remember
NICOLAE MECU

MIHAI VORNICU SAU CRITICA ARTISTICĂ

Articol publicat în ediția 2/2021

În urmă cu un an, pe 11 ianuarie, a încetat din viață într-un spital din Paris criticul român Mihai Vornicu1. Pasiunea pentru clasicități, atracția timpurie pentru conceptul și limbajul critic călinescian și vocația – naturală ca orice vocație, dar programatic și intens educată prin modele și exercițiu – pentru extaziantul supliciu al performanței formale l-au condus la o scriitură personală, iute recognoscibilă; inevitabil, și la o operă cantitativ modică. Paradigma lui este aceea a Latonei / Leto, născătoare de numai doi copii, care însă se numeau Apollo și Artemis. Partizanul criticii-creație se autodefinește de la bun început, împingând încă mai departe conceptul călinescian de critică creatoare: nu doar re-creare a operei sau chipului biografic al scriitorului, ci și creație artistică în sine, „originalul” rămânând numai punct de pornire și impuls provocator. Ideea va fi reluată recent, și mult mai apăsat: „Criticul literar e un Columb plecat pe căi nemaiumblate spre mirodeniile și aurul Indiei, care descoperă de fapt un continent neștiut, America, alt pământ al aceleiași Terra”, dar care „scoate la iveală o lume nouă: textul interpretării critice, ceea ce reprezintă propria sa operă de artă”. Printr-o asemenea viziune, Vornicu se pune din capul locului de-a curmezișul unor direcții viguros emergente: mai întâi, el se opune anticălinescianismului tot mai fățiș și mai influent al foștilor cerchiști sibieni și apoi structuralismului care se afirma și la noi din ce în ce mai îndrăzneț în al doilea lustru al deceniului șapte. Și mai opusă mersului obștesc al criticii va apărea menționata aserțiune mai târziu, cu atât mai abitir cu cât poziția criticului s-a păstrat neclintită. Însă indiferent de aceste dezacorduri de principiu cu evoluția epistemei literare, esențial este faptul că, urmându-și cu o consecvență impasibilă propriul model critic, Mihai Vornicu a izbutit să-i împlinească dezideratele, dând cu „studiile și impresiile” lui pagini care se citesc și pentru frumusețea lor intrinsecă, dicțiunea ideilor și muzicalitatea construcției. Tudorel Urian, care a comentat cele două cărți în paginile acestei reviste cu o empatie ce nu i-a „incantat” simțul critic, a observat primul excelența demersurilor ideatice și formale ale lui Vornicu. Revenind: dincolo de tezele teoretice, studiile sale reunite în cele două cărți recente, Statui de hârtie și Dedal și Cronos, ne propun reinterpetări pertinente ale unor scriitori și opere acoperind trei secole de literatură română. Statui de hârtie – titlu norocos, cum ar fi spus Șerban Cioculescu, un critic cu care Mihai Vornicu se înrudește în multe privințe, chiar dacă îi desparte falia dintre critica obiectiv-raționalistă și critica-creație; nici coincidențele nu lipsesc însă, și ele vizează aspecte definitorii, cum sunt patima acribiei filologice și iubirea de Caragiale cel mare, care pentru ambii rămâne Ion Luca (la Vornicu opțiunea e și polemică). Prima carte reunește mai ales studii – „impresiile” ocupă un spațiu minoritar: între ele, o pagină-memento despre Iorga – despre scriitori legați printr-o virtute esențială pentru critic și care, dincolo de diferențe, le dă dreptul de cetățeni ai unei republici unice. Ceea ce le asigură coexistența este harul și travaliul prin care ei ridică limbajul obștesc în empireul artei, devenind, din instrument, obiectivul ultim al creației. Punctul final al acestei alchimii îl reprezintă liniile invizibile ale unei construcții muzicale. Mihai Vornicu ajunge să imagineze și parțial să și pună în operă o istorie a vârfurilor literaturii române făcută exclusiv din capodopere de stil. Mai mult: pentru el aceasta ar putea fi și singura istorie, de vreme ce imperativul tehnic e fixat ca „filonul solid al literaturii române” (a se observa articolul hotărât, învestitor de exclusivitate, de la primul substantiv). Afirmă aceste lucruri pornind de la Creangă: „Opera e […] concepută ca act pur filologic, și tehnica scrisului reproduce minuția artizanului. Filonul solid al literaturii române vine din policromia muzicală a sunetelor, care creează cuvintelor, prin context, sensuri noi, nebănuite de limba comună. Caragiale, Creangă și chiar Eminescu mimând oralitatea, Arghezi, Ion Barbu, Sadoveanu sau Călinescu în linia scriptică – toți au gustul stilului cizelat, îmbibat de arome, chiar când fac, ca ultimul, mare acrobație ideologică. Astfel, o istorie a capodoperelor literare românești ar cuprinde – cu puține excepții – inventarul variantelor posibile ale lui poeta faber, poetul meșteșugar al vorbei”.

Dar criticul este el însuși un faber, un zelator al meșteșugului, motiv pentru care în ochii unora a trecut de calofil. Însă, de urmăm sensul strict al cuvântului, Vornicu nu este, propriu-vorbind, un teoretizator și practicant al „scrisului frumos”, ci, asemenea marilor lui modele, al celui exact, de maximă proprietate terminologică, de maximă adecvare la sens. Nu întâmplător, scriind despre Arghezi, el se oprește la tema „scrisului pe dedesubt”. Dar nu e vorba doar de găsirea cuvîntului celui mai potrivit, ci și de încorporarea lui în frază, și a frazei în ansamblul textului. Din meșteșugul orchestrării se iscă o veritabilă muzică a gândirii, un ritm și un ton al mersului ei, care nu o dată par a se desprinde de „conținut”, de noțional. La limită, această muzică întruchipează ipostaza transsubstanțiată a ideii, trecută în alt limbaj, epurat de materie. Nu o dată se întîmplă, la lectura studiilor lui MihaiVornicu, să părăsești terenul discursului făcut din cuvinte, pentru a trece pe celălalt palier, unde ești sedus de desenul abstract al demonstrației, fără corespondent semiotic de natură lingvistică.

Același atuuri coordonează, vizibil ori subteran, și cartea despre poezia românească a ruinelor, unde exercițiul la trapezul stilistic se înscrie între dominantele textului. Aspectul e sezisabil mai ales la o lectură contrastivă, în limitele culegerii. Fiindcă, trebuie amintit, volumul originar din 1976 (din care studiul a fost extras), intitulat Structuri tematice și retorico-stilistice în romantismul românesc (1830-1870), era coordonat și prefațat de cel mai bun cunoscător al perioadei, Paul Cornea, istoric literar profund novator metodologic și ca limbaj, iar ceilalți colaboratori ai lucrării se numeau Gabriela Duda, Mihaela Mancaș, Roxana Sorescu și Mihai Zamfir, tot atâtea individualități și mărci stilistice distincte încă de pe atunci. Cartea a rămas de referință pentru orice profesionist al perioadei, iar lectura ei în registru comparativ oferă și astăzi un regal intelectual, numărându-se printre cele dintâi care fac digerabilă și chiar delectabilă modesta noastră literatură pașoptistă. În ce-l privește, prin chiar natura subiectului (de Stoffgeschichte) Mihai Vornicu se vedea „condamnat” la erudiție, mai ales că examenul era și unul de literatură comparată, luând chestiunea de la premisele greco-latine și continuând cu evoluția ei europeană. Încăput pe mâna unui pozitivist à outrance (paradigma Bogdan-Duică se ițește involuntar), studiul ar fi devenit o aglomerare asfixiantă și insipidă de informații. La Mihai Vornicu el e nu mai puțin erudit, însă grație exigențelor lui filologice și stilistice, materia – altminteri nespectaculoasă în perimetrul românesc – prilejuiește un spectacol al erudiției dinamice, captivante și care pur și simplu își resemantizează obiectul. Ca și în studiile din prima carte, autorul își vădește aici complexitatea unei personalități care-l reunește pe filologul riguros cu criticul sagace, dotat cu gust și simț axiologic, și nu în ultimul rând cu un artist al scriiturii.

Post scriptum. Colegi la Institutul „G. Călinescu” în echipa condusă de Al. Săndulescu care a editat corespondența primită și trimisă de B. P. Hasdeu (3 volume, 1980-1982), am salahorit împreună la, pe atunci, Arhivele de Stat, azi Naționale, copiind de mână sutele de scrisori. La un moment dat, am compus câteva versuri ocazionale vizând aspectul. Trimițându-i-le cu două luni înainte de sfârșit, Mihai mi-a răspuns „ar fi păcat să se piardă”. Le reproduc aici din acest motiv și totodată ca pe un omagiu adus incomparabilului prieten dispărut:

Decolbuind subsoluri de-académii

Și renviind fantome de arhiv,

Mai cârpocim, amice, haina vremii

Deacurmeziși și ponosiți în secul,

Când numai muții au urechi de spus,

Rămânem Vornic tu, cu-n dreapta Mecul,

Pe „pac.” și „doc.”2 ușor din spate-adus.

Și-n recile, polarele vigilii,

Cu ireale petice cârpim

Un veac arid. Zadarnice sigilii…

Dar vornicim, amice, vornicim!

N. M.

_____________

1 Deoarece, prin chiar traiectoria sa existențială fracturată, Mihai Vornicu este mai puțin cunoscut, trec aici un minim de informații biografice. Născut în septembrie 1942 în orașul Brăila, rămâne din leagăn orfan de tată; ofițer al armatei regale române, acesta a căzut pe frontul din est. Urmează la București cursul primar, apoi liceul clasic, după care, în 1961 intră la Facultatea de Litere (pe atunci „de Filologie”) a Universității București, într-o serie care-l numără printre numele ei eminente: Miruna Cristescu (căsătorită Ghil), Mircea Frânculescu, Mircea Gheorghe, Ilina Grigore (Gregori, cum avea să-și semneze opera), Mircea Iorgulescu, Bogdan Marinescu, Mihai Marta, Andrei Nestorescu, A. G. Olteanu, Tudor Olteanu, Alexandru Sincu, Roxana Sorescu. Până în decembrie1989, șase dintre aceștia, plus M. Vornicu, se vor stabili în Occident. După absolvirea facultății în 1966, este profesor într-o școală gimnazială din județul Giurgiu, apoi intră în redacția revistei Limbă și literatură, publicație a Societății Române de Științe Filologice. Colaborează cu cronici literare și articole la câteva reviste ale vremii, mai intens la Luceafărul. În 1971 devine cercetător la Institutul de Istorie și Teorie Literară „G. Călinescu”. În 1983 părăsește țara; stabilit la Paris, va lucra până la pensionare la Bibliothèque Nationale. După 1990 păstrându-și domiciliul francez, revine doar publicistic în țară, colaborând la Limbă și literatură, Revista de istorie și teorie literară, dar mai ales la România literară, Viața Românească și Convorbiri literare. Făcând o selecție valorică în articolele apărute în periodice de-a lungul timpului, în 2017 publică volumul Statui de hârtie. Studii și impresii asupra literaturii române, iar în 2019 își trece în volum de autor, sub titlul Dedal și Cronos, forma revăzută și adăugită a amplului studiu Despre poezia ruinelor, apărut inițial în 1976 într-un volum colectiv.

2 Prescurtări arhivistice pentru „pachet” (de scrisori) și „document” (o anumită scrisoare).