Îi vedem peste tot, pe mulți îi cunoaștem din vedere. La colț de stradă, în fața bisericilor la slujbele importante, în cimitire la împărțirea pomenii, în fața plăcintăriilor privind cu ochi resemnați pachetele bine mirositoare din mâna fiecărui client, printre mesele teraselor, prin locurile de parcare. Unii milogi, alții cu un sâmbure de demnitate, destui insolenți și chiar amenințători, etalându-ți cu ostentație handicapuri fizice greu de privit sau chiar înjurându-te direct dacă nu văd la tine tentația de a băga mâna în buzunar. Sunt oamenii fără adăpost flămânzi, murdari, măcinați de boli, prost îmbrăcați, emanând mirosuri care îți întorc stomacul pe dos, scormonind prin coșurile de gunoi după vreun colț de pâine, cu ochii veșnic în pământ pentru a ochi vreun chiștoc de țigară. De vârste diferite, toți s-au adaptat într-un fel sau altul stilului care să se potrivească cel mai bine personalității lor pentru a-și putea câștiga existența.
Prezența lor în stradă nu este niciodată oportună. Tendința firească a fiecărui om este să întoarcă privirea cu silă atunci când le ies în drum, copiii se agață speriați de mâna părinților, cei aflați la vreo terasă în bună dispoziție cu vreun prieten caută disperați din priviri vreun bodyguard sau se răstesc violent pentru a-i îndepărta pe cei care se milogesc pentru o gură de mâncare sau niște firfirici. Ca să nu mai spun de umilința celor care, ieșiți cu iubita în oraș privesc neputincioși cum acesteia i se fură din farfurie ultima înghițitură de prăjitură în râsul tuturor sau i se bea din paharul cu suc de câte cineva care nu a mai avut de-a face de multă vreme cu apa și săpunul.
În afară de șocul vizual și oroarea aferentă, ce știm noi despre toți acești oameni ieșiți parcă din cele mai tenebroase caverne? Mai nimic, cu excepția unor legende urbane și idei preconcepute, însușite încă din primii ani ai copilăriei, de tipul exemplelor cu valoare „educațională”, la care nu cred să existe părinte care să nu fi apelat: „Uită-te bine la el, așa o să ajungi dacă nu pui mâna pe carte”, „Ai grijă pe unde umbli că pune unul din ăla mâna pe tine și te omoară”, până la panseurile unor „connaisseurs” ajunși la vârsta maturității: „Vezi-ți de treabă că aștia o duc mai bine ca tine, sunt organizați în găști bine structurate și câștigă adevărate averi pe zi”.
Poetul Petru Ilieșu a înființat la Timișoara, acum 30 de ani, o fundație, Timișoara’89, care se ocupă de ajutorarea oamenilor străzii. Să le ofere un cămin, măcar temporar, îmbrăcăminte, mâncare, să încerce o reinserție a lor în societate, să-i readucă într-un fel la linia de plutire. Dar, înainte de toate să îi înțeleagă și mai ales, să ne facă pe noi să îi înțelegem. Pentru aceasta a publicat un volum de 474 de pagini, cu titlul Oameni care nu există. Spre deosebire de marii reporteri interbelici (un Brunea-Fox, la noi, de pildă), Petru Ilieșu nu este atras nici de pitorescul degradării acestor existențe subterane (de cele mai multe ori, la propriu, prin canalele orașului), nici de destinele dickensiene pe care le-a cunoscut, nici de dorința de a sensibiliza opinia publică și de a stârni emoții la nivelul societății. El încearcă rațional, aș spune chiar rece, cu mintea limpede, să înțeleagă fenomenul și să găsească soluții tehnice pentru a remedia ce se mai poate remedia în existența acestor oameni. Voluminoasa sa carte este, de aceea, o sumă de eseuri despre sărăcie, libertate, familie, boli, vicii, sinucidere, discriminare rasială, responsabilitate, copilărie, moarte, care alternează cu o serie de interviuri tulburătoare realizate cu pensionari ai stabilimentului înființat de el, înregistrate pe bandă magnetică și transcrise tel quel, pentru a păstra toate particularitățile de limbaj și de gândire ale subiecților. Coroborând dimensiunea teoretică, filosofică, psihologică, sociologică, politică a sărăciei și degradării umane (Ilieșu citează abundent dintr-o mulțime de gânditori mai vechi sau mai noi) cu mărturiile unor oameni care au trăit această coborâre în infern, autorul ne dă speranța că suntem foarte aproape de înțelegerea deplină a fenomenului, de cunoașterea profundă a cauzelor bolii. Din punctul în care a ajuns, există semnale că aceasta ar putea fi eradicată printr-un tratament adecvat, doar că până acum, din motive necunoscute toate tratamentele încercate nu prea dau rezultate. Astfel, pe urmele lui Michel Foucault, Petru Ilieșu observă că, în prima fază cei mai teribili foști pușcăriași recidiviști sunt cei mai buni muncitori. Scrie Petru Ilieșu: „Cu o disciplină a muncii dobândită pe parcursul anilor de pedeapsă, pe lângă particularitatea că ei puteau fi ușor recunoscuți la prima vedere după cum luau poziție atunci când li se adresa unul dintre lucrătorii sociali (țineau mâinile la spate sau pe lângă corp, își îndreptau imediat umerii și răspundeau scurt), erau oricând săritori să ajute la activitățile curente și o făceau cu o hărnicie incredibilă prin comparație cu ceilalți beneficiari valizi din adăpost, fiindcă fostul deținut are «deprinderi de disciplină, ordine și supunere»”. Din păcate, acest comportament se modifică foarte repede. „Puțini își păstrează zelul spre muncă și dacă nu sunt introduși cât mai curând într-o activitate susținută și recompensată, realizând neputința noului mediu de a-i constrânge la un program devin recalcitranți, refuză regulamentul de ordine interioară și preferă să plece acolo unde se simt cu totul liberi, adesea în stradă.” De cele mai multe ori atitudinea societății față de foștii deținuți este foarte circumspectă. Ei obțin cu greu locuri de muncă sursele lor de subzistență devin foarte problematice. De cele mai multe ori singurii oameni la care pot apela în situații limită sunt foștii lor colegi de penitenciar. Aceștia sunt dispuși să-i ajute, dar îi și implică din nou în tot felul de situații infracționale.
Mai interesante chiar decât aceste teorii verificate în cei treizeci de ani de experiență la fundația umanitară, sunt interviurile realizate cu cei fără adăpost. Oameni de vârste diferite, cu educație diferită, de la tinerii pe care îi vedem prin gări și piețe cu pungi de aurolac la nas, la cei care se despart greu de sticla cu băutură sau cei care contemplă parcă uimiți și jenați situația în care au ajuns. Felul în care se exprimă, modalitățile în care își argumentează răspunsurile la întrebările bine țintite ale celui care face interviul, vocabularul folosit produc revelații majore. Deși mai toți arată precum cei a căror vedere ne oripilează când ne intersectăm cu ei pe stradă, mulți poartă povești greu de închipuit. Unii sunt născuți în Timișoara și până la un punct au dus o existență obișnuită într-o locuință la bloc sau chiar o casă cu grădină, în familii normale. Apoi în viața lor s-a petrecut un scurtcircuit de unde totul s-a degradat până la ruina definitivă. Unora le-au murit părinții, nu au mai avut suficiente surse de întreținere, au fost evacuați din casă pentru neplata chiriei și de aici s-au tot scufundat, aspectul lor tot mai deplorabil i-a împiedicat să ocupe un loc de muncă, au urmat, inevitabil, aurolacul, băutura, sărăcia extremă. Alții au rămas pe drumuri după ce casa în care locuiau a fost revendicată în instanță și câștigată de fostul proprietar sau, mai crunt, pentru că au pierdut bonul de la primărie după depunerea solicitării pentru o altă locuință și din cauza sărăciei extreme nu au mai avut bani pentru refacerea actelor.
Un interviu complet șocant, greu de imaginat, este cel cu un personaj prezentat sub numele de Anisia. Mă mulțumesc să reproduc fără comentarii un foarte scurt fragment pentru a vă face o idee despre cât de scurt poate să fie uneori drumul de la o viață relativ normală până la mizeria absolută. „ – Și acum din ce trăiți?/ – Să vă spun drept… cerșesc. Pă la Catedrală, câte 5-10-15 mii (bani vechi – n. m.) la zi, cât îi iau pampers și mâncare la copil. Că uitați, când vin aici să mănânc cu el, când mă duc în Bălcescu peste zi (unde distribuie un prânz cald Federația Caritas a Diecezei Timișoara). Am plasament pentru el, trei sute de mii și alocația, chiar am fost în Bălcescu azi s-o primesc și nu s-o dat./ – Cam cât strângeți zilnic?/ – Am luat 20-30 de mii, că nu stau toată ziua, că mi-i rușine, că bărbatul meu prim a fost comandantul de poliție din Arad și mă cunoaște lumea. Și colegele mele s-or dat jos de pă tramvai și mă vedea… Ce-ai ajuns Ani? Uite ce-am ajuns!” Acestei femei i-au murit doi soți, familiile lor au dat-o afară din casă, prăbușirea psihică și urmele traiului în stradă au făcut să nu-și mai poată găsi un loc de muncă, iar la momentul purtării acestui dialog era una dintre cele care beneficiau de ajutorul fundației Timișoara’89.
O întrebare standard pusă tuturor acestor oameni fără căpătâi este aceea despre ce cred ei că ar trebui să se facă pentru a fi ajutați eficient. Aproape toți spun că viața lor s-ar putea schimba în bine dacă ar avea o casă.
Petru Ilieșu remarcă, la un moment dat, cât de greu este de suportat această umilință cotidiană, trăită de oamenii ajunși ai nimănui, fără căpătâi. De aici refugiul aproape generalizat în pungile cu aurolac, alcool, narcotice de tot felul. Aproape toți dintre ei suferă de afecțiuni psihice, mai mult sau mai puțin grave. În mod paradoxal poate că aceasta este șansa lor la viață. Pentru că, scrie Petru Ilieșu: „Spre deosebire de cei cu retard sau afecțiuni psihice degradante, omul care reușește să-și conștientizeze trăitul în stradă ajunge într-un impas în care nu mai întrezărește nicio speranță, în care refuză să-și mai simtă mirosul greu al corpului dospind sub haine impregnate de murdărie; în care este terorizat de foamea ce a ajuns obsesie; fără să mai poată îndura indiferența sau aversiunea și loviturile celor care se simt inoportunați de prezența sa și nu îl doresc în apropiere, ajunge să-și ia zilele. Albert Camus spune în Mitul lui Sisif: «Omul care este capabil să privească în față absurditatea existenței umane, care vede dispărând semnificația vieții, încă se confruntă cu problema sinuciderii»”.
Este imposibil ca după ce citești o carte precum Oameni care nu există, de Petru Ilieșu să nu dobândești o altă perspectivă asupra vieții.
Petru Ilieșu, Oameni care nu există (despre cei fără adăpost și doar
despre ei), Editura Planetarium, Timișoara, 2020, 474 pag.