spectator
NICOLAE PRELIPCEANU

AU EXISTAT MARI ACTORI ȘI ÎNAINTEA CELOR DE AZI

Articol publicat în ediția 1/2021

Dacă pot îndrăzni să spun că pandemia asta, cu confinările ei (lockdown pe limba curentă a românilor de azi), a avut și ceva bun, atunci o fac, iată: cei care iubesc teatrul și pot trăi mai greu fără el au avut avantajul de a vedea, fie online, fie la televizor, spectacole memorabile de altădată, regizate de legende ale teatrului românesc și interpretate de actori legendari și ei.

Să-l mai vezi o dată pe Octavian Cotescu, în Scrisoarea pierdută regizată de Liviu Ciulei, dar și în marele film Reconstituirea, sigur cel mai bun film românesc din toate timpurile, nu ar fi fost posibil, cred, decât cu mare dificultate, în alte condiții. Așa, închiși în casă și căscând gura pe la televizoare sau la onlinii, ni s-a acordat acest privilegiu. Procurorul duplicitar cu accente pozitive din când în când, din 1967, sau teribilul Cațavencu din 1980 și ceva sunt numai două dintre fețele acestui mare actor care s-a stins mult prea curând, lăsându-ne fără atâtea și atâtea alte roluri extraordinare pe care le-ar fi putut interpreta dacă Dumnezeu l-ar mai fi lăsat să trăiască.

Ce să mai spun despre Petrică Gheorghiu, memorabilul Trahanache din spectacolul lui Liviu Ciulei, sau despre admirabilul, absolut admirabilul, cel plin de imaginație în construirea rolului Pristanda, Ștefan Iordache, ori despre mai puțin cunoscutul, totuși excelent în rolul Cetățeanului Turmentat, Aurel Cioranu. Dar Fory Etterle, într-un foarte caracterizat Agamiță Dandanache… Dar Dem Rădulescu… Da, se cuvenea un semn de întrebare și unul al exclamării după aceste nume. Alunec spre film și-mi amintesc, alături de Octavian Cotescu, de un alt mare actor, dispărut zilele trecute (mă rog în 2020), Vladimir Găitan, interpretul unui rol nuanțat, creatorul acelui personaj ciudat, interiorizat și profund din filmul lui Lucian Pintilie. Sigur, acum, dacă tot am fost cam închiși în casă chiar și când nu ne obliga expres vreo ordonanță, am aflat sau ne-am dat seama că multe dintre creațiile lor mai pot fi văzute pe you tube, dar cine să mai stea acolo când se deschid restaurantele, barurile, terasele (dacă e vreme bună), cine?!

Și dacă din toată distribuția scrisorii nu mai sunt în viață și în culmea carierelor lor artistice decât Mariana Mihuț, Victor Rebengiuc (Zoe și Fănică în spectacol) și Mircea Diaconu (Brânzovnescu) din Reconstituirea mai poate fi văzut uneori pe scenă George Mihăiță, băiatul care moare în finalul filmului, împins de Găitan, care devine, cum s-ar spune azi, ucigaș din culpă. Acolo, alături de ei, ca un fel de fundal al nenorocirii, un alt mare personaj al scenei și filmului românești, Emil Botta, unul dintre marii poeți ai literaturii române, aproape uitat și ca actor și ca poet, în film cu celebra sa replică „Orrriental, cremă de mandarine…”, rostită cu un glas sepulcral.

Dar să mă întorc la Scrisoarea pierdută. Se pare că fiecare generație își are Scrisoare pierdută a ei, de reprezentație vorbesc aici. Așa cum unii îl vor fi avut pe Costache Antoniu în rolul Cetățeanului Turmentat și pe Giugaru în Trahanache, noi îi avem pe cei anunțați mai sus. Au mai fost între timp atâtea și atâtea spectacole admirabile cu marea piesă a lui Caragiale, dar reperul epocii noastre rămâne acela al lui Liviu Ciulei.

De fapt, în O scrisoare pierdută, de data asta mă refer la text, avem două scrisori, una, e adevărat, pierdută, cealaltă doar rămasă în buzunarul unui pardesiu, uitat la un amic, Agamiță Dandanache. Prima va fi regăsită, după bătaia de la întrunirea electorală din anul 1882, culmea, chiar de primul ei găsitor! Atât autorul celei dintâi, cât și destinatarul celei de-a doua sunt becheri (adică celibatari), poate de aceea, în final, când banda cântă o melodie populară la banchetul de după alegeri, Liviu Ciulei a ales melodia (e drept, fără cuvinte) cântecului burlăcesc (scuzați barbarismul!), al cărui refren este „Și de-ar fi să mor, să mooor,/ Nici la toamnă nu mă-nsor,/ Nici la toamnă, nici la vară,/ Să fac fetele să moară!”, foarte firească de altfel pentru cei doi becheri care, îndrăgostiți fiind de femei gata măritate sunt puși la adăpost de mariaje.

Pentru cei care își aduc aminte de anii ’90, menționez că liber schimbismul cu care se mândrea Cațavencu a produs chiar un partid, condus de un caragialeolog, Ștefan Cazimir, în acea perioadă tulbure în care se inventau false asemenea grupări ca să aibă ai lui Iliescu mai multe voturi în CPUN. Dar termenul, dacă pot să-i zic așa, se va fi răspândit în presa vremii fără ca mulți dintre cei care-l vehiculau să fi știut vreodată de unde provine. Așa cum sunt atâtea alte ziceri caragialiene, „curat murdar” (Pristanda), „toți suntem români, mai mult sau mai puțin onești” (Cațavencu), acesta din urmă rezonând peste timp cu pretenția lui I. Iliescu de a-și împărți vinovăția pentru crimele comunismului tuturor, în diferite grade. De altfel presa superficială a patriei noastre libere aruncă în spațiul public o mulțime de alte ziceri, eventual literare, despre care habar nu are cel care le vehiculează de unde provin.

Instructive aceste vizionări (ce cuvânt prețios) și pentru a-i trimite pe cei nedeprinși cu asta la surse, dar mai ales pentru a se vedea că au existat actori uriași chiar înaintea noastră, a celor de azi.