tema VR
GABRIELA ADAMEȘTEANU

Povestea bibliotecilor

Articol publicat în ediția 11-12/2020

Nu știu ce beletristică s-a aflat în biblioteca părinților mei, despre care mi s-a spus că a fost distrusă la bombardament, împreună cu alte mobile. N-am fost interesată, înainte de moartea lor timpurie, să aflu cine și când o bombardase (cuvântul îmi era cunoscut ca o fatalitate, fac parte dintre copiii războiului), nici pe ce cărți își dăduse banii din salariul său de profesor și director al gimnaziului din Tg. Ocna. Unele dintre ele (poate ale lui Lucian Blaga, Radu Gyr, Nichifor Crainic) or fi fost cele pe care le-au ars în curte, într-un cazan de rufe, pe care mi-l amintesc foarte bine, dar nu și ce ardea în el. Nu arseseră însă și numerele din Gândirea, o revistă cu o foaie atât de elegantă, cum n-am mai văzut nicăieri, cu ilustrații mari, colorate și plină de desene de îngeri stilizați, erau pe raftul de sus al etajerei și sunt neconsolată că le-am împrumutat unei colege pe care o admiram atât de mult încât n-am îndrăznit să o rog să mi le restituie, deși părerea de rău mi-a rămas intactă.

Biblioteca familiei era o etajeră neagră. Dar acum aș fi curioasă să știu ce cărți își cumpărase tata, doar el și cu mine eram cititorii familiei. Doar parte din generația de copii ai războiului. Biblioteca tatei era aridă, cuprindea doar cărți de istorie și colecții de documente. El lucra mereu la niște articole despre trecutul zonei argeșene, la fel ca unchiul Ion din Drumul egal… Dar, spre deosebire de Letiția, nu m-am slujit de ele ca să-mi seduc vreun profesor, și, din păcate, nu m-am silit să public din ele, măcar într-o revistă locală.

Ca să suplinească lipsa ficțiunilor din biblioteca lui, ani de zile, seara, tata se întorcea de la școală cu servieta de piele cu cataramă metalică, umflată de cărțile împrumutate de la bibliotecă, și le deșerta pe pătuțul de copil, lungit cu un scaun, din antreul de trecere unde dormeam împreună cu fratele meu.

Tata, care mă aproviziona cu cărți

Poveștile lui Creangă ne-au fost citite și probabil „traduse” de tata, care îl adora.

Foamea de lectură mă făcea uneori să scormonesc cu disperare cele patru rafturi din biblioteca tatei, înghițind cu noduri informațiile seci din biografii și memorii.

Singurele care m-au prins cu adevărat au fost memoriile lui Gheorghe Panu despre Junimea, astfel încât, fără să știu nimic despre lumea aceea, am trăit mental și în Iașiul de la sfârșitul secolului 19.

Mi-au devenit cvasi-apropiate multe personalități, altminteri necunoscute, inclusiv Papa Culianu, bunicul lui Ioan Petru Culianu, cu al cărui destin tragic aveam să mă intersectez, peste câteva decenii, în 1990, primul an de libertate însângerată. (Povestea am scris-o în Anii Romantici și interviul nostru a fost publicat și difuzat la radio în 2000.)

Tot printre cărțile tatei am găsit, dar n-am avut răbdare s-o citesc, o biografie a domniței Ralu Caragea, al cărei nume, bine păstrat în memorie, l-am dat ulterior străzii din Provizorat și Fontana di trevi, unde s-ar fi aflat micul palat dăruit de Cuza țiitoarei sale, Maria Obrenovici. Mi s-au cerut uneori informații exacte și despre stradă și despre clădire, dar ele sunt doar ficțiuni, ieșite din biblioteca tatei, care încă există și acum, în apartamentul meu (îmi țin în ea cărțile, diferite ediții și traduceri).

Lumea poveștilor fusese acoperită de pasiunea mea pentru mitologia greacă. Acasă nu prea aveam ce citi, biblioteca fusese distrusă de un bombardament. Dar printre cărțile rămase se afla și mitologia lui Popa Lisseanu pe care am frecat-o până am făcut-o ferfeniță. Este plină de ilustrații superbe, care m-au familiarizat de timpuriu cu sculpturile și desenele antice din muzeele lumii. Așa că mi-am trăit copilăria în Pitești, pe o strada periferică, pornind în pantă din dreptul bisericii Sf. Ilie, și de fapt în Grecia antică, visând zeii, semizeii, nimfele. Dintre zeițe, mă identificasem cu Atena, pentru bărbați alesesem un muritor, pe Hector; Iliada mi-a fost mai aproape decât Odiseea, fiindcă țineam cu troienii și am suferit pentru distrugerea Troiei, pentru soarta Andromacăi și a micului Astyanax. Nu mi-a trecut nici până acum tristețea momentului când a trebuit să accept că în păduri și ape nu trăiesc fete pe jumătate dezbrăcate, și zeii nu coboară, una-două, pe pământ.

Nostalgia țărilor în a căror cultură locuiești la primele vârste e de nevindecat.

Am ajuns de prea puține ori în Grecia, și de fiecare dată doar pentru câteva zile, dar cu un sentiment de adâncă familiaritate. Necunoscutei mele străbunici din partea mamei i s-ar fi spus „grecoaica”, și s-ar putea să am rădăcini depărtate în țara visată în prima copilărie.

Aventures du capitaine Corcoran

Fiind o suporteră a troienilor, șmecherul de Ulise mi-a fost antipatic, dar peste Odiseea, citită pe sărite, dar reluată mereu, am suprapus poveștile familiei despre legendarul meu unchi, Dinu Adameșteanu. Cum este să trăiești departe de țara unde te-ai născut și ai crescut, a fost o obsesie constantă, născută atunci; explică și ea rescrierea, de trei-patru ori, a Întâlnirii, de la nuvelă la roman, de la experiment la ficțiunea clasică.

Poate chiar și reluarea temei plecării, în Fontana di Trevi

Literatura română a anilor 50 o disprețuiam, y compris cărțile lui Petru Dumitriu (materie școlară obligatorie), și m-am bucurat când a fugit din țară și toate romanele lui au fost scoase de la bac. Auzisem de acasă că Sadoveanu, Arghezi „s-au vândut”, și mult mai târziu am simțit farmecul Crengii de aur, iar pe Arghezi îl acceptam doar din Cuvinte potrivite, nu cu 1907 și Cântare Omului, și ele obligatorii la școală. De aceea nu mi-a păsat niciodată că literatura mea n-a intrat în manuale. Am auzit, tot în familie, că Bietul Ioanide a fost scos din librării, dar eram prea mică să-l deschid, iar în liceu m-a plictisit. L-am recitit în timpul Provizoratului și mi s-a părut un roman interesant, bine făcut. „Cheile” lui nu m-au interesat. Scrinul negru l-am simțit pe jumătate „fals”, dar pe asemănarea cu el (reală sau nu), lectora Dimineții pierdute și-a construit referatul pentru cenzură. Aveam să aflu asta după câteva decenii. Am citit târziu și pe sărite Drum ascuns și Concert de muzică de Bach ale Hortensiei Papadat-Bengescu: mi s-au părut stranii și străine de mine. Dar, așa cum ați presupus, am devorat cu pasiune Camil Petrescu (romanele, teatrul, orice), eram realmente fan.

Foarte de timpuriu, chiar înainte să citesc, fusesem învățată să spun pe dinafară Luceafărul lui Eminescu. Întreg. Aveam evident o memorie bună, și eram pusă să-l recit puținilor noștri musafiri, spre mândria familiei: dar, de fapt, nu știam despre ce era vorba în acel șir mecanic de cuvinte. Eram un robot, dădeam din gură și mă gândeam la ale mele. Odată, ceva m-a întrerupt și n-am mai putut continua recitarea, fiindcă nu știam unde rămăsesem. Nu mi-a dat prin cap să mărturisesc secretul eșecului, probabil nici nu mi-ar fi servit la nimic, așa că am ascultat, rușinată, reproșul tatei că îi făcusem de râs în fața musafirului.

Când, în liceu, ni s-a predat la școală Luceafărul, mi-a fost oarecum greu; nu percepeam textul, recitarea oarbă, în gol, reîncepea de cum dădeam ochii cu el.