În mirobolanta Lume de dincolo sau Statele şi imperiile din lună a lui Cyrano de Bergerac (1656), seleniţii patrupezi îşi plăteau consumaţia la cârciumă cu… versuri ! Era şi normal, aşadar, ca visurile şi speranţele pământenilor legate de Lună să declanşeze o febrilă competiţie pentru colonizarea ei. Preparativele au început cu primul atlas al Lunii, întocmit în sec. XVIII de Hevelius, părintele selenografiei, şi cu literatura de anticipaţie a lui Jules Verne (De la Pământ la Lună – 1865, În jurul Lunii – 1870) şi H .G. Wells (Primii oameni în Lună – 1901), urmate de cercetarea „la faţa locului” cu sonde automate (Luna, Ranger, Zond, Surveyor, Lunar Orbiter), apoi cu astronauţi (Apollo, 1969-1972). Primul obiect făcut de mâna omului ajuns pe Lună a fost micuţa sondă Lunik–2 de dimensiunile unei mingi de tenis, lansată la 12 septembrie 1959. Şi fiindcă la vremea aia sovieticii încă nu aveau aparatură radio pentru urmărirea ei, s-au văzut siliţi să apeleze, culmea ironiei, chiar la imperialiştii britanici de la Observatorul Jodrell Bank, fără de care n-ar fi putut dovedi lumii că au reuşit să atingă Luna. Aşa mândru a fost Hruşciov de premiera lui, că la vizita făcută trei zile mai târziu în S.U.A. i-a făcut cadou lui Eisenhower un duplicat al sondei, dar ăla, în loc să crape de invidie, a crăpat de râs, având deja pe atunci în secret tehnologie extraterestră. Apoi, la 12 aprilie 1961, când eu nu aveam nici trei anişori, sovieticii au reuşit să trimită cu succes pe orbita Pământului chiar şi primul om, pe Iuri Gagarin, preţ de 108 minute, în capsula Vostok. Gurile rele zic că întâietatea îi revenise de fapt lui Vladimir Iliuşin (nota bene, deja Erou al Uniunii Sovietice pe atunci, la 34 de ani !), odrasla vestitului Serghei Iliuşin, tătucul aviaţiei ruse şi membru al Sovietului Suprem, dar că la a treia orbită eroul leşinase şi nu s-a mai putut catapulta la întoarcere, abia scăpând cu viaţă în aterizarea dură. Mai rău, lipsa de ghidaj făcuse capsula Russia să nimerească taman în China, unde pilotul a fost apoi ţinut prizonier un an întreg, chinezii acceptând totuşi să coopereze cu Kremlinul la muşamalizarea incidentului prin scenariul că Iliuşin ar fi fost în comă urmare unui „accident auto”. Negând teoria din documentarul Idolul căzut : conspiraţia Iuri Gagarin (2009) şi din articolele publicate de Dennis Ogden (corespondentul Daily Worker la Moscova în 1961), Gordon Feller (Final Frontier) ş.a., fiul lui Hruşciov a declarat că Iliuşin „n-a fost niciodată în grupul cosmonauţilor”. Aşa o fi, se mai întâmplă să iasă fum şi fără foc. Totuşi, trebuie să recunoşti că este ceva straniu să alegi pentru primul pas în cosmos abia pe al doisprezecelea candidat din programul de pregătire condus de generalul Kamanin, oricât de bine l-ar fi încăput capsula spaţială pe micuţul Gagarin (1,57 m), şi să nu-l decorezi apoi ca Pilot de Încercare de Onoare, fără a mai vorbi de Premiul Lenin şi tot restul de ordine şi medalii primite, prin comparaţie, de Iliuşin. Ce-i drept, Gagarin n-a mai trăit destul să adune şi el tinichele, prăbuşindu-se cu avionul şapte ani mai târziu. Cert e că sovieticii erau aşi în contrafaceri propagandistice, doar se ştie, îndeosebi la capitolul eşecuri în întrecerea socialistă. Au admis că nu aveau tehnologia necesară întoarcerii de pe Lună, dar n-ar fi recunoscut nici în ruptul capului dacă şi-ar fi trimis totuşi acolo niscai voluntari barem ca să înfigă steagul. La Baikonur, „Oraşul stelelor” din Kazahstan, abia la dezmembrarea URSS a fost dezvăluit cimitirul celor 300 de piloţi pieriţi în lansări şi teste eşuate în anii „Cursei Spaţiale”, când publicul ştia doar despre cele patru victime de pe rachetele Soiuz (începând cu Komarov), ştirile fiind cenzurate până la negarea existenţei cosmonauţilor pierduţi şi trucarea fotografiilor de grup, din care aceştia dispăreau ca baloanele de săpun. Un asemenea exemplu a fost şi Neliubov, mare rival al lui Iliuşin, care după ce trăsese o beţie cu scandal fusese eliminat din programul spaţial şi trimis să piloteze avioane în Siberia, unde a dat-o pe vodcă, iar după ce în februarie 1966 s-a aruncat în faţa trenului a fost scos din toate fotografiile oficiale : file not found ! Trucată a fost inclusiv istoria celebrei cicatrici de pe arcada stângă a lui Gagarin, pusă pe seama unei „tentative de asasinat” ca acoperire pentru un scandal conjugal. Conform jurnalului generalului Kamanin, în timp ce Iuri, acum mare vedetă şi avansat maior, se afla în permisie cu colegul Gherman Titov la Foros, în Crimeea, fusese surprins de Valentina, tovărăşica lui, tratându-şi colesterolul cu ajutorul unei tinere surori medicale în camera de hotel şi se accidentase sărind din balcon fără paraşută.
O neaşteptată ocazie de a pune capăt acestui circ penibil le-a făcut cu ochiul sovieticilor în noiembrie 1963, când pacifistul Kennedy i-a propus lui Hruşciov, în locul „Cursei Spaţiale”, unirea eforturilor în interesul întregii umanităţi : ce mai însemna acest compromis câtă vreme programul cosmic american era condus de fostul rachetist nazist Wehrner von Braun care bombardase Londra ? Se vede însă treaba că această pactizare cu duşmanul de clasă în plin Război Rece i-a panicat pe generali, căci peste numai două săptămâni Kennedy a fost asasinat, iar Hruşciov a fost şi el trimis în arest la domiciliu, alegându-se praful de tot proiectul. Drept urmare, istoricul discurs al lui Kennedy din 25 mai 1961 cu „să facem din Lună un steag al păcii şi libertăţii” etc. a fost dat uitării ca o glumă nereușită. Era mult mai distractiv să asculţi la congresul partidului în transmisie directă acordurile Internaţionalei fluierate de sonda Luna-10, sau anecdota despre cum au fost întâmpinaţi pe Lună primii americani de un rusnac bătrân şi aproape gol pe nume Porfiri Ivanov. Mai circula prin ziarele moscovite o anecdotă despre primul vehicul lunar sovietic Lunahod-1 (10,5 km parcurşi în Marea Ploilor în noiembrie 1970) pilotat, boje moi, de un ofiţer KGB ! Şi în definitiv, ce altceva îţi mai rămânea de făcut afară de haz de necaz şi bazaconii propagandistice, după ce i-ai văzut pe Armstrong şi Aldrin debarcaţi în Marea Liniştii în aceeaşi zi când staţia ta automată Luna 15 (prima misiune ce ar fi trebuit să aducă sol selenar pe Pământ) s-a prăbuşit după 52 de orbite circumlunare ? Succesul lui Apollo 11, care împlinise visul lui Kennedy, era într-adevăr copleşitor. Tata ne-a trezit pe toţi cu noaptea-n cap în acea zi de luni, 21 iulie 1969, să urmărim la televizor în direct istoricul „pas mic pentru om, salt uriaş pentru omenire” – şi cred că am fost singura ţară din blocul răsăritean căreia i s-a acordat acel uriaş privilegiu. La 11 ani ai mei, nu-mi venea să cred că mi-a fost dat să trăiesc aşa ceva. Cred că un Galileo, Newton, Giordano Bruno şi-ar fi dat şi diavolului sufletul în schimbul unei asemenea experienţe. Entuziaste, ziarele se întreceau de-acum în proiecte de viitor, turism spaţial şi cai verzi, bunăoară planul sovieticilor de a construi până în anul 2007 un oraş lunar într-un crater sub un clopot de sticlă unde gravitaţia redusă (o şesime din cea terestră) ar fi făcut, vorba lui Wolf Schneider, să crească ridichea cât palmierul. Când colo, după numai trei ani, când numărul norocoşilor ajunşi în Marea Liniştii, Oceanul Furtunilor, Framauro, Hadley-Apennine, Descartes şi munţii Taurus-Littrow atinsese 12 (jumătate dintre ei făcând chiar şi explorări motorizate de 11-36 km), următoarele misiuni au fost deodată anulate pe motiv că nu mai erau fonduri. Şi cum altfel ? Elicopterele Bell trimise în Vietnam erau acum o afacere infinit mai profitabilă decât recoltatul bolovanilor de pe Lună. În total, astronauţii americani au adus de acolo 337 kg de roci de bazalt şi anortozit care au confirmat ipoteza Hartmann privind originea terestră a satelitului, ultimele îndoieli fiind risipite atunci când în 1972, la cea din urmă misiune Apollo 17, geologul Harrison Schmitt (singurul savant – a se citi civil – ce a avut şansa să meargă pe Lună) a găsit în craterul Shorty sol portocaliu vulcanic. Aşadar, la începuturile sistemului solar când Pământul era cald încă, o coliziune zdravănă îl spărsese în două, iar de atunci orbita satelitului astfel apărut s-a tot distanţat şi continuă să se îndepărteze, până când ne va descentra axa polilor, urmarea fiind haosul climatic cu efecte catastrofale pentru viaţa terestră (noroc că până atunci avem încă destul timp, slavă Domnului, să ne călim făcând exerciţii zilnice de distrugere a mediului). Or, la ce bun să mai aduni pietroaie, când ai şi aşa destule la rinichi ? E de-ajuns că ţi-ai pus acolo steagul, fiindcă, prin analogie cu geopolitica lui Mackinder de acum un veac, John Collins scria în Military Space Forces : The Next 50 Years că sistemul Terra-Lună va fi cheia dominaţiei militare globale. În rest, peisajul lunar e dezolant şi ostil, cu nopţi lungi de câte două săptămâni terestre la un frig de –180º şi zile cu +120º, nu tu aer, nu apă, nu gravitaţie (trebuie să ţopăi ca un cangur), nu magnetism (busola este inutilă), doar praf şi cratere (unul numit după al nostru Spiru Haret), nu merită efortul. Şi totuşi, miliardarul japonez Yusaku Maezawa, fondatorul casei de modă ZOZO, plănuieşte cică un voiaj în jurul Lunii începând din 2023 cu o navă SpaceX Starship – companie abia înfiinţată în 2017 – drept care, după două căsătorii, trei plozi şi ruptura cu ultima gagică, a lansat un anunţ matrimonial pentru vreo însoţitoare de bord (nu mai daţi buzna, ghişeul s-a închis din 17 ianuarie) care să „corespundă la amoarea lui”, vorba lui Rică, şi împreună cu care „să-şi trâmbiţeze din spaţiul cosmic amoarea şi pacea lumii”. Înălţător. Poate-l lămureşte cineva pe Zozonică ăsta că pe orbită în jurul Lunii nu este ca pe centura oraşului. Dacă ar fi să scriu aici despre revelaţiile şi pericolele care i-au silit pe pământeni să abandoneze Luna, nu mi-ar ajunge paginile Vieţii Româneşti pe un an întreg. Sau credeţi că degeaba latră câinii la Lună ? Sayonara !