poeți în timpul intermediar
SEBASTIAN REICHMANN

GÂNDIREA SAU VIAȚA

Articol publicat în ediția 11-12/2020

În căutarea Europei Centrale, un continent imaginar, în Statele Unite ale Americii

«V-am visat din nou în ultima vreme: era un vis însemnat, dar nu îmi mai amintesc aproape nimic. Plecasem la Viena, însă nu mi-a rămas nimic, apoi veneam la Praga și apoi vă uitasem adresa, nu numai strada dar și orașul, nu mai rămăsese decât numele Schreiber care plutea nu știu cum în istoria asta, dar nu știam ce trebuia să fac. Vă pierdusem de tot.»1

Vis de uitare și de căutare halucinată potrivit pentru a începe aceste pagini.

Plecat în primăvara anului 1990 pe urmele Europei Centrale refugiată de cealaltă parte a Atlanticului, m-am întors câteva săptămâni mai târziu la Paris cu brațele încărcate de însemnări manuscrise și de înregistrări ale interviurilor cu scriitori și intelectuali originari din această «altă Europă», sau născuți – unii dintre ei – în Statele Unite, unde părinții sau bunicii lor au emigrat în ultimele două decenii ale secolului trecut ori în primele decenii ale secolului 20. După alte câteva săptămâni, după ce am ascultat mărturiile consacrate căii spre libertate a fiecăruia dintre ei, mi s-a părut însă că lipsește ceva esențial.

În semnificația acestei vechi (dar mereu noi) formule magice Europa Centrală, ceva fusese omis. Cu toate că culesesem – de la martori, unii dintre ei supraviețuitori – evenimentele și pasiunile «des années folles» – în țările situate geografic «între» imperiile care își disputau Europa înainte și în timpul Primului Război mondial, mi-am dat seama însă că acești martori potențiali, acești supraviețuitori ai unui lanț de catastrofe colective, fără precedent în istorie, au părăsit căile propriilor metamorfoze, reale sau imaginare – sau și-au pierdut dorința de a le regăsi. Dar despre ce căi, despre ce metamorfoză și despre ce dorință mai poate fi vorba, când te simți dezamăgit de ștergerea uneia sau alteia dintre acestea? Chiar dacă drumul dispare din când în când, ar trebui să mai rămână totuși unele repere.

Unul dintre repere, dintre cele mai vizibile până în ziua de azi, este opera lui Robert Musil. În martie 1937, într-o conferință intitulată Über die Dummheit  (Despre prostie), Musil își punea în gardă contemporanii asupra renunțării la rațiune în favoarea afectivității, una dintre consecințele cele mai evdente ale polarizării rigide a intelectului și vieții afective, caracteristice culturii de limbă germană a epocii sale.

«Concepția dezvoltată aici se îndepărtează de opinia obișnuită care, deși nu e falsă, nu e mai puțin unilaterală, susținând că o afectivitate profundă nu trebuie să aibă nimic de-a face cu înțelegerea și nu poate fi decât profanată de aceasta. Departe de mine ideea de a diminua prin aceste cuvinte naturile bune și sincere – absența lor joacă un rol deloc neînsemnat în prostia superioară! – dar e cu atât mai important astăzi să fie privilegiată noțiunea de semnificativ, acesta fiind înțeles în mod evident sub forma utopiei absolute.

Semnificativul asociază adevărul – pe care îl presimțim în el – calităților sentimentului în care avem încredere pentru a reface o totalitate nouă, care e în aceași măsură înțelegere și decizie, o obstinație reînnoită, ceva ce dispune de un conținut totodată mental și psihic și care ne «obligă» pe noi și pe ceilalți la un anumit comportament; se poate spune – și în ceea ce priveste prostia, aceasta reprezintă esențialul – că semnificativul este accesibil atât aspectului rațional, cât și aspectului afectiv al criticii. Semnificativul e de asemeni contrariul prostiei și brutalității, iar neînțelegerea generală care permite azi afectelor să înăbușe rațiunea dispare, în loc să fie amplificată, în noțiunea de semnificativ.»2

Pentru poetul Jerome Rothenberg, regăsirea culturii central-europene are o semnificație importantă. În eseurile sale, ca și în poeme, Rothenberg a căutat necontenit să realizeze o sinteză între spiritul mișcărilor de avangardă cele mai radicale și redescoperirea surselor tradiționale poetice și magico-religioase ale unei multitudini de popoare și grupuri etnice.

Ca și alți scriitori intervievați, el constată cât de recent e noul interes pentru Europa centrală și atribuie acest fenomen transformărilor politice inițiate de Gorbaciov la începutul anilor 80 în Uniunea Sovietică și în țările imperiului sovietic.

Analiza acestei preocupări renăscute este și mai semnificativă. În cazul său, ea decurge din experiența sa americană, și anume, participarea la mișcarile de contestație culturală din anii 60.

Pentru generația precedentă – (a cărei situație Rothenberg o percepe în special prin destinul unui grup literar, cel al Obiectiviștilor) – relația cu cultura central-europeană fusese direct influențată de emigrația intelectuală din Europa Centrală, concentrată masiv, începând cu anii 30, pe coasta de Est a Statelor Unite.

«Ceea ce este de obicei descris ca fiind viața intelectuală a New York-ului în anii 30 și 40, poartă amprenta central-europeană în termeni de atitudini, stiluri de conversație sau forme literare împărtășite de o întreagă generație. Cei din generația mea nu au cunoscut această atmosferă. Exista în mod indiscutabil un oarecare interes pentru Europa, dar și o dorință de a plonja direct în experiența americană. După cum știți, numai faptul de a avea un tată născut în Europa putea da naștere câteodată la un conflict. În anii 50, mulți dintre noi au aderat spontan la cultura americană, în contextul a ceea a fost numit «Beat Generation». Un fenomen american foarte localizat… Eu însumi am fost foarte activ, și, prin asta, foarte american, implicându-mă în toate mișcările Pop-Art, Pop-Music, de fapt în tot ce au adus anii 60. Cei care erau poeți au aderat la «New American Poetry». Exista în acele vremuri o mare dorință de a crea, urmând direcția indicată de William C. Williams în «In the American Grain».

Ne-am lăsat antrenați de aceste mișcări, și iată că, încet-încet, a început să apară un nou interes pentru găsirea expresiei celei mai adaptate vocii fiecăruia.

Începeam, astfel, să ne punem întrebări cu privire la identitatea noastră etnică, voiam să trăim ca americani, exprimându-ne însă cu vocea noastră proprie. Din acel moment am resimțit mai puțin nevoia de a nega originea mea europeană. Dar, în același timp, nu mai voiam să ne lăsăm fascinați de cultura europeană, așa cum au fost generațiile precedente. Era vorba de a întâlni Europa dar rămânând americani, de a acționa dintr-o perspectivă americană. Când am realizat complexitatea acestei situații, spre sfârșitul anilor 60, am scris poemele cuprinse în cartea mea Polonia 1931

Ca redescoperirea «propriei sale voci» să fie posibilă în contextul anilor 60, înfierbântați de refuzul războiului din Vietnam, a trebuit însă ca alți poeți și scriitori, originari tot din Europa Centrală, să fie în prealabil recunoscuți și apreciați în mediile literare. Această mișcare precursoare e descrisă de Jerome Rothenberg astfel:

«În anii 30 și 40 au emigrat din Europa și mai ales din Europa Centrală, dacă includem Germania, foarte mulți exilați, cunoscuți ca personalități intelectuale foarte active. Acest fenomen a avut un impact manifest asupra vieții intelectuale și artistice a Statelor Unite. De exemplu, mulți artiști din generația expresionismului abstract veneau din Europa Centrală. După Al II-lea Război Mondial, a devenit mai ușor pentru poeții sau scriitorii americani de origine central-europeană să obțină un loc preponderent în viața literară americană. Fac aluzie mai ales la grupul de poeți care fuseseră deja cunoscuți înaintea celui de Al II-lea Război Mondial ca fiind discipolii cei mai consecvenți ai lui Ezra Pound, sub numele de Obiectiviști.

Charles Reznikoff, cel mai vârstnic, ca și Louis Zukofsky, erau fii de emigranți, în timp ce Carl Rakosi, născut în Ungaria, era foarte tânar când a ajuns în Statele Unite. Ultimul, George Oppen, provenea și el dintr-o familie de emigranți din Europa Centrală. În anii 30, Obiectiviștii erau aproape ignorați de lumea literară, dar, după cel de Al II-lea Război Mondial, au exercitat o influență considerabilă asupra noilor generații de poeți. Fără îndoială, evenimentele din timpul celui de Al II-lea Război au deplasat barierele ridicate până atunci în fața celor ce erau considerați până atunci străini.»

Ar trebui așadar să descriem o mișcare în doi timpi, în cursul căreia unii dintre scriitori au putut să regăsească emoțional drumul de întoarcere în țările în care trăiseră părinții sau bunicii lor. În primul rând, o emigrație de masă a indus, pe o perioadă de 20 de ani, recunoașterea aportului Europei Centrale în viața intelectuală și artistică a Statelor Unite. Un deceniu mai târziu s-a produs un alt tip de efect, mai individualizat. Un poet ca Jerome Rothenberg a încercat – în paralel cu participarea activă la experiența americană colectivă a anilor 60, să-și reclădeasca o Polonie dintre cele două războaie, mai aproape de perspectiva lui americană individuală:

«Dintre cărțile mele, cea care are ca obiect Europa Centrală, acea regiune pe care am numit-o timp îndelungat Europa de Est, este Polonia 1931. Ea tratează mai ales latura evreiască a experienței central-europene. E vorba, de fapt, de un răspuns complicat situat în America, referitor la o origine personală și ancestrală de care sunt foarte conștient, dar pe care, până atunci, nu am lăsat-o să îmi impregneze poezia.  Era o parte din ce eram pe atunci, ceea ce însemna, implicit, o separare ca persoană de ceea ce exista «dincolo». Din punct de vedere cronologic, separarea a fost de fapt foarte scurtă. Părinții mei au venit din Polonia în 1920, iar eu m-am născut în 1931. Astfel, de la nașterea mea, un fel de Polonie, sau mai exact o Polonie a evreilor, continuă prin mine, deși ea a încetat să existe odată cu cel de Al II-lea Război Mondial. Pentru familia mea ea a rămas un punct de referință constant. Am înțeles, retrospectiv, că prin răspunsul dat de cel de Al II-lea război, Polonia devenise ceva despre care era dificil să vorbești. O parte din această experiență devenise inexprimabilă.»

Dorința lui Jerome Rothenberg de a găsi drumul spre o Polonie despre care ar putea vorbi fără angoasa paralizantă resimțită de părinții lui, e dublată de o detașare ironică față de aceeași moștenire «familială și ancestrală».

Să navigăm printre acele nunți feroce ale poloniei

Să mergem în acele pieți unde cârnații cresc copți și îndesați

Să mușcăm din acele boabe de piper să fie acel bălegar de boi zahăr

pentru evreii muribunzi

O polonia o dulce fecundă neliniștită polonie

O polonia sfinților descheiați la nasturi polonia repetând la nesfârșit numele triplu al mariei

polonia polonia polonia polonia polonia…3

Detașare pe care Jerome Rothenberg o consideră apropiată de cea a romanelor și nuvelelor unui Philip Roth, de exemplu, dar care i-a provocat, după cuvintele lui «…dificultăți cu acea parte din populație care cultiva sentimente mai puțin ambigue față de propria sa tradiție».

pelerini au venit la curtea tsaddik-ului el a stat

șapte zile

a înmuiat smochine în vin

apoi și-a ridicat mîinile albe-ca-laptele fiecare

deget purta un rubin

fiecare ochi o lacrimă de aur

scăpăra electricitate din barba lui el purta

un caftan de neon

de trei ori a șchiopătat demonul meu în prezența lui

nici în mișcare nici în nemișcare

nici îndrăgostiți nici mîhniți

întâlnirea lor era cea a lumilor

de sus & jos […]

erau față în față4

La origine proiectul «Polonia 1931» era «o tentativă de a evita căderea în sentimentalism și nostalgie față de trecut, ca și voința de a nu se lăsa dominat de ele, ci de a evita, prin mijloace comice, un acces prea facil la tradiția proprie.»

Proiectul «Polonia 1931» corespunde ideilor exprimate de Musil. În conferința ținută în 1935 la Congresul pentru apărarea culturii de la Paris, Musil a promovat ideea unei culturi independente de puterea politică, denunțând pericolul nu numai al fascismului, dar și al comunismului. În continuare, a analizat legăturile dintre cultură și tradiție:

«Cultura nu este o moștenire care se transmite din mână în mână, cum o cred tradiționaliștii; în această privință se observă un proces remarcabil: creatorii preiau cu mult mai puțin din ceea ce ajunge până la ei din alte timpuri sau alte locuri, cât acestea renasc în ei sub o forma nouă.»

Jerome Rothenberg se lasă purtat în călătorii imaginare într-o țară și într-un sat care demult nu mai există și e impresionat de gesturile, spusele și credințele locuitorilor, oameni de rând dispăruți în fumul crematoriilor. El se consideră însă parte din tradiția europeană, cea a mișcărilor de avangardă artistică și literară.

Avangardă sau cultură națională

«[…] jocul de șah deschide ca un poem

metafizici ale pierzaniei

le ordonează

obosit de stele

calul său mănâncă șerpi colorați

o înger cal

pe el călărește Hugo Ball

el însuși un înger cal

aici se plimbă Huelsenbeck și Jung

iată-l pe Arp

iată-l pe Janco

iată regii din Zanzibar

iată călugărițele lunii aprilie

iată-l pe Tristan Tzara […]

din colțurile Cabaretului Voltaire

câți regi croncănesc

câți pisoi nebuni

plâng după tine?

câte secole între

Zürich și Moinești?»5

Poemul acesta, dedicat lui Tristan Tzara, exprimă clar interesul lui Jerome Rothenberg pentru avangardă. Poetul explică:

«Eu nu concep noțiunea de cultură central-europeană ca o simplă extensie a concepțiilor culturale ale vechiului imperiu austro-ungar […] Pentru mine, termenul de «european» se identifică într-o mare măsură cu avangarda europeană, ca și cu cea americană. Nu există opoziție între avangarda europeenă și cea americană, dar eu aș vrea sa mă limitez pe mine însumi la o tradiție de avangardă care trece numai prin unii dintre moderniștii americani. În avangarda europeană am căutat mai ales predecesori, surse și rădăcini pentru ceea ce făceam.»

Saul Bellow (laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1976) introduce o distincție suplimentară între exilații intelectuali din Europa Centrală care i-au influențat pe intelectualii societății americane, și pe cei din clasele mijlocii, emigrați din rațiuni economice:

«Cred că majoritatea grupurilor etnice ale Statelor Unite nu era interesată de cultura central-europeană. Germano-americanii erau perfect asimilați, americanizați. Se pare că acest interes a fost, în principal, cel pentru avangardă. Grupurile etnice nu au arătat mare interes pentru literatura și arta avangardei. Dar printre cei care au fugit de nazism, unii emigranți din Germania au fost foarte importanți pentru America, în măsura în care au tradus, propagat și stimulat interesul pentru avangardă.»

Dar dincolo de acest interes circumscris avangardei literare și artistice, ideea unei originalități europene pare, după Saul Bellow, lipsită de orice fundament:

«Este vorba, în mod evident, […] despre culturi satelit care se străduiau să se modernizeze cât mai repede. Artiștii și intelectualii căutau modelele moderne cele mai avansate. Astfel, pentru a se dezvolta personal și colectiv, pentru a găsi idei noi, s-au întors spre Germania, Franța și Anglia, țările lor nefiind producătoare de idei originale. Apoi a venit revoluția rusă și s-a produs o reacție în lanț în toată Europa Centrală. Toate acestea nu s-ar fi produs fără 1917. Suntem de asemenea conduși să ne întrebăm: în ce constă originalitatea acestor oameni care poartă azi ideea unei Europe Centrale? Pun această întrebare din ignoranță.. Pot să înțeleg dorința de a fi independent, pe care o împărtășesc, și de a-și alege propria sa cale. Totuși întrebarea rămâne: curentele culturale venite din Franța sau Germania au răscolit Europa Centrală și Europa de Est. Când au încetat, altceva le-a luat locul, și anume tehnologia, sau un fel de prosperitate organizată democratic. Acestea nu sunt comparabile cu mișcările despre care am vorbit, mișcări care au stimulat Europa Centrală, pentru că astăzi e vorba despre o situație diferită».

Rezumând opinia lui Saul Bellow, Europa Centrală ar fi reprezentat mai degrabă, în trecut, un mediu receptiv curentelor ideologice născute în alte părți, decât un focar cultural cu propriile sale idei originale. De altfel, situația actuală pare și mai îndepărtată de ipoteza unei europenizări a culturii americane grație emigrației intelectuale din anii 30 și 40. Astăzi deci, repetă Saul Bellow, Europa Centrală nu numai că a încetat de a fi receptacolul curentelor noi, dar a pierdut orice șansă de a deveni la rândul său un creuzet inovator.

«Epoca marilor centre culturale creatoare de idei noi s-a încheiat: ceea ce oamenii caută cu adevărat astăzi în Germania, Franța, în alte țări din Europa, sau chiar în Statele Unite, nu mai sunt curentele de gândire, ci un model de existență posibil».

Pentru poetul Czeslaw Milosz (premiul Nobel pentru literatură în 1980), dimpotrivă, schimbul cultural cu marile centre ale Europei occidentale (și nu numai atitudinea pasivă de receptor), constituie o permanență a culturii central-europene, iar metamorfoza suferită de curentele artistice și ideologice născute în Occident, este prin ea însăși o dovadă suficientă a existenței unei specificități culturale central-europene.

«Odată ajunse la noi, ideile născute în Europa de vest își schimbau culoarea și calitatea. Se transformau în altceva. Curentele literare reprezintă un exemplu. Naturalismul lui Zola a fost transformat. Rămânea ceva misterios din aceste metamorfoze. Simbolismul francez, de exemplu, a suferit în Rusia o schimbare radicală. Ideile veneau întotdeauna din vest, dar prin asimilare, se transformau.»

În comentariul său, sociologul Lewis A. Coser dă o explicație acestei dileme prin analiza noțiunii de supranaționalitate, pe care o consideră trăsătura constitutivă a producției intelectuale și artistice a Europei Centrale. Dacă elitele culturale ale Europei Centrale preferau mai degrabă să privească spre Franța sau Germania, decât spre ceea ce se întâmpla în țările lor, ele nu pretindeau pur și simplu să împrumute sau să transplanteze curentele născute în Occident. Dimpotrivă, necesitatea resimțită acut de către unii dintre reprezentanții eminenți ai acestor culturi de a găsi o audiență mai largă, a stat la originea caracterului – atât de denigrat, pe de altă parte -, «supranațional».

Pentru Robert Musil, dimpotrivă, caracterul supranațional al culturii nu e specific Europei Centrale. «Cultura a fost întotdeauna supranațională. Istoria artelor și a științelor furnizează un exemplu continuu în acest sens»6. Dacă Musil poate fi considerat unul dintre reprezentanții cei mai tipici ai literaturii central-europene, în ciuda rădăcinilor lui austriece și a referinței sale constante la cultură în general, Franz Kafka încarnează o simbioza pluriculturală a imperiului austro-ungar. În războiul ce opunea culturile naționale ale tinerelor țări din Europa Centrală proclamând dreptul lor la autodeterminare și supranaționalitatea germană, evreiască sau iudeo-germană, poziția lui Kafka merită câteva explicații. Distanța menținută de Kafka în fața nemților din Praga s-ar explica mai ales prin refuzul său de a accepta identificarea evreilor (și în particular a scriitorilor evrei) cu civilizația germană dominantă, împotriva căreia încerca să se afirme cea mai mare parte dintre literaturile «minore» ale epocii (ca literatura cehă sau idiș, de care Kafka s-a apropiat din ce în ce mai mult după 1911). Într-un anumit sens, Kafka a «pariat» pe literaturile minore contra celei germane, fără însă să adere cu adevărat la una sau la alta. Caracterul supranațional al operei sale lasă o amprentă care provine tocmai din această ezitare perpetuă.

Într-una dintre scrisorile adresate Milenei în ultimii ani ai vieții sale, Kafka scria: «Nu am trăit niciodată în Germania; germana e limba mea maternă, îmi e deci naturală, dar îmi place mai mult ceha, așa că scrisoarea de la tine îmi va risipi multe incertitudini».

Iar într-o scrisoare din iunie 1921, adresată celui mai bun prieten al său, Max Brod, Kafka spune:

«[…] Ce voiau cei mai mulți dintre cei ce au început să scrie în germană era să părăsească iudaismul, în general, cu acordul vag al taților lor (acest vag e ceea ce e revoltător). Ei o doreau, dar labele lor din spate erau încă lipite de iudaismul tatălui, iar labele din față nu găseau teren nou. Disperarea care a urmat a devenit inspirația lor

În jurnalul său (la 25 decembrie 1911), se pot citi mai multe pagini consacrate explicit apărării tinerelor literaturi naționale din Europa Centrală, pe care Kafka le pune totodată în gardă contra pericolului potențial ce le amenință și a tentației prea mari a unei «conexiuni cu politica».

«Ceea ce am aflat prin Löwy despre literatura evreiască actuală de la Varșovia și ceea ce îmi revelează unele observații, în parte personale, despre literatura cehă actuală, mă fac să cred că multe avantaje ale muncii literare (mișcarea spiritelor; o solidaritate care se desfășoară de manieră continuă în sânul conștiinței naționale adesea inactivă în viața exterioară și mereu pe cale de dezagregare; mândria și sprijinul pe care o literatură le procură unei națiuni față de ea însăși și față de lumea ostilă care o înconjoară; acest jurnal ținut de o națiune, jurnal care e cu totul altceva decât o istoriografie și are drept consecință o evoluție accelerată, deși pe o scară mare ; spiritualizarea răspândită în straturi largi ale populației; angajarea elementelor nemulțumite care, în acest domeniu în care cele rele nu pot lua naștere decât din indolență, devin imediat folositoare; organizarea poporului care se realizează sub influența agitației presei, dar care e ea însăși mereu constrânsă să țină cont de ansamblu; […] trezirea pasageră, dar activă mai târziu, a aspirațiilor superioare ale tinerilor; faptul că evenimentele literare sunt acceptate în preocupările politice; epurarea conflictului care îi opune pe tați și pe fii și posibilitatea de a-l discuta; descrierea defectelor naționale, care se face de o manieră dureroasă, dar pardonabilă și eliberatoare; nașterea unui comerț de librărie prosper și, ca atare, având simțul valorii, și, de asemeni, aviditatea pentru cărți – toate aceste efecte pot fi deja produse de o literatură care nu a atins poate, în realitate, o amploare de dezvoltare excepțională, (dar care are această aparență), din lipsa talentelor superioare. Viața care animă o asemenea literatură e chiar mai măreață decât cea în care talentele abundă, căci, în absența unui scriitor ale cărui daruri ar impune tăcere tuturor scepticilor sau poate celor mai mulți dintre ei, bătălia literară capătă o justificare reală la cel mai înalt grad. Astfel, o literatură unde talentul nu creează ruptură, nu prezintă nici găuri pe unde indiferenții s-ar putea strecura. Exigențele literaturii în ceea ce privește atenția pe care i-o datorăm, devin mai imperioase.»7

Dacă literatura micilor națiuni e «treaba poporului», ea nu e mai puțin o problemă individuală, spune Kafka, fără ca aceste două noțiuni să fie neapărat contradictorii. Totuși, frontiera care separă literatura și politica e mult prea apropiată, și periculoasă într-un mod insidios. «Cum oamenii integri lipsesc, acțiunile literare integre ne scapă. Chiar dacă preocuparea individuală ar fi uneori analizată cu calm, nu s-ar ajunge totuși la limitele ei, unde ea se contopește cu alte preocupări analoge; vom atinge mai degrabă frontiera care o separă de politică, ne vom strădui chiar să vedem această frontieră înainte ca ea să fie acolo și să o găsim pe cale să se apropie din toate părțile. Strâmtoarea spațiului, unită cu considerația pe care o avem pentru simplitate și simetrie, în fine, aceasta părere că datorită autonomiei interioare a literaturii, legătura sa cu politica nu e periculoasă, toate acestea conduc la difuzarea literaturii în țară, unde ea se asociază sloganurilor politice. Găsim peste tot bucuria de a trata literar temele minore care au dreptul să fie exact atât de mari, cât să se poată epuiza în ele un mic entuziasm, și care au speranțe și motivații de ordin polemic. Insultele gândite literar se rostogolesc de-o parte și de alta; în cercurile temperamentelor mai violente, zboară. Ceea ce e disimulat în sânul marilor literaturi, are loc aici în văzul tuturor; ceea ce acolo provoacă o manifestare trecătoare, aduce aici nu mai puțin decât un verdict de viață sau de moarte.»

Moartea lui Franz Kafka în 1924 este o dată importantă în istoria culturii central-europeene. A fost resimțită de prieteni ca și cum «o piatră de temelie a fost scoasă din această comunitate, sau o gaură enormă a apărut în acoperiș» după cum va scrie cu mulți ani mai târziu Johannes Urzidil, scriitor german praghez, refugiat în Statele Unite înaintea ocupării Cehoslovaciei de către naziști.8

În același articol, Johannes Urzidil va descrie specificitatea legăturilor dintre membrii «comunității autonome» a scriitorilor praghezi de limbă germană, comunitate care poate fi considerată un arhetip al procesului de fertilizare micro-culturală, caracteristic culturii central-europene: «În lumea literaturii germane existau spirite remarcabile încă active. Spre nord, într-o Germanie ruinată de inflație și spre sud, la Viena, privată de ajutoarele grație cărora a putut să subziste atâta vreme, se afla o serie strălucită de poeți debutanți care, pentru confortul criticilor, au fost grupați sub greoaia denumire comună de «expresioniști». Unii dintre noi, scriitorii din Praga, inclusiv Kafka, eram socotiți ca făcând parte din această mișcare. Cu toate acestea, noi ne consideram o comunitate autonomă. Specificitatea provenea din limba noastră și ea a fost demonstrată în anii îndelungați în care am experimentat fluxul și refluxul relațiilor simbiotice, extrem de apropiate, cu slavii. În acest fel, eram nemți aparte, austrieci aparte, cehi aparte, iar cea mai mare parte a prietenilor lui Kafka erau interesați și de cultura evreiască».

Acest efect de fertilizare microculturală consista în căutarea unui soi de o «a treia cale», care ar fi corespuns trecerii unei limbi și culturi minoritare, reperabilă în mod clar din punct de vedere etnic sau/și teritorial, tinzând direct spre «supranaționalitate» sau cosmopolitism, făcând, de fiecare dată când era posibil, ocolul (și critica) culturii naționale. Caracterul supranațional al operei lui Franz Kafka e, de altfel, ceea ce a făcut, printre altele, ca influența culturii central-europene asupra vieții culturale americane să fie considerată un impact exercitat mai ales de către mișcările de avangardă asupra unui public avizat.

Saul Bellow comentează influența unică produsă de opera lui Kafka, referindu-se și la Europa Centrală și la America:

«Kafka a început să fie tradus aici puțin după cel de-al II-lea război. De atunci s-a resimțit influența lui, foarte puternică, asupra culturii literare americane. Nimeni nu a înțeles cu adevărat ce s-a întâmplat, Kafka era un scriitor atât de alegoric și simbolic. Așadar, era foarte dificil de definit în ce consta interesul suscitat de opera lui, dacă era de natură religioasă sau mitică, sau dacă era ceva specific evreiesc. E greu de spus. Tot ce putem spune este că ne găsim în fața unui scriitor care nu a scris niciodată în mod direct despre politică, care nu a scris niciodată în mod direct despre psihologie și care a avut o influență enormă în țările care aveau o orientare politică foarte precisă. Eu cred că el a devenit poetul solipsismului contemporan. Asta nu e ceea ce voia Kafka, dar e ce s-a întâmplat. Citind Kafka, americanii au resimțit universalitatea conștiinței izolate, ermetice

Dintre personalitățile intervievate de mine atunci, doar Czeslaw Milosz citează reprezentanți ai culturilor naționale din Europa Centrală fără referințe particulare la avangardă sau la caracterul «supranațional», ca exemple de scriitori din această regiune care au avut o influență asupra vieții culturale americane.

«Nu ați auzit niciodată vorbindu-se despre un scriitor american, Lewis Adamic, care a venit de la Ljubljana, la vârsta de treisprezece ani. Absolvent al școlilor americane, a devenit celebru în epoca lui Roosevelt. Scria despre «melting pot», și în primul rând despre emigranții veniți din Europa Centrală. Despre cum veneau slovacii, sârbii, ucrainienii, polonezii. Era tema lui de bază… Era într-adevăr scriitorul clasei muncitoare.

A murit imediat după al II-lea Război Mondial, într-un fel destul de misterios… sinucidere sau crimă, nu se știe. […] Iar influența literaturii cehe, dacă îl considerăm pe Kafka un scriitor ceh, este enormă.»

Umanismul sau ideologiile

Atitudinea intelectuală ce recomandă căutarea unei a treia căi, a unei reconcilieri (imaginare) între realități îndepărtate, chiar opuse sau ostile, nu a beneficiat întotdeauna de aceeași apreciere admirativă din partea actorilor epocii celei mai fecunde ale culturii europene.

Johannes Urzidil9 opune atitudinea lui Franz Werfel, încrezătoare față de viață, atitudinii dezabuzate a lui Kafka față de propriul său eu și, în consecință, față de lume în totalitatea sa.

«Franz Werfel, care a trăit mai multă vreme departe de Praga întorcându-se doar din când în când, mi-a spus o dată: «L-aș iubi mai mult pe Kafka dacă nu ar fi atât de nihilist». Nihilist? Rar s-a folosit o expresie mai deplasată, deși, venită de la «mondenul» Werfel, ar părea să însemne ceva. Werfel nu avea nimic dintr-un semizeu, ci credea încă, pe vremea aceea cel puțin, în posibilitatea secțiunii de aur, și încerca, în momentul în care Kafka se stingea, să realizeze reconcilierea definitivă a antitezelor Verdi și Wagner, Juarez și Maximilian.»

Personajul cheie la care vom face referință spre a susține această idee se numește Bruno Bettelheim.

Născut la Viena în 1903 într-o familie de evrei austriaci, refugiat în America în 1939 după un an petrecut în lagărele de concentrare de la Dachau și Buchenwald, Bruno Bettelheim își formase deja – din perioada studiilor de psihologie și filozofie de la Viena – o concepție foarte personală cu privire la activitatea intelectuală și culturală.

«Nefiind mulțumit de formațiile și asociațiile profesionale prea specializate, tânărul Bettelheim și-a creat multiple legături în diferite cercuri ale Vienei, nu numai din lumea științifică, dar și din cea a artei», menționează Lewis A. Coser.

Ajuns în Statele Unite, Bettelheim decide să se stabilească în Midwest, și nu pe coasta de est, ca cei mai mulți dintre intelectualii din Europa, ceea ce îi va limita posibilitățile de a stabili contacte cu alți refugiați și îi va da ocazia să întâlnească colegi americani. Devine – la puțină vreme după sfârșitul celui de-al II-lea Război Mondial, directorul școlii pentru copii handicapați, Școala ortogenică a Universității din Chicago, și rămâne fidel acestei instituții până la pensionare, în 1973. A continuat să reprezinte el însuși puntea între medii culturale relativ etanșe, cel puțin în sensul corespunzător gândirii sale, adică din mediul științific spre cel artistic și literar. Prima publicație a lui Bettelheim în Statele Unite a fost un articol apărut în 1943 într-un jurnal specializat (Journal of Abnormal and Social Psychology) care se adresa unui public de cercetători și profesori de psihologie socială, intitulat: «Comportamentul individual colectiv în situațiile extreme».

Dar acest articol a fost publicat, de asemenea, foarte puțin timp mai târziu, într-un jurnal de opinie (Politics) citit de un public mai larg. Teza sa principală, anume că prizonierii cei mai vârstnici din lagărele de concentrare naziste tindeau să se identifice cu supraveghetorii lor și să dezvolte o structură caracterială gata să accepte valorile «elitei» naziste, a provocat o polemică (încă nestinsă) în interiorul și în exteriorul lumii universitare.

Poeta Gloria Frym a predat, câțiva ani, lecții de scris într-o închisoare din districtul San Francisco. Tatăl său emigrase din Lublin, Polonia. E reprezentativă pentru atitudinea unei întregi generații de americani față de tipul, pe cale de extincție, al intelectualului umanist emigrat din Europa Centrală înaintea celui de al II-lea război mondial.

«Bettelheim e tipul clasic de intelectual liberal, în realitate, foarte decepționant, psihologic plin de înțelegere, mai ales în ceea ce privește copiii, dar, la nivel politic, el s-a detașat de generația anilor 60, cea a războiului din Vietnam… E cu atât mai grav, cu cât atitudinea lui față de cei ce protestau era paternalistă, le explica că treceau pur și simplu printr-o stare de revoltă oedipiană, ceea ce nega specificitatea acestei generații. În ciuda perspicacității sale și a suferinței îndurate sub totalitarism, Bettelheim a adoptat mai târziu o atitudine de retragere, privind această colectivitate dintr-un unghi strict freudian. Mulți au fost dezamăgiți. Și-a recâștigat popularitatea cu mult mai târziu, în anii 80. Suntem amnezici în țara asta, de la o generație la alta nu ne mai amintim ce gândeau intelectualii importanți.»

Gloria Frym se exprimă la fel de direct despre poziția actuală a culturii central-europeene în societatea americană: «Aceste culturi nu sunt considerate minoritare în sensul culturilor latine, negre sau asiatice. Culturile europene aduse de acesti emigranți sau exilați s-au integrat repede în cultura americană majoritară, ele nu se mai disting.»

Gloria Frym nu atribuie contradicția dintre perspicacitatea lui Bettelheim și poziția sa politică  «în retragere» apartenenței lui la tradiția culturală central-europeană. A aprecia atitudinea lui Bettelheim drept cea a unui «tip clasic de intelectual liberal», fără nici o referință la cultura sa de origine, decurge din mentalitatea americană actuală, care socotește cultura central-europeană una dintre variantele culturii europeene.

Lui Saul Bellow i s-a făcut același reproș pentru romanul său   Planeta Domnului Sammler, publicat în 1970. Mulți critici literari și-au exprimat surpriza sau consternarea. Au afirmat că alegerea unui european, bătrân, în plus, (Arthur Sammler) ca personaj central al cărții, dovedește că Bellow a devenit un ideolog care exprimă o frică irațională în fața «omului tânăr, a extremistului și a negrului».10 Alți critici au apărat romanul subliniind că nu există nici o ruptură între acesta și celelalte cărți ale sale. Acestui roman i-au fost mai ales reproșate absența de aluzii la războiul din Vietnam și, de asemenea, «caricatura feroce»11 prin care Bellow descrie mișcarea studențească. Aceasta din urmă se referă la scena în care Arthur Sammler e invitat să vorbească la Columbia University despre «chestiunea britanică de-a lungul anilor 30». Dar cine este în fond personajul Arthur Sammler? «El nu-și văzuse de treaba lui, cum ar fi trebuit să facă un newyorkez de șaptezeci de ani. Problema domnului Sammler fusese întotdeauna că nu își realiza vârsta, nu era pe deplin conștient de propria situație, neprotejat fiind aici de o poziție aparte, de privilegiile distanțării oferite de un venit de cincizeci de mii de dolari la New York, apartenența la un club, taxiuri, ușieri, căi păzite. Pentru el erau doar autobuzele, metro-ul epuizant, prânzul la automat. Nu era un motiv de plângeri serioase, dar anii săi de «englez», două decenii la Londra în calitate de corespondent la ziare și jurnale varșoviene, îl lăsaseră cu o atitudine care nu era deosebit de folositoare unui refugiat în Manhattan. […] Sammler își lămurise totul. Alert în ceea ce privește pericolul și dizgrația explicațiilor, el nu era nici pe departe un explicator de rând. Și chiar în vremurile cele mai vechi, în vremurile când era «britanic», în «la belle époque» a anilor 20 și 30, când locuia în Great Russel Street, pe când îi cunoștea pe John Maynard Keynes, Lytton Strachey și H. G. Wells, ținea la vederile sale «britanice», înainte de marea menghină, de fizica umană a războiului cu plinurile și vidurile ei, cu -oidele ei (acea perioadă de dinamică și acțiune directă asupra individului, comparabilă biologic cu nașterea), nu a avut niciodată încredere în propria judecată când venea vorba de nemți. Republica de la Weimar nu a exersat nici o atracție pentru el. Ba nu, exista o excepție – admirase Planckii și Einsteinii ei. Prea puțin pe oricine altcineva  . […] După anii petrecuți în Anglia, reîntors în Polonia, unde trebuia să stea doar timpul necesar vânzării proprietății socrului său, Arthur Sammler a fost surprins de război. Toată familia sa a fost masacrată. El însuși și-a pierdut un ochi, un neamț l-a lovit cu patul armei, dar a supraviețuit miraculos execuției și îngropării în groapa comună. Uzina de instrumente optice a socrului său a fost demontată și trimisă în Austria. A trăit câteva luni ascuns într-un mausoleu, în cimitir, prin bunăvoința unui gardian care îl hrănea cu pâine și apă, unde […] nu era (ca să scape) de nemți, ci de polonezi. În pădurea Zamosht, partizanii polonezi se întorseseră împotriva luptătorilori evrei. Războiul era pe sfârșite, rușii avansau și se pare că se luase hotărârea de a reconstrui o Polonie fără evrei. Avu loc prin urmare un masacru. Polonezii, la răsărit veniseră trăgând. De cum se făcuse puțină lumină pentru crimă. Era ceață, fum. Soarele încercase să se ridice. Oamenii începuseră să cadă și Sammler fugise. Mai fuseseră alți doi supraviețuitori. Unul făcuse pe mortul. Celălalt, ca și Sammler, găsise o deschizătură și fugise pe acolo. Ascuns în mlaștină, Sammler se întinsese sub un trunchi de copac, în mâl, în noroi» (…)

Și acum, iată-l pe Arthur Sammler, câțiva ani mai târziu, într-un amfiteatru plin de la Columbia, în fața unei «mase umane mari, întinsă, lățoasă, compozită». Va încerca să le vorbească despre succesele lui, «un evreu polonez atât de cunoscut, atât de apreciat de nobilime, de H.G. Wells.[…] După cum lămuri el, cu o voce ce încă mai conținea siflante și nazale poloneze, deși impresionant de puține, proiectul se baza pe propagarea științelor biologice, istorice, sociologice și pe aplicarea eficientă a principiilor științifice la lărgirea orizontului vieții umane: clădirea unei societăți mondiale planificate, ordonate, și frumoase: abolirea suveranității naționale, scoaterea războiului în afara legii, supunând banii și creditul, producția, distribuția, transporturile, populația, fabricarea de armament etc., unui control mondial  colectiv».

Dar această «bunătate», această «naivitate» și «această prostie» nu vor găsi mare audiență. Saul Bellow încearcă să denunțe, în scena incriminată, voința tinerelor generații de a refuza umanismul «burghez» și de a substitui stilului său oarecum demodat, o originalitate neînfrânată al cărei rezultat cel mai palpabil nu e decât o generalizare a spiritului de imitație.

«Mai bine, gândi Sammler, să accepți caracterul inevitabil al imitației și apoi să imiți lucruri bune. Anticii o nimeriseră. Măreție fără modele? De neconceput. Nu putea fi lucrul în sine. Realitatea. Trebuie să te mulțumești cu simbolurile. Fă-o obiectul imitației ca să atingi și să dai frâu liber calităților de ordin înalt. Fă pace, prin urmare, cu intermediarul și reprezentarea. Dar alege reprezentări de ordin superior. Altminteri, individul este obligat să fie eșecul pe care îl vede acum și care știe că el însuși este Domnul Sammler, cu părere de rău pentru toate și cu durere în inimă

Restul scenei ar merita să fie reprodus, mai ales pentru a ilustra destinul atitudinii intelectuale ingenue, tipică Europei Centrale a primelor decenii ale secolului XX, cel puțin pentru tentativele de domesticire a amenințărilor totalitare prin căutarea iluzorie a unei căi intermediare.

Propria sa căutare a unei căi intermediare, după ce a respins orice ideologie (în primul rând marxismul și psihanaliza), pare să eșueze în ridicolul sau tragedia inadaptării umanismului tradițional într-o Americă modernă.  «Holocaustul și propria sa ieșire din mormânt sunt experiențele prin care Sammler apreciază toate evenimentele. Ele au întărit credința sa în limite, rațiune și tradiție».12

La sfârșitul interviului meu, l-am întrebat pe Saul Bellow cum îl consideră pe Arthur Sammler: un reprezentant al culturii central-europene, sau un individ excepțional, dificil de asociat unei colectivități?

Răspunsul său a fost surprinzător:

«Când am fost în Polonia în 1958, am întâlnit un domn numit Antoni Slonimski13 pe care l-am apreciat. El mi-a povestit că prietenia sa cea mai importantă a fost cea cu H.G. Wells… Se ducea deseori în Anglia, unde a trăit câțiva ani. Grație întâlnirii cu el m-am gândit că e un intelectual polonez anglofil, ceva ce nu i se potrivea lui, refugiatul la New York».

Fragment din «Vues d’Amérique: un désamorçage possible des dilemmes centre-européens», în Europe centrale, un continent imaginaire, Éditions Autrement, Paris, 1991

Traducere din limba franceză: Sanda Roșescu

1 Franz Kafka, Scrisori către Milena, p. 49, Editura Univers, 2009, traducere Mircea Ivănescu.

2 În românește de Sebastian Reichmann după traducerea franceză a lui Philippe Jacottet, în Essais, p. 316, éditions du Seuil, 1978.

3 The Wedding» (Nunta), “Poland 1931, New selected Poems”, A New Direction Book, p. 3, New York, 1986.

4 «The Student’s Testimony» (Mărturia elevului), “Poland 1931, New selected Poems”, A New Directions Book, p. 8, New York, 1986.

5«The Holy Words of Tristan Tzara», in Poland 1931, idem, pp. 97-98.

6 Conférence, Paris 1935, în Essais, pp. 292-296, Editions du Seuil, 1978.

7 Franz Kafka «Schéma pour établir les caractéristiques des littératures mineures», Journal, p. 183 (25 déc.1911), Grasset, 1977, trad. în fr. Marthe Robert.

8 Two Recollections, in «The World of Franz Kafka», ed. By J. P. Stern, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1980.

9 Two Recollections, in «The World of Franz Kafka», ed. By J. P. Stern, Holt, Rinehart and Winston, New York, 1980.

10 Ben Siegal:  «Saul Bellow and M.Sammler: Absurd Seekers of High Qualities», in Saul Bellow: A collection of Critical Essays, Earl Rovit, Prentice Hall, 1975, p. 122-134

11 Beverly Gross, «Dark Side of The Moon», «The Nation», n°160, 8 fev.1970.

12 Planeta domnului Sammler, Viking, New York, 1970, trad. Ruxandra Drăgan, Călin Coțoiu, Polirom, 2008.

13 Poet polonez (1895-1976). Refugiat în Anglia ca să scape de naziști: autor al volumelor Drum spre Est, 1924; Dintr-o călătorie îndepărtată, 1926; Două sfârșituri de lume, 1937.