dialog VR
Cristian Pătrășconiu

„DEMOCRAȚIA SE ÎNVAȚĂ GREU”

Articol publicat în ediția 2/2021

Interviu cu Libuše Valentová

Doamna Libuše Valentová a fost studentă la Facultatea de Filozofie a Universității Caroline din Praga, la specializarea franceză – română (1963–1968). Studii postuniversitare în domeniul literaturii române (1976–1980) și în domeniul istoriei literaturii române (1982). În 1984 a obținut titlul de candidat (doctor) în științe cu teza Románová tvorba George Călinesca (Romanele lui George Călinescu). În perioada 1980-2011 a fost cadru didactic universitar la Institutul de studii romanice a Facultății de Filozofie a Universității Caroline, activând din 2011 la Departamentul de studii balcanice și sud-slave. Libuše Valentová a predat următoarele discipline: Istoria literaturii române, Introducere în istoria și cultura României, Realitatea românească, Limba română, Introducere în teoria literaturii. A publicat studii de istorie a literaturii române de la origini până în timpurile moderne, cu accent pe istoria literaturii secolului al XX-lea. De asemenea, a colaborat la crearea proiectului Tempus „Limbi romanice în Europa unită” (1992-1995), a fost directoare a Societății Cehoslovaco-Române (actuala Societate Ceho-Română), cu sediul la Praga, a colaborat cu instituții științifice și culturale românești (Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, Universitatea București, Universitatea Hyperion din București, Uniunea Scriitorilor din România, Fundația Culturală Română) și cu instituțiile de cercetări științifice în domeniul românisticii din Cracovia, Bratislava, Pavia, Udine și Paris. A ținut prelegeri și este o prezență constantă în presa românească, publicând numeroase articole în mass-media autohtonă (România literară, 22, Orizont). Libuše Valentová – o foarte bună cunoscătoare a societății și scenei publice ceho-slovace – este traducătoare a multor scriitori români în limba cehă: Ana Blandiana, Emil Brumaru, Gabriel Chifu,  Dinu Flămând, Adela Greceanu, Claudiu Komartin, Ciprian Măceşaru, Nicolae Prelipceanu, Ioan Es. Pop, Robert Şerban, Elena Vlădăreanu, Varujan Vosganian.   

Cristian Pătrășconiu: Cum trebuie să privească spre Est țara dumneavoastră, Cehia? Acum, în democrație?

Libuše Valentová: Ţara mea în care m-am născut şi în care am trăit cea mai mare parte a vieţii se numea Cehoslovacia. Această ţară cu puternice tradiţii democratice a fost integrată, după cel de-al Doilea Război Mondial, în blocul sovietic, la fel ca şi România. În „tabăra socialistă”, toate statele din Europa Centrală şi de Est se aflau practic în aceeaşi situaţie (cu excepţia Uniunii Sovietice care era undeva deasupra noastră, ca o autoritate atotputernică şi atotştiutoare). De aceea şi relaţiile noastre au fost de la egal la egal: noi, cehii şi slovacii, mergeam la cumpărături în R.D.G. sau în Ungaria, iar în concediu în România sau în Bulgaria. Condiţiile de trai au fost foarte asemănătoare, cu unele excepţii. Ne înţelegeam bine, în linii mari, fiind închişi în mica noastră lume păzită de Cortina de Fier. Habar n-am de ce această solidaritate, această înţelegere reciprocă, a dispărut brusc după 1989: dintr-o dată, cetăţenii noştri au început să se orienteze exclusiv spre Occident, pretinzând că noi am fi fost dintotdeauna parte integrantă a Europei de Vest. În plus, unii dintre ei n-au fost de acord să susţinem candidaturile tărilor est-europene la Uniunea Europeană şi la NATO… De atunci însă a trecut destul de mult timp şi lucrurile s-au reaşezat. În calitate de cadru didactic de la Facultatea de Litere pot să aduc şi un argument în acest sens: după o perioadă de 10-15 ani, în care studenţii noştri se înscriau cel mai des la limbi occidentale (engleza, franceza, spaniola, germana), urmează o înviorare a interesului pentru limbi mai „exotice”, nu numai interesante, dar şi solicitate pe piaţă, în ultimii ani, precum româna, ucraineana, sârba şi croata, greaca, nemaivorbind despre chineza şi japoneza…

Dar spre Vest, cum trebuie să privească?

Înainte de ´89, cetăţenii Cehoslovaciei practic nu puteau călători în Occident, cu excepţia diplomaţilor, funcţionarilor din comerţul exterior si a tehnicienilor trimişi la construcţii şi uzine (cel mai des în lumea a treia). Compatrioţii noştri care reveneau de acolo erau primiţi acasă cu o mare curiozitate, dar şi cu respect: ei au văzut cu ochii proprii miracolul occidental! Din copilăria mea ţin minte cât de preţioase au fost mărunţişurile aduse de undeva din Vest: gumă de mestecat, fructe exotice, reviste de modă, jucării mecanice, tricouri şi pulovere… Imediat după „revoluţia de catifea”, toată lumea a vrut să viziteze Europa de Vest, iar turiştii noştri care veneau în autocare în excursie de o zi la Nürnberg, la Viena sau la Venezia, cu un şnitel împachetat în mână, păreau localnicilor nişte extratereştri. După ce această fază s-a consumat, destul de repede, a urmat o alta, în care ai noştri au învăţat treptat că cel mai bine este să pleci atunci când situaţia ta îti permite aşa ceva – nu mă refer numai la posibilităţi financiare, ci şi la pregătire culturală şi lingvistică. Abia atunci imaginea Occidentului a devenit mai realistă: nu mai este un rai pe pământ întrezărit prin gura cheilor, ci teritoriul locuit de oamenii care ne seamănă şi au practic aceleaşi griji. Ceea ce a persistat încă destul de multă vreme, a fost o certă superioritate a celor din Vest, de exemplu a unor specialişti care veneau la Universitate şi vorbeau cu uşor dispreț despre „Europa de Est”. Cu timpul însă au dispărut şi asemenea atitudini. Un fapt elocvent: în ultimele decenii, în Cehia s-au stabilit mulţi străini provenind din ţările occidentale, cea mai puternică comunitate fiind cea americană (numai la Praga trăiesc peste zece mii de tineri americani care au revistele şi cluburile lor).

Am putea spune că, pentru dumneavoastră, căderea comunismului este una dintre cele mai bune vești din viață?

Da, sigur, căderea comunismului este una dintre cele mai bune veşti din viaţa mea. Prima veste bună, aşteptată cu nerăbdare de părinţii mei şi de tot poporul ceh, a fost sfârşitul războiului. Mama îşi amintea până la adânci bătrâneţe toate detaliile privind eliberarea ţării noastre şi îmi povestea cum un regiment de soldaţi români au ajuns călare în regiunea noastră eliberând oraşul Boskovice şi multe alte localităţi din Moravia centrală şi de sud. (În această ordine de idei, poate merită să amintim faptul că pe teritoriul Cehoslovaciei şi-au dat viaţa, în anii 1944-45, cca 60.000 de ostaşi români.) Douăzeci de ani mai târziu, o perioadă într-adevăr minunată, de care m-am bucurat la începutul maturităţii, a fost „Primăvara de la Praga”; de fapt a fost vorba nu numai de primăvara lui ´68, ci şi de cei câţiva ani premergători, când în societatea cehoslovacă s-au simţit schimbări pozitive practic peste tot, mai ales în domeniul culturii, dar şi în cel economic şi chiar şi în cel ideologic („socialism cu faţă umană”). Ziarele au început să publice şi ştiri necenzurate, la librării erau de găsit traduceri din literatura anglofonă şi prozele lui Franz Kafka, la teatru puteai viziona piesele de „teatru absurd” (E. Ionesco, S. Beckett, V. Havel). După ani lungi de frontiere închise, în sfârşit am putut pleca şi în Occident; adevărul este că fără valută, care îi lipsea statului nostru, dar oricum… După ce am început să răsuflăm mai liber, toate speranţele „Primăverii de la Praga” au fost sugrumate de tancuri ruseşti, în august 1968. Noua conducere politică, comunişti conservatori şi prosovietici, a strâns şuruburile, persecutându-i pe demonstranţii şi opozanţii de tot felul. Perioada numită oficial „de normalizare” (în realitate: „de restalinizare”) a durat douăzeci de ani, ceea ce înseamnă foarte mult în viaţa oricărui om. Nu e deci de mirare că ne-am bucurat imens – mă refer la majoritatea covârşitoare a populaţiei – de căderea regimurilor comuniste în Polonia, în Ungaria, în R.D.G., şi, în sfârşit, de „revoluţia de catifea” din ţara noastră, în noiembrie 1989.

Ce făceați în acele zile când a căzut comunismul? Unde erați? În Cehoslovacia, căci așa era pe atunci…

După manifestaţia studenţilor de la 17 noiembrie 1989, împrăştiată brutal de poliţie, primii care au intrat în grevă de ocupaţie au fost studenţii de la Academia de Film. La Litere (şi la celelalte facultăţi din cadrul Universităţii Caroline), greva a început în noaptea de 19 noiembrie. Pe 20 dimineaţă, ajungând la Facultate, m-am edificat repede. Clădirea din actuala Piaţă Jan Palach (pe atunci Piaţa Armatei Roşii) arăta cu totul altfel decât de obicei. Afară – zidurile acoperite de afişe şi pancarte cu lozinci; înăuntru – sălile de curs, bibliotecile, culoarele schimbate în birouri cu maşini de scris, aparate de radio şi televizoare, în dormitoare cu saci de dormit, în bufete cu mâncare şi răcoritoare. Peste tot roiau tinerii revoluţionari, îmbrăcaţi cel mai des în pulovăr cu gulerul răsfrânt, pantaloni călduroşi de iarnă şi bocanci. Am observat atunci, întâi cu surpriză şi apoi cu mândrie, cât de repede s-au maturizat acei tineri de 18-23 de ani, cât de bine ştiau să organizeze greva până în cele mai mici detalii şi cât de ferm îşi păstrau poziţiile, negociind cu conducerea Universităţii şi cu politicienii. (Astăzi ei sunt oameni în puterea vârstei, în jur de 50 de ani, care lucrează în calitate de cadre didactice, istorici, sociologi, diplomaţi, deputaţi). Din prima zi a grevei, studenţii au intrat în negocieri cu conducerea Facultăţii. Decanul de atunci era, bineînţeles, un activist aprobat de organele partidului comunist; ţin minte însă că, spre deosebire de predecesorul său, se pronunţase în repetate rânduri în favoarea „perestroikăi“. Nu i-a plăcut prea mult ideea grevei, n-a fost însă de acord cu măsuri severe, cum ar fi fost excluderea liderilor acesteia de la Universitate (ceea ce ar fi preferat unii reprezentanţi ai conducerii). A fost necesar ca şi cadrele didactice „să ia atitudine“. Pe atunci eram cu toţii, mai mult sau mai puţin obligatoriu, membri în sindicatele unite; eu de câtva timp deţineam o mică funcţie în comitetul sindicatelor de la Facultatea de Litere, ocupându-mă de „probleme sociale“, precum împrumuturi financiare sau concedii în case de odihnă. A doua zi de la începutul grevei, comitetul s-a întrunit în vederea pregătirii unei adunări generale, unde urma să se adopte o rezoluţie. Adunarea sindicaliştilor (cca 400 de persoane) a avut loc pe 23 noiembrie, în amfiteatrul cel mare al Facultăţii. Colegii mai în vârstă din comitet m-au rugat să conduc şedinţa, dat fiind că eram mai tânără şi mai apropiată de studenţi. E o amintire de neuitat: am moderat (cum s-ar zice astăzi) acea adunare de vreo trei ore, care – după discuţii destul de controversate – a adoptat o rezoluţie de opt puncte, începând cu declaraţia că susţinem greva studenţilor şi revendicările lor şi terminând cu cererea unei noi Constituţii, pe principii democratice. Procesul verbal de la memorabila adunare, bătut la maşină, îl păstrez cu sfinţenie de 30 de ani.

Ați simțit despre comunism că moare cu mult dinainte de a fi declarat în mod oficial ”decedat”?

La începutul anului 1989, foarte puţini oameni prevedeau căderea comunismului. Îmi amintesc că foştii mei colegi de la facultate, exilaţi în Occident, mai dădeau regimului comunist de la noi circa zece ani. Curios lucru, nici disidenţii, de exemplu cei din gruparea „Carta 77”, deşi urmăreau atent evoluţia politică din Europa, nu îndrăzneau să prevadă un termen apropiat. Acest lucru l-a mărturisit mai târziu chiar şi Václav Havel (aflat în primăvara lui ´89 din nou în închisoare). După „revoluţia de catifea”, şi numeroşi istorici au recunoscut faptul că nu au ghicit momentul izbucnirii revoltei populare. Pe de altă parte, existau la noi filozofi şi sociologi „marxişti” care demonstrau în dezbaterile lor că potenţialul comunismului a expirat, că nu mai are niciun viitor nici ideea, dar mai ales nici practica regimului comunist, care în realitate n-avea nimic comun cu vechiul ideal ale unei societăţi juste şi armonioase.

Cum au fost pentru dumneavoastră primele zile ale democrației? O lume nouă, complet nouă?

Ce înseamnă „primele zile ale democrației”? Ziua de 20 noiembrie ´89, când la Universitate ne-am solidarizat cu studenţii – participanţi la demonstraţia de la 17 noiembrie, bătuţi cumplit de poliţia cehă? Sau zilele de la începutul lui decembrie, când s-a format primul guvern de „înţelegere naţională”, compus jumătate de disidenţi şi jumătate de comunişti? Sau ziua de 29 decembrie ´89, când Adunarea Naţională a Cehoslovaciei, cu majoritatea deputaţilor comunişti, l-a votat în unanimitate (!) pe Václav Havel în funcţia de preşedinte al republicii? Sau lungile zile din ianuarie-februarie-martie ´90 petrecute la şedinţe interminabile la care comitetele de lucru pregăteau o nouă lege a învăţământului superior şi noul conţinut al cursurilor universitare? Aş putea să prelungesc şirul cu multe alte cazuri de felul acesta. Dar totuşi îmi vin în minte două amintiri de o certă valoare simbolică. Prima, din sfera culturii: la invitaţia personală a lui Václav Havel, la Praga a venit faimoasa formaţie muzicală Rolling Stones. Membrii acesteia, în frunte cu Mick Jagger, au fost primiţi la Castelul din Praga, iar seara s-au prezentat la un mega-concert, fiind ovaţionaţi de mii de spectatori. Aşa ceva ar fi fost din domeniul fanteziei pure, cu un an înainte! A doua amintire, de ordin politic: în primăvara anului 1992, constructorii noştri ai reformei economice, conduşi de ministrul finanţelor (şi viitorul preşedinte) Václav Klaus, au dat drumul la aşa-zisa „privatizare pe cupoane“, menită să facă din cetăţenii de rând proprietari de acţiuni, co-proprietari ai unor firme privatizate, cu alte cuvinte un fel de „capitalişti“. Cu toţii am discutat despre perspectivele diferitelor întreprinderi, am stat la coadă să primim „cupoane“… ca să constatăm, după doi-trei ani de zile, că privatizarea cea adevărată s-a desfăşurat cu totul altfel, „cu lumina stinsă“, iar noi am vândut acţiunile noastre la un preţ derizoriu noilor stăpâni de întreprinderi, devenind din nou „cetăţeni de rând“, însă – spre deosebire de trecutul comunist – cu dreptul de a participa la alegeri libere, o dată la patru ani.

Apropo: este democrația (și) un sentiment? (nu numai un sistem politic, vreau să zic…)

Sunt de acord cu ideea că democraţia este nu numai un sistem politic, ci şi un sentiment, sau – poate mai precis – un fel de a gândi şi de a se purta. Cred că nimeni nu se naşte „democrat“ sau „ne-democrat“; asemenea calităţi se dobândesc mai degrabă prin educaţie şi prin influenţa mediului în care creşti. Donald Trump, preşedinte al unei ţări care de mult întruchipează conceptul democraţiei occidentale, vizibil nu acţionează ca un democrat; de asemenea şi Vladimir Putin, care se poartă în imperiul rus ca şi cum ar fi un ţar atotputernic. Ori de câte ori se vorbeşte despre atitudinea democrată, îmi vine în minte un citat celebru din Voltaire: „Je ne suis pas d’accord avec ce que vous dites, mais je me battrai pour que vous ayez le droit de le dire” (Nu sunt de acord cu ce spuneţi, dar mă voi bate ca să aveţi dreptul de a o spune”).

Regretați ceva cu adevărat din comunism?

Nu regret nimic din sistemul politic al comunismului, care – în teorie – construia o societate de dreptate şi bunăstare, însă în realitate s-a dovedit profund nedrept şi neproductiv. Singura mea nostalgie după vremurile acelea priveşte relaţiile între oameni. Atunci când îi lăsăm deoparte atât pe ştabii comunişti, cât şi pe cei persecutaţi politic, putem afirma că majoritatea societăţii din Cehoslovacia era „egalitară”, nu numai din punctul de vedere al nivelului de trai, ci şi în ceea ce priveşte relaţiile sociale. Familiile compuse din câteva generaţii trăiau împreună, sătenii se ajutau reciproc la construcţia caselor, locatarii dintr-un bloc veneau în vizită unii la alţii. După ce acest mic univers, îngrădit de multă vreme, s-a deschis spre noi orizonturi politice şi economice, s-au schimbat substanţial şi modurile de comunicare între oameni. În locul „colectivismului” de altădată avem de a face cu individualismul sub diferite forme, unele pozitive, fără îndoială (reuşita sau eşecul depind numai de tine), altele negative (vecinii care nu numai că nu se ajută reciproc, dar nici măcar nu îşi dau bună ziua). Recunosc însă că şi în cazul meu ar putea fi valabil ceea ce se spune la adresa persoanelor mai în vârstă: „vremurile acelea” sunt identice cu tinereţea dumneavoastră, şi de aceea sunteţi înclinaţi să le idealizaţi…

Poți construi ”democrația” într-un sistem totalitar, în comunism în mod aparte?

Cum? Cu ce riscuri?

Nu cred că s-ar putea construi democraţia într-un sistem totalitar: datorită romanului 1984, al lui George Orwell curând după sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, ştim că cele două noţiuni sunt absolut contradictorii. Pentru a susţine teoretic argumentaţia, ar trebui să apelăm la vreun politolog. Eu însă am să mă limitez la o experienţă de viaţă trăită în timpul Primăverii de la Praga. De fapt, cu câteva luni mai devreme, la Congresul Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia, desfăşurat în iunie 1967, s-a deschis o dezbatere generală pe tema: „Ce este de făcut să se democratizeze sistemul politic din Republica Socialistă Cehoslovacă?” Primul lucru important: în anii aceia, la noi nu s-a vorbit despre „comunism”, ci despre „socialism”, mai ales despre „socialism cu faţă umană”, deci despre un sistem mai potrivit pentru oameni şi nevoile lor sociale decât cel ce impunea „lupta de clasă” şi „împlinirea tuturor nevoilor” într-un viitor foarte îndepărtat. Se poate conchide că termenul „socialism” a servit de atunci ca un fel de eufemism faţă de „comunism”, concept profanat care trebuia părăsit. Al doilea lucru important: în discuţiile din anii şaizeci se folosea verbul „a democratiza”, nu substantivul „democraţie”, ceea ce corespundea intenţiei comuniştilor progresişti-reformatori de a „îmbunătăţi”, de a „moderniza” regimul socialist. Pe lângă ei însă intrau în dezbateri şi cei ce ştiau mai mult despre sistemul politic democrat din Republica Cehoslovacă interbelică, în general oamenii mai în vârstă, unii dintre ei foşti deţinuţi politici, iar aceştia încercau să impună cu totul alte concepte: pluralitatea partidelor politice, alegerile libere, independenţa justiţiei, inexistenţa cenzurii, economie de piaţă… Din păcate, agresiunea militară din august 1968 a curmat toate aceste discuţii şi proiecte. Clar este însă un lucru: dacă „democratizarea socialismului” ar fi continuat până la capăt, am fi ajuns acolo unde ne-am trezit în anii nouăzeci, adică nu în „socialismul cu faţă umană”, ci într-o democraţie de tip occidental, cu toate avantajele şi neajunsurile ei.

Se învață greu democrația?

Da, cred că se învaţă greu şi, în general, durează mult. Din experienţa dobândită de-a lungul vieţii întregi aş zice că din punctul acesta de vedere au existat (şi mai există) diferenţe mari între diverse generaţii. În tinereţe am mai întâlnit oameni în vârstă care ţineau minte Cehoslovacia interbelică – un regim democrat prin excelenţă, ceva destul de rar în Europa de dinainte de război. Ei ştiau să explice cum funcţionează un asemenea regim, poate nu cum ar fi făcut-o vreun politolog, dar prin numeroase exemple practice, trăite atunci. Din generaţia aceasta au provenit şi numeroşi reprezentanţi ai „Primăverii de la Praga” care au cerut nu un fel de „democratizare” a republicii noastre socialiste, ci o democraţie adevărată. În schimb, o altă generaţie, care a învăţat repede şi fără greutăţi democraţia, este generaţia născută cu puţin înainte de 1989 sau în anii următori: ei au crescut într-o atmosferă liberă, cu media necenzurate, cu posibilitatea de a alege un partid politic după propriile preferinţe sau de a se angaja în societatea civilă. Cred că pentru educarea lor civică un factor mai important decât familia sau şcoala au fost călătoriile în străinătate şi contactele cu tinerii din ţările occidentale. O mare problemă reprezintă generaţiile mai în vârstă care s-au format şi au petrecut anii cei mai importanţi sub „vechiul regim”, de la grădiniţă până la cariera profesională, eventual până la ieşirea la pensie. Nu am date statistice la dispoziţie, aş zice însă că majoritatea oamenilor din această categorie au învăţat cu timpul în ce constă democraţia şi ce trebuie făcut pentru apărarea ei, dar unii, destul de numeroşi şi mai ales destul de gălăgioşi, regretă mereu „democraţia socialistă”, ceea ce pentru ei însă este egal cu nişte „certitudini” sociale (locuinţă, loc de muncă, concediu).

Ce vă speria foarte tare în comunism?

Mă speria ideea că acest sistem ar fi posesorul unicului adevăr în istorie, şi aceasta în vecii vecilor. O caracteristică ingenioasă a diferenţei între regimul liberal şi cel totalitar găsim la marele nostru filozof fenomenolog Jan Patočka (1907-1977), unul dintre fondatorii grupării Carta 77. El susține că în capitalismul liberal există o mare varietate de interese şi de conflicte, iar Raţiunea funcţionează aici nu ca un partid militant, ci ca un judecător imparţial; de aceea este lipsit de dogmatism, prezent în ideologia comunistă. Spre deosebire de aceasta, partidele comuniste i-au uzurpat Raţiunii rolul judecătorului, proclamându-se drept încarnarea Raţiunii în istorie. De la bun început impuneau ideea că nu mai e necesar niciun arbitru raţional, dat fiind că există unele adevăruri (cele comuniste) valabile pentru totdeauna, iar refuzul lor este o crimă care se pedepseşte prin osândire eternă.

Și: de ce anume vă e teamă (dacă vă e teamă de ceva!) în democrație?

Pe de o parte, mi-e teamă de anarhie, adică de tendinţa de a refuza toate regulile care înlesnesc viaţa în societate. De exemplu, şi la noi, ca peste tot, există grupuri de tineri care strică faţadele caselor renovate cu mâzgăliturile lor (graffiti) – fiindcă vor să se simtă liberi! În momentul de faţă, adică în toiul pandemiei de coronavirus, există şi oameni care organizează demonstraţii împotriva măsurilor guvernamentale, refuzând şi să poarte masca – fiindcă vor să se simtă liberi! Acesta ar fi un pericol: lipsa de răspundere şi lipsa de solidaritate. Pe de altă parte, ne paşte mereu, poate mai puţin vizibil, şi pericolul totalitarismului. De-a lungul anului 2020, guvernul nostru a introdus de câteva ori starea de urgenţă (din motivele bine ştiute), ceea ce a fost caracterizat, din partea opoziţiei politice, ca o încercare de a guverna comod, fără control, ca o putere totalitară. Cred însă că în statul nostru democrat Constituţia nu ar permite aşa ceva, iar măsurile extraordinare de tip „starea de urgenţă” trebuie aprobate de Parlament (Camera de deputaţi + Senatul) în care sunt reprezentate principalele forţe politice.

Comunismul, istoria sa, softul său – sunt teme actuale în societatea din Cehia lui 2020 sau, mai degrabă, teme ocolite, ascunse? Cum apreciați că supraviețuiește comunismul în democrație? De fapt: a murit de tot comunismul acum? Sau mai supraviețuiește în idei, în reflexe, în decizii?

Tema comunismului rămâne actuală în societatea din Cehia. Noi suntem probabil singura ţară fostă-comunistă în care Partidul Comunist nu a fost interzis, după 1989 (multă lume i-a reproşat lui Václav Havel că nu a făcut-o). Partidul şi-a schimbat doar denumirea: în loc de Partidul Comunist Cehoslovac, avem de a face cu Partidul Comunist din Boemia şi Moravia. În anii de după revoluţie, acest partid ajungea uşor în Parlament, cu cca 10 % din voturi. Acum însă rândurile simpatizanţilor, în general mai în vârstă, s-au rărit, din motive lesne de înţeles, aşa că e foarte probabil ca la viitoarele alegeri să nu mai intre în Parlament. Bineînţeles că ideologia mai supravieţuieşte în idei şi în reflexe: pentru multă lume, nostalgia după vremea comunismului este foarte puternică, dar aceasta este valabil şi pentru România, dacă nu mă înşel. Din păcate, nu avem în Cehia o instituţie asemănătoare cu Memorialul victimelor comunismului şi al rezistenţei, construit la Sighetu Marmaţiei de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, adică o instituţie care s-ar ocupa cu păstrarea memoriei asupra trecutului nostru comunist. Dar, pe de de altă parte, din anul 2008 la Praga funcţionează Institutul de Studii Asupra Regimurilor Totalitare (Ústav pro studium totalitních režimů) în care o echipă de istorici bine pregătiţi face cercetări, pune la punct arhiva, publică monografii despre personalităţi şi evenimente importante. Există şi mici edituri orientate în această direcţie. Să vă dau un singur exemplu: editura Zeď (Zidul) din Praga a publicat în ultimii ani mai multe titluri prin care doreşte să susţină valori precum democraţia, umanismul sau cultura generală. De un ecou considerabil s-a bucurat cartea despre destinul doamnei Milada Horáková, jurist şi om politic democrat, singura femeie executată în tot lagărul comunist, într-un proces manipulat, în anul 1950. Îmi vine în minte ceea ce spune doamna Ana Blandiana: „Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate să fie o formă de justiţie.”

E reversibil comunismul? Se poate el întoarce?

Sunt convinsă că nu se poate întoarce. Singura ţară din lume în care mai persistă este Coreea de Nord, dar nici acolo nu va rămâne la infinit, fiindcă nici izolarea acestui regim nu va putea dura la infinit.

E foarte puternică democrația?

Nu este foarte puternică, este doar un sistem ceva mai bun printre fel de fel de alte sisteme politice nu prea convenabile. Însă dat fiind că omenirea, de pe vremea Greciei antice, nu a inventat nimic mai bun, trebuie s-o apărăm cu toată convingerea şi cu toate forţele pe care le avem la dispoziţie.

Dialog realizat de Cristian Pătrășconiu