editorial
NICOLAE PRELIPCEANU

ȘI TOTUȘI REVISTELE…

Articol publicat în ediția 2/2021

Revista Familia – despre care mi se pare aproape inutil să adaug: cea în care a debutat Eminescu, cea din care i se trage numele, căci, știți, îl chema Eminovici – a devenit un fel de buletin al bibliotecii din Oradea, orașul unde apărea și până acum (Menționez pentru cei care au uitat: când Iosif Vulcan, directorul ei, l-a debutat pe Eminescu, revista apărea la Budapesta, căci Transilvania făcea parte încă din Imperiul Austro-Ungar). Pentru că niște aleși locali ai poporului au decis să facă economie la cultură. Și la altele, dar și la cultură.

Știam că instituțiile culturale nu se calificau între cele esențiale ale națiunii, în viziunea politicienilor și administratorilor de azi. Și, cred, în a celor de aproape totdeauna. Știam de când cu pandemia, când esențiale nu erau nici teatrele, nici cinematografele, nici muzeele, înfrânte de restaurante și de terase, pentru care masele largi populare s-au bătut cât au putut să rămână deschise. Nu-i vorbă, socializarea, atât de la modă azi, se face mai mult, din multe puncte de vedere contemporane, la cârciumi decât la biblioteci (unde puteai citi câte ceva, inclusiv reviste). Dar tot o formă de socializare, ce-i drept ceva mai profundă, mai dificil de asimilat, este și lectura. Sigur, nu e întotdeauna o socializare cu propriii tăi contemporani, ci, deseori, cu cei care au trăit și creat înainte, căci societatea, așa cum se știe, este suma celor de ieri, a celor de azi și a celor de mâine. Și nu e un schimb de fleacuri, ci o recepție a unor lucruri, în general, substanțiale. Dar, pas de-i spune asta unui om de pe stradă!

Reiau textul pe care l-a răspândit prin Facebook redactorul șef al revistei de la Oradea, poetul Ioan Moldovan:

Fiecare spațiu uman are o identitate culturală. Oradea a avut-o, a păstrat-o cu sfințenie prin Revista Familia, cea care l-a descoperit pe Eminescu. Toți conducătorii ei, începând cu cel care a înființat-o, Iosif Vulcan, și continuând cu toți cei ce i-au urmat până astăzi, au slujit datoriei de a descoperi tineri creatori, de a-i ajuta să se exprime pentru a se afirma, de a publica scriitorii afirmați, de a face din paginile revistei un spațiu de elevație și emulație culturală. Identitatea revistei s-a hrănit din acest efort continuu, cum și scriitorii publicați s-au împărtășit din valoarea acestei identități.

Ca să vorbesc doar în numele meu, mă bucur că, în treizeci de ani de când am avut șansa de a conduce revista, o mare parte dintre tinerii scriitori au fost publicați și mulți dintre ei premiați la Familia. Cred că nu ne-am înșelat, pentru că ei s-au adeverit prin scrisul lor și suntem mândri că am putut da un impuls acestei adeveriri.

Am încercat mereu să păzim cu sfințenie principiul valoric si estetic sub controlul spiritului critic. Am reușit, în cea mai mare parte. Zilele Revistei Familia au făcut din Oradea, an de an, un loc al sărbătorii culturale, prilej de întâlniri admirabile ale scriiitorilor cu comunitatea orașului nostru.

Din toate aceste pricini și din multe altele pe care nu e cazul să le inventariez acum am încercat să-i convingem pe conducătorii de acum ai Consiliului Județean Bihor că Revista Familia, o publicație culturală de patrimoniu național, dincolo de valoarea de brand cultural bihorean, nu e doar una dintre cele mai vechi reviste românești ci are și acum o prezență vie și eficientă pentru cultura și identitatea noastră spirituală și națională. I se cuvine, cred, Revistei Familia să-și păstreze identitatea, personalitatea, demnitatea de instituție prin care se promovează valori.

Tristețea de a vedea Familia trasă pe o linie de compartiment al Bibliotecii Județene prin votarea […] unei ,,fuziuni prin absorbție” nu poate fi descrisă.

Mulțumim tuturor celor care știu că avem dreptate să fim triști.

FAMILIA nu va dispărea, dar este o mare mâhnire că nu i se îngăduie individualitatea instituțională.”

Așa, încet-încet, mercantilismul câștigă spații tot mai ample în lumea de azi, în detrimentul spiritualității. Căci, vrem, nu vrem, revistele se mai adresează încă, atunci când nu-și uită menirea, spiritului, chiar dacă trupul este tot mai prezent în multe produse literare de azi, poate mai mult decât altădată.

Familia, spune Ioan Moldovan, nu va dispărea”, dar azi cu o coborâre, mâine cu alta, ea devine, încet dar sigur, o simplă anexă, un buletin de informații al unei instituții, ce-i drept, culturale, dar care are alte scopuri decât promovarea literaturii noi și vechi prin publicare periodică și comentarii. Credem că, încă, n-a dispărut specia, deja cam rară, dar vie, a oamenilor care mai deschid o carte, a oamenilor care mai deschid o revistă, pentru a nu-și pierde complet direcția spirituală și, la urma urmelor, sufletească.

Cu Familia, așa ne-dispărută cum e ea, dispare un semnal din trecut, adaptat admirabil, de altfel, cum o spune și fostul ei redactor șef, care între timp și-a dat demisia de onoare, la prezentul literar și nu numai la cel al zonei geografice unde apărea și, sperăm, o să mai apară.

Cu fiecare astfel de coborâre a unei reviste înspre infernul financiar, se mai șterge un semn al identității spirituale, nu al unui popor, ci al umanității.

O să spună cineva că revistele de la Oradea, căci aceeași soartă o are și publicația culturală de limbă maghiară, Varad, erau finanțate din banii contribuabililor și deci e normal ca administratorii acestor bani să decidă în ce privește soarta celor două reviste. Desigur, desigur. Dar nu cumva ar trebui ca acei administratori grijulii să se gândească și la un alt timp decât cel pur și simplu prezent, atunci când semnează o asemenea decizie care mutilează spațiul spiritual al zonei pe care o păstoresc (mă rog frumos…)? Căci, și asta nu e o descoperire a noastră, ci o constatare mai veche, de generații, ce rămâne în istorie, o decizie a unui consiliu, fie el și liber ales, sau o publicație culturală?

Dar același lucru se întâmplă și cu alte reviste, iar decizia de la Oradea nu este decât un semnal pentru ceea ce ne așteaptă pe toți, căci economia primează.

Se va mai spune și că oamenii nu se hrănesc nici cu cărți, nici cu reviste, așa e, dar oamenii, spre deosebire de semenele lor mai puțin evoluate sau evoluate într-o altă direcție, care sunt animalele, au, în afara burții, și cap. Sau, ca să revin din zona pur anatomică, spirit.

E greu de crezut că Oradea va avea mari avantaje din cvasi-suprimarea revistelor Familia și Varad, foarte greu, dacă nu imposibil. Am fi curioși să aflăm, așa, de-o pildă, ce se va face cu sumele economisite prin reducerea celor care se acordau acestor două reviste de cultură până acum de către Consiliul Județean Bihor.

La apelul disperat al redactorilor revistei Familia s-a răspuns cu diverse idei, cum ar fi ca toți cei care doresc (dar câți sunt aceia?) să pună o sumă de bani, pentru a menține în viață revista. Foarte frumos, dar cât va ține o asemenea susținere? Ca să nu mai spun că aceia care ar finanța revista nu ar face-o dezinteresat, ci ar dori să-și impună, dacă nu propria operă, atunci pe aceea a vreunui prieten, iar criteriile estetice, aplicate – se presupune – de către redactori, s-ar estompa treptat, lăsând locul altora, așa cum de altfel e moda azi și în lumea largă. S-ar oferi donații generoase, cu mica pretenție de fi publicate, la schimb, cine știe ce texte lipsite de valoare, așa cum se întâmplă deja – o spun în cunoștință de cauză – ori a unor recenzii care să-i ajute pe te miri ce autori, mediocri ori sub, să propășească. O finanțare anonimă, cum era, totuși, aceea de până acum a revistei Familia, asigura o anume independență estetică a publicației, în timp ce una de acest tip ar înhăma revista la te miri ce interese străine de cultură.

Din acest motiv trebuie, în general, ca statul sau consiliile liber alese să susțină un număr de publicații culturale, tocmai pentru a permite menținerea unui nivel al valorii echilibrat și pentru a semnala viitorului, dacă acesta o mai fi existând, că și înainte de diversele prezenturi posibile au mai existat și altele.