Dependență
Te visezi prins
pentru totdeauna-n potirul
unei flori, cu totul dependent
de suflet. Cum o faci să rodească,
ai și ofilit-o, cu biciul amintirii –
valuri izbesc țărmul petalelor
sau seacă de tot. Rege tiranic,
uns în somn, iradiezi cu-atâta forță
visul (fără miresme, dar magnetic),
încât se schimbă ca topită
până și casa unde locuiești:
pereții nu se pot împotrivi,
devin, îngreunați, corola,
ca din adâncuri să se-audă
bătaia inimii, ocrotitoare.
Urcuș
Un arbore uriaș
suie în noapte din mare,
cu hopuri mici, zguduituri discrete,
din sine însuși cum s-ar înnoda
și deznoda întruna,
dacă separi de el zgomotul lumii,
auzi un sunet mai ușor decât spuma
și vezi cum îl așteaptă, sfielnic, în vârf,
la țărmul unei alte mări de întuneric,
copilul, lângă barcă.
Ascundere
Capacul ceasului
se lasă iar peste cadran,
închizând ochiul umed
al timpului în întuneric.
Iggdrasil. Caleidoscopic arbore
Între văpăi de lună și febra soarelui,
se zbate, somnolent, copacul,
înfipt în sol de plumb
din ce în ce mai familiar,
până străpunge impusa limită,
cu aerul de el agonisit,
și scapă spre întinderile vaste.
Ca o rachetă, și croit
cu boi masiv de fruct-cetate,
colindă carnavaluri nesfârșite,
dar și solemne reuniuni, în zbor egal,
iar vara se machiază-n purpuriu,
iarna și-atârnă ciucuri albi de crengi,
toamna e schimnic, nu mai știe
cum primăvara, extaziat, jucase-nmugurirea.
Caleidoscopic arbore, atât de mult rotit
că se și teme de iubirea arătată oricărei ore
și tulburat de neputința
de-a alege-o singură înfățișare,
cu suliman de-argint ori aur, indigo,
verzui sau gri mocnind pe scoarță,
străbate cerul și, veșnic proaspăt,
la fel de primitor, așteaptă gesturi,
fapte, scrijelituri în timp,
spre-a le cuprinde în frunzarul său pe toate.
O hieroglifă în oraș
Suntem atenți, e-o hieroglifă în oraș,
stă scris s-o dibuim prin țesătura spână,
prin canavaua lăbărțată, alburie
a dorurilor neîmplinite, țesută peste noi.
În relicvariul unor hărți cu țări ale melancoliei
pe unde nimeni din urbe n-a umblat,
dar și-n cartierele uitate, pe asfalt,
printre tulpini care la soare se usucă,
iar pe hârtie pier, ca și în zumzetul din piețe
al unor voci lunecătoare, iute stinse
deasupra ofilitei mărfi, pulsează singură,
într-un halo senin, cât de curată și de limpede,
mișcând ușor din filamente, o tandră hieroglifă.
Arcuș
Respir șoptit prin porii cuvintelor.
Lucrez pe schela unui edificiu
prea moale spre-a fi-ncheiat, pe coama
unei inimi de val și miere, prea dulce
și-nspumată, trudesc în vârtejuri de flori
zvârlite-n cascadă, căzut cu ele-odată.
Parcă m-aș deșira aiurea-n cântec,
dar nu mă pierd, deși mi-e limpede
că sunt arcuș sfâșiat pe nevăzute coarde.
Ceasul lui Asura
Într-un templu din Chandigarh,
eu eram Krishna, tu erai Hare.
Lumina dintre ochii noștri
năștea-n pământuri podul.
Nu făceam altceva decât să ne privim –
și viața călca ușor, peste ape,
dantela de fluturi. Până când
ne-am văzut despărțiți o vreme
de fatalul regizor Asura,
un intrigant pesemne trebuincios,
menit să ne îndrepte spre-un pisc
al purității neîntrezărite încă.
Deci colindăm nefericiți vinete goluri,
hăul irizat, de unde inima-i retrasă-n
căutarea suflului. Deși ne-au separat,
ne recunoaștem în nervuri de frunze
și-n scalda vrăbiilor prin praf,
suntem bondari sorbind ambrozie,
rezemați de ierburi, sau aprigi nori
sosiți cu ploi bogate.
Ne-nvăluie arome-n trombe,
atât de tragic neînrudite cu noi,
vârtejuri de plâns nouă străine, vai!
Prea bine știm că-i mâna lui,
el prezidează pantomimele cețoase.
Dar trebuie să tăcem la ceasul de acum,
ce ne condamnă la muțenie, pășim
cu gândul numai la simțământul
a cărui forță ne-aruncă veșnic în perplexitate.
Iar priceputul om de teatru
degeaba-nghesuie zorit la văluri,
căci nu mai poate-ascunde,
și sapă-n van, căci falii nu se cască-n
gâlgâitul de cutremur dintre noi.
Iubirea se-ndesește, neschimbată,
și lumea redevine familiară,
în seara când ne regăsim alături amândoi.
Anteros
Un vaier a ajuns până la mine –
făptura blasfemică, aproape străvezie,
se tânguie în somn, își strânge feșe-n juru-i,
la fund de ape, se leagănă, pliată-n straturi,
colțuri, romburi violete pe care nimeni
nu le va desface, secret sleit ce nu mai iscă
vreo curiozitate. Seiful autoscufundat,
ruginind în tăcere, o ține, fără glorie, la păstrare.
Contra-iubirea, Anteros, murmuri,
fără-a mai ști de e sau nu consens
asupra tâlcului atribuit amenințătoarei zeități.
Anteros, spui, iar ea, făptura cu numele blasfemic,
tresare dureros în ape, în romburi violete, în maldăre
de crini furați, în dâra de ulei prelinsă dintr-un opaiț
neolitic al demenței și-al terorii, memento neștirbit
că timpul cel mai arhaic al sălbăticiei
oricând se poate-ntoarce. Capul său telescopic,
de dinozaur aprig cândva, senil acum,
și crețurile nemângâiate ale frunții
iluminează cuvântul ocrotit
între scheleticele-i brațe: Anteros.
Să fie-acesta contra-iubirea sau complementul ei?
Cui îi mai pasă însă de consensul sau discordia
ce-nvăluie-un străvechi cuvânt?
Lumina cea pâlpâitoare-n unde
pe mulți i-a înșelat și încă-i mai înșală.
Suflu
Oameni în migrație, mereu la cules,
printre cuvinte. Podidiți de fapte, le
ignorau. Seara, cântau despre aceeași foame –
au alergat și n-au devenit alții, cum crezuseră
necesar. Noaptea, un lapte invizibil îi hrănea,
să se trezească dimineața neschimbați,
în furie să-și secătuiască întrebările și goana,
să afle-un gust intact de peste timp.
În plasa goală, iubirea, animalul diafan
făcut colac, fără-a vorbi sufla și fără-a cere,
murea poate-ncet, amuțit, când ei bob cu bob
culegeau. Ea respira, dădeau s-o măture,
crezând că-i un gunoi pe scări.
Un animal, iubirea, geamul murdar al lumii
cu suflul său l-a aburit.