă e să fie, urmând a fi dat și bunicilor, lucru care îngrozește Ministerul.

După ce am văzut experimentul unui fizician român, prin care demonstrează cât de sănătoasă este masca (aceea comună, bleu, pe care o purtăm cu toții), în sensul că nu inspirăm dioxidul de carbon expirat, am văzut și experimentul unui epidemiolog american, făcut cu șase tipuri de măști, prin care demonstrează că orice mască este inutilă, de la cea mai simplă la cea mai performantă, deoarece aerosolii nu pot fi opriți de niciun tip de mască. Ei, cam așa sunt toate experimentele și studiile de azi, ceea ce o parte dintre ele afirmă științific, cealaltă parte neagă. La fel de științific. Și tot cam așa procedează și OMS, ceea ce azi e alb, mâine e negru. Aceste două poziții antagonice, având cu sursă autorități în domeniu, au polarizat în așa măsură oamenii, încât avem de-a face cu două grupuri care au ajuns să se urască: cel care consideră obligativitatea purtării măștii de către elevi, un atentat al Ministerului educației la sănătatea copilului personal, și cel care consideră nepurtarea măștii un atentat al celorlalți elevi tot la adresa copilului personal. Așa încât, la școală nu prea mai e vorba despre școală, ci despre regulile de protecție, care, dacă nu sunt întrutotul, cel puțin par inutile, în virtutea celor mai sus arătate. Nu pretind că am dreptate, căci eu nu studii științifice am întreprins, ci doar observații. Cum altfel, decât subiective.

Prin natura meseriei, în cabinet am parte, constant, de prezența unor copii de diferite vârste. Vrând, nevrând, aflu de la ei ce se întâmplă în școala sau măcar în clasa fiecăruia. Dacă cei aflați fizic la școală au parte de ore ca înainte de pandemie (cu diferența purtării măștilor, de care cu toții se plâng ca fiind extrem de incomode), cei aflați on-line fac cel mult jumătate din ore, celelalte fiind ratate din diverse motive, tehnice sau de incapacitate a profesorului de a folosi computerul. Ce știu sigur este că toți vor să meargă fizic la școală și că on-line-ul este bun doar pentru cei care preferă să folosească laptopul/tableta, protejați de spațiul camerei personale, pentru alte activități decât pentru a urmări orele.

Dar mai există o categorie, nu știu cât de însemnată procentual. M-a impresionat foarte mult un pacient de clasa a V-a, ai cărui părinți au fost nevoiți să aleagă pentru copilul lor un before school de șase ore, unde, desigur, copilul este obligat să poarte mască, urmat de cele cinci ore de școală, unde copilul, iarăși, este nevoit să poarte mască. Să nu-mi spună nimeni că nu este de-a dreptul inuman să ții un copil de 11 ani, 11 ore pe zi cu masca peste gură și nas. Acești părinți încă nu au găsit soluție potrivită pentru săptămâna de școală on-line, căci before school-ul nu oferă conectarea copiilor la orele on-line. Și, chiar de ar oferi, școala on-line ar deveni un fel de after school cu școală. Nu în cele din urmă, cine ar avea suficienți bani pentru a plăti copilului două săptămâni de before school și două de pensiune completă, vreme de 11 ore pe zi, în fiecare lună?

Cum pare certă mutarea învățământului în on-line, din octombrie (momentul scrierii acestui text fiind 26 septembrie, când încă nu s-a anunțat nimic oficial în acest sens), e limpede că o mulțime de probleme vor surveni, iar consecințele lor încă nu pot fi contabilizate. Ce e sigur este că, cel puțin anul acesta școlar – precedat de ratarea totală a celui de-al doilea semestru al anului școlar trecut – este, și el, compromis. Ca să salveze aparențele, la vară, ministerul va recurge, pentru anii terminali, la examene cu un grad de dificultate scăzut, astfel încât mașinăria așa-zisului învățământ să se rostogolească mai departe, clișeistic, între incompetență și iluzie. Căci este mai ușor să creezi o aparență pe care să o livrezi drept o realitate, decât să pui mințile la lucru, întru reformarea sănătoasă a sistemului. Și, oricum, politicul nu are nevoie de o reformă sănătoasă a școlii.

Îl întrebam deunăzi pe un fost coleg de facultate, ajuns profesor universitar, cum de el, alături de alți colegi care vor și sunt capabili să reformeze universitatea în condițiile autonomiei conferite de lege, nu sunt în stare să schimbe, totuși, nimic. Mi-a răspuns rapid: „am tot încercat, dar este, pur și simplu, imposibil. Universitatea este atât de politizată, încât nu se poate clinti nimic. În plus, suntem nevoiți să scădem, an de an, standardele, pentru că, altfel, rămânem fără studenți și facultăți întregi trebuie desființate. Universitatea însăși riscă să dispară.” Poate că doar fiind în afara sistemului îmi este ușor să spun că, dacă asta este singura cale, atunci asta trebuie pusă în practică: ori ridicați standardele la nivelul unui serios examen de admitere și, astfel, vă alegeți cu cei capabili de performanță școlară, riscând să dispăreți ca facultate, ori înființați facultăți cerute de piața muncii, păstrând standardele de admitere necesare și suficiente. Dar nu uitați să reformați și cadrul didactic.

Pe de altă parte, vorbeam cu un alt profesor, de astă dată la o universitate tehnică de renume din Olanda. Am fost, pur și simplu, siderată când am aflat că, de ani de zile, profesorii sunt nevoiți să pună note la examene care să se înscrie, frumos, adică simetric (!!!), de-a lungul clopotului lui Gauss (ceea ce înseamnă note egal distribuite în stânga și în dreapta maximului) și, concomitent, promovabilitatea trebuie, obligatoriu, să fie de minimum 80%. De ce? Pentru că politica de strategie a universității respective este păstrarea rank-ingului, lucru care îi asigură noile valuri de studenți, nu mai puțini de 26 de mii în fiecare an, și pentru care rank-ingul este un criteriu important. Din două rele, bine e să alegi răul cel mai mic. Poate că e mai în regulă cum se procedează la universitatea olandeză, standardele de admitere fiind păstrate și bazate nu doar pe dosar, ci și pe examen, decât cum se procedează la noi, unde standardele sunt în scădere an de an, pe măsură ce calitatea viitorilor studenți scade, aceasta fiind consecința directă a bătăii de joc din învățământul preuniversitar românesc. Căci așa se întâmplă într-un loc unde, cu o vorbă a lui Nietzsche, bildungsphilisters ne spun că totul este în regulă și în acord cu vremurile. Cu care vremuri, doar ei știu!